poezia,,Revedere”de Mihai Eminescu(fragment)

,, Codrule, codrutule,
Ce mai faci, dragutule,
Ca de cand nu ne-am vazut
Multa vreme au trecut
Si de cand ma-m departat,
Multa lume am îmblat.
-Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupandu-le,
Apele-astupand-le,
Troienind cararile
Si gonind cantarile;
Si mai fac ce fac demult,
Vara doina mi-o ascult,
Pe cararea spre izvor
Ca le-am dat-o tuturor,
Implandu-si cofeile,
Mi-o canta femeile”. 

   Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

   Titlul poeziei este un substantiv cu prefixul,,re”- imprimă semnificaţia de reluare, reîncepere a unei activităţi care fusese întreruptă ... exprimă bucuria reîntâlnirii poetului cu Codrul-element ce semnifică atât natura terestră aflată în armonie desăvârşită cu omul;codrul „ascultă” viscolul, doinele, conştientizează propria dăinuire şi statornicie. Titlul sugerează bucuria reîntâlnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor; codrul este personificat și înfățișat ca un confident ideal al omului, iar dialogul imaginar, familiaritatea adresării directe îi acordă rolul principal în imaginara scenă a revedrii.

    În primul rând,,Revedere” este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale poetului  în mod direct. Contemplând natura,poetul se adresează codrului  prin vocativul afectuos, sentimental -intimitatea tonului, sentimentul de prietenie, bucuria revederii este  concretizată prin : „codrule”- reluat de diminutivul „codruţule...drăguțule”. Poezia începe printr-o întrebare adresată direct de către eul liric, codrului personificat.Ideea timpului este sugerată de sintagma metaforică „multă lume am îmbiat”, cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme, în care poetul s-a simţit departe de cei dragi,de locurile plăcute.
În interiorul acestui timp trecător, omul a făcut o lungă călătorie inițiatică ,,Multa lume am îmblat", căutând răspuns la marile lui întrebări.  Codrul îi vorbește ca un bătrân personaj a cărui experiență conferă limbajului său un ton sfătos și pilduitor. Răspunsul codrului, formulat în stil popular, începe cu o interjecţie specifică: „- Ia, eu fac ce fac de mult”- ideea trecerii timpului fiind sugerată de succesiunea anotimpurilor principale:în timpul iernii pădurea ascultă resemnată vuietul ,,viscolului”, care îi distruge podoabele vegetale,,rupând” crengile copacilor, înghețând apele, acoperind cu troiene cărările și,,gonind”păsările cântătoare. Viscolul se repetă în fiecare an, iar codrul nu se mai teme. În timpul verii, pădurea reînvie și îmbracă haina vegetală de o mare diversitate cromatică.Drumurile prin codru și mai ales cele care duc spre izvoare sunt însuflețite de cântecele femeilor.

    În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric,care  se adresează codrului cu admirație și afecțiune ,,codruțule”, dar și cu o anumită mândrie-el a cunoscut și alte lumi,,multă vreme am îmblat”. În același timp simte regretul provocat de scurgerea ireversibilă a timpului ,,Că de când nu te-am văzut,multă vreme a trecut”. Se poate observa o evoluție a sentimentelor eului liric de la bucuria inițială a regăsirii intimității cu natura, până la mâhnirea finală a constatării eternității codrului, în timp ce omul este pieritor.

   În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit: este un limbaj artistic, care creează imagini, prin intermediul cărora eul liric îşi exprimă emoţiile, se proiectează în timpul trecut, ca simbol al efemerităţii sale prin această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentul etern, ca semn al veşniciei Universului: „nu ne-am văzut”, „au trecut”, m-am depărtat”, „am îmblat” în relaţii de opoziţie cu „fac”, „ascult”, „cântă”, „scânteie”, „bate”, „sună”, „ne ţinem”, „rămânem”.  Scurgerea timpului este subliniată prin numeroasele gerunzii care asigură melodicitatea strofei: “rupând”, “astupând”, “troienind”, “gonind”, “implând”.  Formulele de adresare, interogațiile exprimă bucuria revederii, dar și constatarea contrastului dintre înfățișarea omului și fizionomia neschimbată a naturii.

 Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe asemănătoare cu versul scurt al doinei populare, rima împerecheată.

   În concluzie,fragmentul din poezia,,Revedere” redă bucuria reîntâlnirii omului cu eternitatea naturii.

