COLIND pentru EMINESCU....

                                     Colind pentru EMINESCU

Noroc a avut de maică și taică.

Noroc a avut de țară frumoasă.

Și iarăși noroc de măr și Drăgaică.

de leagăn în grinda de casă...

Noroc a avut de lacrima geniului,

de sat și de stele,de nuferi pe ape.

și iarăși noroc de foșnetul plopului,

de iriși curați între pleoape.

Noroc a avut de marea și cerul

și-a fost rourat de floarea albastră

și mult a iubit adevărul

și doina și datina noastră.

Doamne!și-l ninse cu nenoroc!

Geaba îl mai cheamă cerbii,

Geaba îi mai cântă paseri și soc!

Și-atunci Mihaiul strânse deodată

florile dalbe-ale limbii române

și-mpleti o cunună bogată,

podoaba cosițelor țării stăpână.

Apoi ascultând o chemare de lut

și inima țării care bătea,

nu-și mai păstră pentru sine decât

un singur DOR și-un nume de stea!

Ana Blandiana--Lasă-mi toamnă.....

LASĂ-MI TOAMNĂ.....

Ana Blandiana întreprinde aici un fel de cunoaştere-trăire , văzând pretutindeni propriul ei chip şi, invers, proiectându-şi propriul suflet în Univers.

O astfel de atitudine este prezentă şi în această poezie- meditaţie melancolică pe tema trecerii :„Lasă-mi, toamnă, pomii verzi, / Uite, ochii mei ţi-i dau. / Ieri spre seară-n vântul galben / Arborii-n genunchi plângeau. // Lasă-mi, toamnă, cerul lin. / Fulgeră-mi pe frunte mie. / Astă noapte zarea-n iarbă / Încerca să se sfâşie”. Culorile, formele, aromele şi sunetele ce dau contur acestor peisaje au parfumul timpului ori accentele  gândului, orânduind spaţiul şi timpul evocate cu tristețe. În desenul fragil al peisajului, semănând cu delicatele acuarele, se regăseşte aceeaşi obsesie a vieţii şi a morţii, pe care fiinţa caută zadarnic să o înțeleagă. Taina vieţii şi a morţii, a tristeţii  şi a bucuriei de viață sunt marile întrebări ale existenţei.

Poezia este un imn închinat naturii, careia i se identifică o stare de candoare și de frumusețe. Eul liric își ia ca interlocutor, prin adresare directă, anotimpul declinului, Toamna, într-o rugăminte înaltă de a-și amâna sosirea, propunând un transfer afectiv     între  om și elementele naturii.Titlul poeziei este format dintr-un verb imperativ: poruncă,rugăminte,,lasă”urmat de o formă neaccentuată a pronumelui,,mi”,dorința ființei,a eului liric,a sufletului disperat de a fi întârziată venirea anotimpului nedorit,moartea verdelui.În schimb ea,natura, își va  dărui,,ochii.”Plânsul,bocetul ,,în genunchi” al arborilor,al cerului sfâșiat ,,în iarbă”,al bolții cerești străbătută de ,,urlete de ciocârlii”,rugămintea disperată de a fi lăsată iarba,fructele,,urșii neadormiți”,berzele,ceasurile,orele,zilele pline de lumină ale verii,plânsul disperat în,,vântul galben”este plin de tragism.Omul se dăruiește naturii,sacrificându-se,este muritor:,,înserează-mă pe mine”,jertfa lui va alunga Toamna,lăsând pomii verzi,păsările,iarba veșnice,nemuritoare.             
 Se conturează, printr-o tehnică poetică simplă, plină de lirism și de muzicalitate, un tablou de natură zugrăvit în culori pure, în care se adună armonios elemente ale naturii.                                                                                                                 Tensiunea lirică este redată gradat prin repetiția verbului imperativ,,lasă”,accentuează dramatismul trăirilor.Semnele toamnei,,vântul galben...fum”sunt percepute acut de eul liric,omul,prin monologul plin de durere,un bocet ajunge la dăruirea supremă.                                                                                                                Versurile conțin imagini vizuale ale începutului de toamnă,auditive:plângeau,urletele păsărilor.O figură de stil dominantă este personificarea, elementele naturii sunt umanizate,iar epitetele:verzi,galben,lin, sunt potrivite atmosferei.

