Copacul de lângă mine e o clepsidră,coroană
sus, comoară jos. Nici trunchiul nu mai este cenuşiu, uscat. Capătă luciu, o
lucire vestitoare. Şi nu e de la aerul umed din jur, ci de la seva din adânc...
Nevăzută urcă, urcă. Sus, mugurii îşi dau unii altora ghes să se desfoaie.
Aşteaptă. Să soarbă lumină, energie. Cea venită de dincolo, din ceruri, de la
soare.
Pe ochiurile de pământ fără omăt, frunzişul căzut din pomi, astă toamnă, se
răsuceşte şi se fărâmiţează. Din frunzele moarte rămân numai nervurile,
broderii, dantele. Gingăşie care-mi dă fior. Ţiuie un vânt anume al
primăverii, subţiratec, ciudat. Rafale tăioase vin şi pleacă, brusc. Prin
parcul pustiu mă urmează stoluri jucăuşe de păsări care ciripesc cu glasuri
vesele,alergându-se printre primii mesteceni abia înfrunziţi. Soarele
încălzeşte uşor şi simt cum în lumina lui, arborii încep să freamăte, să se
dezmorţească din gerul iernii. Păsările sunt încă lângă mine, cântă şi zboară
cu o bucurie de neoprit. Pe cerul albastru-albastru străluceşte în
soarele amiezii un norişor alb. În aer s-au ridicat gâze ce par să se mişte
fără o direcţie anume: sunt doar bucuroase de ușoara căldură, se zbenguie în
aerul primăverii. Chiar lângă piciorul meu, o albină a găsit fericită o
floare mică şi albă de urzică. Primăvara are, în adâncuri, nostalgia
începuturilor curate, dar ea este acoperită cu atât de multă bucurie a vieţii
şi cu atâta energie nouă, încât uit de ea şi tot ce îmi doresc este să alerg. Nebunia
primăverii nu este decât euforia vieţii pure, care aşa cum umflă şi
învolburează apele venite din ceruri, aşa îmi umblă prin vene, cercetându-mi
întreg trupul, scuturându-l şi trezindu-l.