Îmi bate noiembrie în geam!!!!
Eu-i spun să mai întârzie un pic!Privesc cerul aproape gol,doar puţine păsări  străbat norii, luna gri coboară pe crengile goale,privind cum vântul de noiembrie ascunde ultimele măceşe roşii de primele ninsori, grădina se cufundă în somnul de lut.......

Până soseşte iarăşi primăvara, galbenul, albastrul, albul şi verdele
se veselesc la mine într-o vază cu flori.....

poezia,,Cuiul”de Tudor Arghezi

,Într-o vreme la-nceput
Şi-ntr-un leat nemaiştiut,
Care, nu pot să însemn,
Casele erau de lemn.
Şi ulucile de scânduri,
Ca şi azi, întinse rânduri,
Puse strîmb şi cap la cap
Şi proptite cu proţap.
Dar zburau cu fiecare
Vânt mai tare,
Case, garduri şi pătule;
Şi în timpurile toate
Grijile erau destule.
Le-adunai împrăştiate
Şi-ncepea din nou şi iar
Truda muncii în zadar.
Ca să scoli din clătinare
Iarăşi doagele-n picioare
Şi din nou să le anini
Cu te miri ce rădăcini.

Năzdrăvan, cum altul nu-i
Un băiat al nimănui
Născoci, atunci, un cui.
Şi l-a scos şi arătat.

Cuiul nou o săptămână
A umblat din mână-n mână.
A fost strâns şi pipăit,
pus pe limbă, mirosit,
Niciun om nu înţelege
Cuiul ţeapăn cum să lege,
Fără funii şi curele,
Scândurile între ele.
Năzdrăvanul şi golanul
Îl înfipse cu ciocanul.
 

Zice unul: „– Dragul meu,
Aşa cui făceam şi eu,
Poate chiar mai dichisit,
Însă, vezi, nu m-am gândit.”

Textul epic (narativ) este modalitatea de comunicare scrisă, prin care autorul își exprimă concepția despre lume și viață în mod indirect, prin intermediul personajelor, apeland la narațiune, descriere și dialog. Un text este narativ atunci când: evenimentele prezentate implică acţiunea unor personaje, evenimentele  au o legătură între ele şi urmează o succesiune de momente.

Elementele fundamentale ale unui text narativ sunt:

-          naratorul

-           subiectul (înlănţuirea cronologică, logică şi cauzală a întâmplărilor narate)

-           personajele

-           timpul şi spaţiul evenimentelor.

 Naratorul dintr-un text narativ poate avea o identitate precizată sau poate fi doar o voce care relatează evenimentele. În naraţiune rolul principal revine verbelor, modurile şi timpurile la care acestea sunt folosite constituie repere esenţiale pentru înţelegerea textului. În naraţiunile ficţionale, locul acţiunii poate corespunde unor spaţii din realitate, poate fi inventat sau poate fi nedeterminat. În lectura textelor narative trebuie avută în vedere relaţia dintre acţiune şi personaje.

 Textul narativ,,Cuiul”de Tudor Arghezi glorifică un gen de invenţie, care se răspândeşte repede şi sfârşeşte prin a părea o banalitate. Atmosfera voioasă - asemănătoare cu aceea dintr-o snoavă cu Păcală - face poemul atrăgător.(Titlul este un substantiv ce numește un obiect de metal sau de lemn, ascuţit la un capăt şi turtit la celălalt, cu care se fixează două piese împreună sau care se bate în perete).

   Poemul,,Cuiul” este o creație epică,pentru că există o acţiune.Timpul este  incert,,nemaiștiut”...cândva,,la început”-momentul de pornire a vieții,locul poate fi oriunde pe pământ,iar activitatea omului este rudimentară:casele,ulucile,,puse strâmb”sunt luate de vântul necruțător,totul părea zadarnic, o strădanie istovitoare și inutilă care trebuia mereu luată de la capăt.Deodată apare,,un băiat” care vădeşte dibăcie,o măiestrie deosebită și inventează,,un cui”,creând nedumerire,curiozitate,neîncredere,iar când este bătut cu ciocanul și apare îmbinarea neașteptată a obiectelor,acțiunea devine obișnuită,banală,fără interes,iar recunoștința oamenilor pentru obiectul nou nu există.