Prin prezența eului liric,prin existența unui monolog liric adresat,care pleacă de la rugăminte la disperare,la sacrificiul ființei umane,prin viziunea subiectivă pusă în lumină de imaginile artistice realizate pe baza figurilor de stil și prin organizarea strofică,versuri melodioase,fără rimă,această poezie este o operă lirică.

Partea Poetului de Ion Luca Caragiale

PARTEA  POETULUI

                                                                     de ION LUCA CARAGIALE

  Este o narațiune dialogată  aproape de anecdotă cu elemente miraculoase ale basm.

Lectura debutează(expozițiunea)prin chemarea mărinimoasă a Domnului către oameni,pentru a-și lua câte un dar din bogăția cerului.Își iau darurile ce cred că li se cuvin:vânătorul,plugarul,neguțătorul,      viierul(podgoreanul),regele.

  Apariția Poetului marchează intriga povestirii,el se declară,,cel mai supus copil”al Domnului,care-l ceartă, s-a desfătat ,,în lumea viselor”și a venit prea târziu.Răspunsul Poetului nu-L mulțumește pe Domnul,el,Poetul,a avut alte preocupări: a privit armonia cerurilor,lumina divină,de aceea este trimis să cunoască Pământul.

  Desfășurarea  acțiunii îl prezintă pe Poet nebăgat în seamă de oamenii pământului care au treabă,nu-i ascultă povețele,iar el nu-nțelege de ce un muncitor al pământului nu vede  frumusețea unei zile de vară,este nedumerit de indiferența oamenilor,de certurile mai-marilor Lumii,când hotărăsc soarta oamenilor,îndemnându-i să vadă numai Pacea,liniștea,cunoaște distracțiile,măștile sub care se ascund petrecăreții,deziluzia .De fiecare dată se întoarce spre Domnul sau la Sf.Petru,căutând sprijin,se simte neajutorat și ca un copil fără experiența vieții vrea să fie îndrumat,află că Domnul este nemulțumit de pământenii nerecunoscători și de fiecare căutare în cer,sus,este retrimis să cunoască oamenii,să vadă adevărata Viață.

  Dialogul dintre Domnul și Sf.Petru este punctul culminant al povestirii,aceștia arătându-i calitățile Poetului:suflet delicat,dezinteresat,mândru.Își primește și el partea divină:penițe,cerneală,hârtie;     revine iar și iar cerând-le,nu-i sunt de ajuns pe cât are de scris din câte cunoscuse.

  Deznodământul este constatarea ironică a celor doi divini:Poetul și-a primit partea,dar e cam,,găgăuță”-distrat,necunoscător,neînțeles,neinițiat...și astfel printr-un cuvânt a fost caracterizată  întreaga grupare care  nu cere decât puțin,în schimb dă oamenilor frumuseți ale cuvintelor.

  În povestire abundă dialogul,de aceea lectura este vioaie,iar personajele imaginare:Domnul,Sf.Petru,Poetul sunt figuri comune,obișnuite,au preocupări,supărări,dau sfaturi,sunt ironici,folosesc apelative,,drăguță”,cuvinte de salut,,salutare”.Interesant este drumul Poetului:urcă și coboară în cer,parcurgând drumul cunoașterii,transformându-se și ajungând la adevărata sa valoare,aceea de creator,suflet din sufletul oamenilor,aduce lumina divină prin cuvinte pe pământ.

TRECUT-AU ANII...

                                    poezia: TRECUT-AU  ANII...

    Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!

                                                                          

 Fiind o opera lirică, in poezia ,,Trecut-au anii ” de Mihai Eminescu sunt exprimate direct sentimentele poetului, ale eului liric, cel dominant este tristețea, determinată de trecerea ireversibilă a timpului și, implicit, a tinereții. Sentimentul predominant și motivația lui sunt prezente încă în primele cinci versuri,anii trec așa cum norii cerului trec pe deasupra pământului,nimic nu-l mai încântă pe poet,așa cum a fost încântat de poveștile și poeziile copilăriei. Dar tristețea se accentuează, devine copleșitoare, pe masură ce poetul,omul matur, se convinge de zădarnicia încercărilor sale de a reîntoarce ceasurile de taină ale tinereții, de a retrăi bucuriile și împlinirile acelei vârste,chiar dacă tainele vieții i se dezvăluie,nu vrea să le-nțeleagă.Ar dori să aducă trecutul înapoi,să-i tresară din nou sufletul la frumusețile cuvintelor,la trăirile copilăriei,ale adolescenței. Tristețea este așa de mare, încât poetul are senzația risipirii ființei sale,simte că totul este pierdut, că vremurile trecute nu-i mai vorbesc,,mută-i gura dulce a altor vremuri” sub tăvălugul timpului, ajungând până la trecerea sa în neființă,timpul devine întuneric:

