E capricios începutul acesta de martie. Ar fi trebuit să fie soare şi zile însorite, chiar dacă e vremea capricioaselor babe. Îmi e dor să văd oamenii zâmbind, aşa, fără motiv, luminoşi şi liniştiţi.A nins așa deodată,tre­­cătorii grăbiți şi-au lăsat sem­nătură de paşi în zăpada căzută. Mai e puţin şi vine 8 Martie, ziua când un potop de flori se va abate asupra fe­me­ilor.Îmi doresc ciripitul subțire al păsărelelor, ce-și anunță descoperirea unui muguraș. Foșnetul crengilor goale este singura muzică,apoi apa ca un șir nesfârșit de cristale, rostogolindu-se pe aleile goale ale parcului. Și sus de tot, cerul ar avea un singur glas: țipătul ascuțit al vreunui pescăruș rătăcit.Și totuși este o lumină caldă, blândă, care parcă iese din pământul înfrigurat,o lumină albastră care se schimbă mereu, este în fiecare clipă alta,iar cerul îmi apare întâi apăsat de nori grei, vineţii, apoi încremenit de linişte, până când aerul dintr-odată se înmoaie şi apar ici-colo raze timide.Nicio primăvară nu seamănă cu alta, fiecare are paşii ei ... nu pot să nu mă bucur că pot descifra semnele primăverii între copaci,în mirosul pământului,în răcoarea curată a dimineților.

Simt o bucurie imensă, amestecată cu teama că s-ar putea întâmpla să întârzie soarele în ziua aceea pe care o aștept din prima zi a anului, în care să dăruiesc primele flori ale primăverii ei....mamei...o aștept înfrigurat, întrebându-mă: Cum să nu vi­brezi, când vezi cu câtă generozitate împrăştie deasupra mea un nor de stele?

Aștept această zi cu bucuria  care-mi inundă cotloanele sufletului,doar s-o privesc și să-i mulțumesc iar și iar și iar....