   În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje:  vocea naratorului  care povestește despre neputința oamenilor de a-și finaliza munca,de a-și crea o viață durabilă,obiecte cu folosință îndelungată.Personajul care descoperă,,cuiul”este un anonim,apărut parcă din neant-este,,al nimănui”,ca în basme este,,năzdrăvan”,înzestrat cu puteri supranaturale, dibăcie,măiestrie deosebită, este foarte priceput.Ștrengarul,,golanul”le dă celorlalți o lecție prin care transformă LUMEA, care devine trainică,iar vântul simbolul instabilității,forța care controlează Universul se lovește de neclintirea obiectelor create de om. Trăsăturile morale ale descoperitorului,,năzdrăvan”reies indirect din faptele, gesturile şi atitudinea lui,care trăiește starea de naivitate a vârstei, aducându-le semenilor săi un obiect important. Personajul colectiv,oamenii,sunt neîncrezători,bănuitori în fața unui obiect nou,încercând toate posibiltățile,pentru a se convinge de folosirea lui.În final apare,,unul”,un oarecare care transformă invenția,noutatea într-un fel de fi comun şi lipsit de originalitate,este nerecunoscătorul,invidiosul.

  În sfârşit, ca în orice text epic, sunt folosite modurile de expunere: naraţiunea, povestirea unei nefericiri trăite de oamenii care nu aveau stabilitatea lucrurilor  necesare vieții. Descrierea  prin intermediul imaginilor vizuale cu enumerațiile aspectelor dezolante în care oamenii își văd munca zadarnică,iar cel ce descoperă cuiul este numit ,,năzdrăvanul și golanul”-epitete ironice.Monologul din final înviorează narațiunea.Exprimarea poetului este simplă că-n poveștile populare.

  În concluzie, textul este epic, autorul comunică prin intermediul unei povești o descoperire care a schimbat lumea.

compunere-O întâmplare petrecută în drum spre școală

Când merg spre școală dimineața și simt că vântul îmi atinge fața, îl întreb de ce aleargă și-mi ține companie,de ce vântul de toamnă schimbă culorile frunzelor,de ce norii devin vată de zahăr,de ce sticletele rămas singur în toamna ruginie cântă  fără oprire. Fiecare frunză îmi șoptește planând către pământ din copacul toamnei că trebuie să-mi grăbesc pașii către școală și totuși mă opresc puțin pe o bancă,să-mi ascult cu adevărat gândurile.Am crezut că sunt singur,dar în foșnetul frunzelor am văzut vârful unei crengi ce desena o barcă sau ceva asemănător.Mi-am ridicat ochii și alături de mine am descoperit un om  ce purta pe cap o șapcă ciudată de marinar.M-au uimit ochii albaștri și zâmbetul cald.Cu voce sfioasă l-am salutat,deși nu-l cunoșteam,iar el mi-a lămurit,așa fără să-l întreb,rostul desenului din frunze.Era un vapor în miniatură.Și a început să-mi povestească despre călătoriile lui pe mările și oceanele străbătute,despre oamenii cu care a înfruntat furtuni,ploi,viscole,călduri insuportabile,despre navele-adevărate cetăți mecanice,despre un naufragiu pe o insulă din Pacific.

Ascultam fascinat un necunoscut care-mi povestea retrăindu-și clipele petrecute între cer și ape,fără  să-mi dau seama că am întârziat la școală.Mi-am revenit când un coleg a trecut în fugă și mi-a strigat numele.Dar omul acela mi-a strâns mâna și mi-a spus cuvintele pe care,cred,nu le voi uita curând:

----Adevărata viață e o navigare în furtuni ,iar tu caută și păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieții tale!

   Am ajuns în clasă,mi-am cerut scuze,pentru că am întârziat...și în pauză m-am întrebat de ce m-am întâlnit cu omul acela și ce ascund cuvintele lui....