"Iar timpul crește-n lumea mea... mă-ntunec!"
Profunzimea sentimentelor exprimate este accentuată de antiteza trecut-prezent, de pendularea permanentă intre cei doi poli ai existenței umane - copilărie și maturitate.
Datorită faptului că este o opera lirică, in aceasta poezie se intâlnesc și alte procedee artistice prin care poetul sugerează atmosfera de tristețe, starea sa de spirit determinate de trecerea timpului. Astfel, se remarcă adresarea directă prin repetarea interjecției ,,o” și prin construcțiile în vocativ,,ceas al tainei,suflet”, a locuțiunii adverbiale ,,în van” cu sensul de "zadarnic" și folosirea enumerației "povești și doine, ghicitori, eresuri", a comparației "ca nouri lungi pe șesuri" și a epitetelor "nouri lungi" , "mută-i gura dulce " care au și menirea de a accentua asupra stării emoționale. Interiorizarea poetului este așa de puternică, încât acesta se confesează propriului suflet care apare personificat:

"sa fac, o suflet, ca din nou să tremuri".


Atmosfera de tristețe, sărăcirea sufletească sunt susținute și de măsura 11-12 silabe, de rima imbrățișată in cele două catrene și complexă in terține, precum și de ritmul iambic al versurilor;remarc, pronumele personal:mă,mi,dar și verbele de persoana I.
 Atât prin atmosfera creată și prezența eului liric, cât și prin profunzimea sentimentelor exprimate direct cu ajutorul figurilor de stil, poezia ,,Trecut-au anii”  este  o confesiune sfâșietoare,impresionantă.

poezia IN ZORI de Otilia Cazimir

                                     
 Poezia ,,În zori” de Otilia Cazimir este o descriere literară ,pentru că surprinde aspecte ale naturii în zori, frecvenţa imaginilor vizuale, perspectiva subiectivă a privitorului,    mijloacele de expresivitate artistică.                                                                                             Primul element al naturii prezentat este ,,vântul nopții”,speriat-epitet-personificator,   ce exprimă spaimele întunericului,acesta pătrunde printre ramuri,alungând misterele nopții.Parcă deșteptați,trandafirii grădinii împrumută mișcarea și-și opresc crengile în geamuri.Totul este ca-ntr-un basm animat,în care un creion a desenat delicat liniile pe care  apoi le-a mișcat.

  Apare un personaj fantomatic,,toamna goală”,răsărită dintr-o,,spumă”aeriană.

Plină de dinamism,dar fără rost,,rătăcită”prin grădini,prin natura străbătută de vânt își compune mișcări ordonate:se-nfioară,își aruncă, acoperându-și goliciunea de spumă ,,nfrigurată” o,,mantie de brumă”argintie,menține cu eleganță aceeași nuanță vizuală.

Versurile „Îşi aruncă-nfrigurată / Peste trupul ei de spumă, / Argintie şi uşoară / Mantie de brumă” prezintă imaginea de stăpână a toamnei care va domina natura. Personificată, toamna este prezentată ca o fiinţă supremă.  Versurile conţin imagini vizuale în nuanțe alb-gri:        toamna e înfrigurată, mantia e argintie şi uşoară:, epitetele: rătăcită,lungi,goală,nfrigurată,argintie,ușoară-compun o arie specifică anotimpului, o metaforă:  mantie de brumă, iar personificarea,verbele la prezent dau tabloului instalării toamnei mișcarea unui film de desene animate.

  Rima  încrucișată,ritmul iambic ,măsura de 7-8 silabe,descrierea ca mod de expunere definesc această poezie:pastel.

IONEL și GOE

                                      Două personaje: IONEL și GOE

  Galeria de tipuri umane pe care a realizat-o Ion Luca Caragiale în schițele sale include și copilul răsfățat,rod al unei educații defectuase,bazate pe șantaj sentimental.Reprezentanți convingători ai acestor tipuri de personaje sunt Ionel și Goe din schițele:,,Vizită...și D-l Goe”.

  Ionel este personajul principal,individual și imaginar al schiței,,Vizită...”,aparține unei familii bogate și este caracterizat indirect de către autor,care-i realizează portretul fizic prin descriere,ca  fiind ,,un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori”,îmbrăcat ca maior de roșiori în uniformă de mare ținută.Portretul său moral este realizat prin caracterizare indirectă și se conturează din mediul în care trăiește,din faptele și vorbele sale,cu ajutorul dialogului și al narațiunii.

  Goe este și el personajul principal-numele lui coincide cu titlul schiței-individual și imaginar,care aparține tot unei familii bogate din urbea X,este prezentat pe peronul unei gări,apoi în tren;Ionel este prezentat numai în interiorul unui salon.

Goe ,,poartă un frumos costum de marinar,pălărie de paie,cu inscripția-le fomidable-.Lipsa detaliilor legate de fizionomia sa,ca și originea în urbea X reliefează intenția autorului de a da viață unui personaj ce reprezintă un anume tip de copil.Amândoi sunt îmbrăcați în costume miniaturale ale armatei:marinar și maior de roșiori,ar trebui să arate o disciplină în comportament.

  Trăsăturile de caracter ale lui Ionel încep să se evidențieze de la începutul vizitei.Neastâmpărat,este gata să răstoarne mașina de spirt,ignorând sfaturile jupânesei;neascultător,nu răspunde decât târziu apelurilor mamei și dovedind lipsă de respect,face-în prezența musafirului-o gălăgie infernală cu trâmbița și toba,alese dintr-o grămadă de jucării împrăștiate peste tot.

  O primă trăsătură morală a lui Goe este lenea,evidențiată de la începutul schiței.Goe este dus la București,,ca să nu mai rămână repetent și anul acesta”.Răsfățat,nu-și poate stăpâni nerăbdarea în așteptarea trenului și vorbește ,,încruntat”,,pe un ton de comandă”,crezându-se important.La fel ca și Ionel manifestă lipsă de respect față de cei mai în vârstă,dovedită  pe peronul gării,obrăznicia continuă pe culoarul trenului,când este sfătuit de un tânăr să nu scoată capul pe fereastră:,,ce treabă ai tu,urâtule?”.Apelativul,,urâtule”demonstrează infantilismul,,tânărului”Goe,care se comportă ca un copil.Răspunsul dat lui mam-mare,,să moară”dovedește răsfăț și insensibilitate.

  Deși oaspetele venise să-l felicite pe Ionel,cu ocazia onomasticii și-i adusese un dar,acesta se dovedește arogant și obraznic :îi întrerupe replica,îi varsă dulceață în șoșoni,varsă cafeua pe pantaloni.Lipsa de educație dovedită prin toate manifestările este evidentă și prin felul cum mănâncă dulceața direct din chesea,ia o țigară  și îi cere musafirului,cu impertinență,foc.Obișnuit să facă numai ce vrea,nu respectă îndemnurile mamei,se oprește dintr-o acțiune,pentru a începe alta.

  Ca și Ionel,Goe pleacă de lângă ai săi,iese pe culoarul trenului,îi zboară pălăria,se blochează în,,compartimentul unde nu intră decât o persoană”,trage semnalul de alarmă,se preface că doarme învățat să se ascundă chiar de mam-mare.Proasta creștere este evidențiată și de modul său de a se manifesta, când se află în pericol sau nu-i convine ceva:urlă,țipă,bate din picioare sau cu pumnii în ușă.Când se reazămă în nas de clanța ușii de la cupeu,,începe să urle”.

  Lipsa de inteligență a lui Ionel ar putea fi confirmată și prin felul  de a vorbi,replicile sale fiind doar patru:,,maior..înainte marș...da tu de ce tragi?..viu acu”...și acelea lipsite de consistență.Vorbirea și întregul comportament al lui Ionel contrazic părerea mamei care-l consideră,,deștept”.