caracterizarea personajului moș Timofte din romanul Cireșarii

,,De aproape cincizeci de ani, orologiul* cel mare din turnul şcolii supraveghea cu cadranele sale cele patru puncte cardinale; de aproape cincizeci de ani, acele sale enorme indicau fără greşeală ora exactă. Rareori, iarna, în timpul viscolelor, zăpada cotropitoare oprea mersul lor pe cadranul dinspre soare răsare, iar primăvara, hulubii*, sau ciorile, sau alte zburătoare, în zbenguiala lor, grăbeau mersul vreunui minutar. Dar de fiecare dată, moş Timofte Păstrăvanu, paznicul şcolii, care-şi începuse meseria aceasta încă de pe vremea instalării marelui ornic, şi care, aşa cum spuneau elevii din clasele superioare, şi-o va încheia doar odată cu oprirea definitivă a ceasului, se urca în turn, scutura scripeţii* uriaşi şi începea să învârtă o manivelă […]. Apoi în mers agale, bătrânul cobora scările, ieşea în curte, se oprea în mijlocul ei, citea cu voce tare ora exactă de pe ceasul din turn şi, dacă era în timpul lecţiilor, făcea iute o socoteală, tot cu voce tare, cam cât mai rămâne până la recreaţie. Putea să fie împovărat de treburi, putea să fie asaltat de griji, la secunda exactă, clopoţelul suna, în mâna lui, sfârşitul orei. N-am spune însă adevărul întreg, aşa cum ne-am propus, dacă n-am adăuga că erau totuşi câteva zile pe an în care moş Timofte nu mai respecta ora exactă. […] Erau zilele de dinaintea vacanţei, ultimele zile de şcoală. În acele zile, de câte ori dădea semnalul de recreaţie, moş Timofte greşea cu regularitate. Suna clopoţelul cu câteva minute înainte de ora obişnuită. […] Altminteri, moş Timofte era omul cel mai corect şi mai cinstit care se pomenise pe acele meleaguri. În cei cincizeci de ani de când deretica* prin şcoală nu lipsise şi nu întârziase niciodată de la slujba lui. […] Pe cei care fugeau de la ore îi dibuia în orice ascunziş, oricât de iscusit ar fi fost ales, ceea ce nu era deloc uşor pentru că atât curtea, cât mai ales grădina şcolii, nesfârşită, ca orice spaţiu al amintirilor din copilărie, şi plină de pomi, de copaci uriaşi cu scorburi înfricoşătoare, de tufişuri, de tot felul de clădiri şi ziduri cărora nu li se prea ghicea rostul, ofereau ascunzişuri cu duiumul. Îi dibuia oriunde pe chiulangii […] şi-i ocăra năprasnic cu vorbe. În acele momente puteai să afli de la dânsul toţi oamenii de seamă pe care îi dăduse şcoala de-a lungul generaţiilor, dascăli, profesori, scriitori, artişti, savanţi, „oameni care au înţeles că şcoala este un cuib în care înveţi să te înalţi în văzduh”.[…] Mare lucru era însă când ţinea moş Timofte la cineva. Erau elevi cărora le-ar fi deschis la orice oră din zi şi din noapte sălile de clasă, de laborator, sala de gimnastică, chiar dacă ar fi trebuit să trudească apoi ore întregi pentru a rândui lucrurile ca mai înainte. […] Dar, pentru a te bucura de preţuirea şi ajutorul lui moş Timofte, trebuia să fii un elev de „prima mână”, ce mai! un model între modele. Şi dacă moşul te trecea printre protejaţii lui şi se întâmpla să ai vreun conflict cu pedagogii, îţi anticipa viitorul în faţa lor cu o siguranţă nemaipomenită. Era de ajuns să dea două, trei exemple de oameni mari care fuseseră cândva în situaţii asemănătoare, cu acel belşug de amănunte al sincerităţii şi al nădejdii, şi profesorii începeau să privească altfel lucrurile şi să-şi cam schimbe părerile. Pentru că bătrânul vorbea deschis, adevărat, privea drept în ochi şi se pare că nu greşise niciodată când luase apărarea cuiva.”

                                                                                    Constantin Chiriță, Cireșarii (fragment)

*orologiu – ceas de dimensiuni mari, fixat pe fațada unei clădiri sau pe un perete; ornic

*hulubi – porumbei

 *scripete – dispozitiv care servește la ridicarea unor greutăți

 *a deretica – a pune ceva în ordine, a aranja; a face ordine și curățenie

  Moș Timofte este personajul principal din fragmentul romanului,,Cireșarii”de Constantin Chiriță.Titlul romanului este dat de un grup de copii de clasa a VIII-a numiți Cireșarii, pentru că locuiesc cu toții în cartierul Cireșului.

  Personajul din acest fragment al romanului este un,,moș”-titlul ce arată respect dat bărbaţilor în etate,nume  ce împlinește funcția ceremonială într-o școală,dându-i acesteia un caracter magic.Timofte este prenumele purtat de un om deschis, sociabil, foarte activ--Păstrăvanu este numele de familie.