Aceeași infatuare dublată de incultură o dovedește și Goe,când,în urma discuțiilor dintre cele două cucoane în legătură cu forma corectă a cuvântului,,marinar”,le face ,,proaste”pe amândouă și stabilește el forma corectă,,mariner”.Un fals portret al lui Goe îl realizează cucoanele,prin caracterizarea directă,care nu contenesc a-l admira pentru cât este de deștept și de simțitor,iar mama îl îndeamnă pe musafir ,,să-l scuipe”pe Ionel care este și el deștept.

  Atitudinea vizitatorului,personaj-narator se modifică pe măsură ce se derulează faptele narate.Simpatia inițială sugerată prin diminutivele:,,copilaș,băiețelul,maiorașul”se diminuează,iar personajul este numit:,,maiorul”sau,,domnul maior”.

  Atitudinea autorului,evident critică,transpare din tonul său ironic,din întâmplările imaginate la care participă Goe,precum  și din felul acestuia de a vorbi.Atitudinea satirică a scriitorului se remarcă încă din titlu:așezarea apelativului,,domnul”lângă substantivul Goe,urmat de punctele de suspensie pare a anunța contradicția dintre părerea cucoanelor despre  copil și adevărata față a acestuia.Acest personaj stârnește râsul,un râs amar,care îndeamnă la un comportament diferit,pentru a nu intra în ridicol.Vizita la prietena sa,d-na Popescu, care nu mai ia parte la petrecerile mondene este regretată,și aici de autor,în titlu punctele de suspensie  marchează deznădejdea,disprețul,amărăciunea.

poezia

                                                  CÂNTEC
                                                                   de George Topârceanu
,,Cântec”de George Topârceanu este o poezie alcătuită din trei strofe și a cărei primă ediție a fost publicată în 1920 în volumul,,Balade vesele și triste”.
   În opinia mea,poezia,,Cântec”aparține genului liric,este alcătuită din trei catrene în care se evidențiază frumusețea pădurii de care poetul,eul liric se simte profund apropiat.
În primul rând,mesajul poeziei poate fi identificat încă din titlu-substantivul nearticulat,,cântec”,expresie vie a optimismului nereținut ce se manifestă prin cântec,fie vesel,trist.Poezia începe printr-un strigăt de admirație,o declarație directă cu accentul pe adjectivul,,frumoasă ești”,inversiune fericit aleasă,înconjurând cu privirea întreaga natură,pe care și-o dorește a lui,,pădurea mea”. ,,Frunza-i încă rară”-vers ce arată că este de-abia începutul primăverii, momentul înfrunzirii,natura este calmă,se simte un vânt cald,ușor care trezește natura la viață.Este totuși o ușoară tristețe pătrunsă în sufletul poetului impresionat de aspectul pădurii în prag de primăvară,încă golașă,cu frunzele rare(identificăm aici coordonata temporală-începutul primăverii).

  În al doilea rând,impresiile și emoțiile eului liric sunt relevate prin apariția primelor flori ale primăverii,viorelele,care-și înalță capetele discret de sub frunzele moarte,iar poetul își liniștește gândurile străbătând,,hugeagul des”,este un loc al melancoliei,nu-și aude decât gândurile proprii.Dar imaginea se schimbă la primele raze ale soarelui:cărările strălucesc încărcate de rouă .În această atmosferă de primăvară,frumoasa pădure este încă singură ca și poetul.Este reluată adresarea directă,pădurea este martora tristeții trecătoare a poetului,așa cum frunza-i încă rară...poate într-o zi se va îmbrăca în verde,va cânta,iar poetului îi va reveni bucuria de viață.Poezia este realizată într-o formă simplă,cu puține figuri de stil: epitete:,,vânt de primăvară...hugeagul des...rouă grea”;personificare:,,ies...viorele”,metafora:,,cărări de soare”,cu imagini vizuale: se vede umbra,ies viorelele,strălucește soarele...este lumina învierii.
  În concluzie,mesajul poeziei sensibilizează prin forma clară și melodioasă,prin conținutul emoțional care sporește expresivitatea, prin tristețea de care se lasă cuprins poetul, prin vocea sa lirică în singurătatea pădurii pe care o face părtașă trăirilor lui.