În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de caracterizare directă şi indirectă.

   Caracterizarea directă este realizată de naratorul obiectiv ce povestește la persoana a 3a. Naratorul pare că îl știe pe moș Timofte de,,cincizeci de ani”,de când controla Timpul prin potrivirea ceasului  din turnul școlii,era astfel un mesager al timpului.Doar în două anotimpuri : iarna când se micșora timpul,iar primăvara prin păsările,,zburătoare”timpul parcă se grăbea.Naratorul îl caracterizează direct urmărindu-i  mersul,,agale”,liniștit într-un ritual început odată cu,,instalarea marelui ornic”prin mișcări repetate mecanic;sunt enumerate verbele:,,se urca,cobora,ieșea,se oprea,citea”-imperfectul exprimă trecerea timpului,sunt acţiuni care se tot repetă,totul este foarte viu. Clopoțelul din mâna moșului marchează trecerea vremii și a generațiilor prin repetarea aceluiași gest: naiv-striga începerea pauzelor,iar înainte de vacanță grăbea momentul începerii pauzelor.

Moș Timofte este descris în culori calde,este omul corect ce-și îndeplinește datoria de a măsura timpul elevilor,de a-i găsi-ca un adevărat detectiv-,,pe chiulangii”.Cu un spirit de observație bine dezvoltat,o judecată limpede le prezintă, cu mândrie,acestora modele de urmat,,oameni de seamă”ce trecuseră prin această școală-era un fel de a-i corecta.Interesantă este atitudinea față de elevii,,de prima mână”-deosebiți-față de care avea o atitudine grijulie,de prețuire,de protecție chiar în fața unor,,pedagogi”,prevestindu-le că și acești elevi de acum deosebiți vor deveni peste ani,,oameni mari”.Siguranța cu care vorbea,simplitatea,sinceritatea schimba atitudinea oamenilor mari și mici,convingându-i de adevărul spuselor lui,parcă prevestea viitorul.

  Caracterizarea indirectă reiese din comportamentul omului ce pare un dirijor al locului în care trăiește, se desprinde o întreagă filozofie de viață, un echilibru,o măsură în fiecare gest:de a aprecia timpul,de a-i proteja și de a-i îndrepta pe elevii din multele generații și mai ales de a-i cinsti cu mândrie pe,,oamenii mari”pe care i-a,,crescut”cu mare responsabilitate, hotărâre dârză. Demnitatea și perseverența cu care știe să ducă la îndeplinire munca sa modestă, bogăția sufletească îi dau mareție.

   Exprimarea autorului în realizarea portretului lui moș Timofte este calmă,ca-ntr-o poveste în care vorbele simple sunt spuse într-o limbă limpede, armonioasă şi pură,iar epitetele:,,mers agale...voce tare,oameni mari”, enumerațiile verbelor de mișcare prin care paznicul școlii,moș Timofte,își face datoria,ironia ușoară a momentelor când era anticipată vacanța,  sunt completate de o cugetare simplă și adevărată despre cei pe care-i numește,,oameni mari”:„oameni care au înţeles că şcoala este un cuib în care înveţi să te înalţi în văzduh”,așa vorbea despre rostul școlii, de a ridica copiii pe scara cunoașterii,înaintând din întuneric spre lumină.,,Cuibul” înseamnă deschidere, înălţime a gândului, perspectivă integratoare, urcuş către cer, vocaţie a zborului, ascensiune către culmile fiinţei,iar,,văzduhul” semnifică absolutul aspiraţiilor omului, ca plenitudine a căutării, ca loc posibil al perfecţiunii spiritului.Persoana a doua,, înveți...te înalți”este adresarea directă către copiii din jur pe care-i dorește înzestrați cu rezultatul strădaniei lor de a deveni,,oameni mari”.

e toamnăăăă....

Toamna înseamnă: ploaie tăcută, vânt neliniştit, nori întristaţi, soare timid, frunze-n zbor, melancolie dulce-amăruie, paşi de vise pe-un covor de amintiri, parfum de crizanteme, decor ruginiu, struguri copţi, păsări ce ne spun bun-rămas, emoţii calde-începe școala, lacrimi şi surâsuri prin cuvânt, regăsiri-prieteni, miros de gutui coapte, reîntâlnirea cucărți,caiete,teme, dansul culorilor în sufletul Naturii, şoaptele frunzelor rătăcite, visuri coapte cu parfum de poezie...