decembrie....

Un vânt rece bate dinspre nord și face copacii să tremure precum niște ființe vii.... și-atunci chem vântul întunecat de decembrie să scuture frunzele uscate,rămase în copaci:

                  Preafericit, fericit copac,

                  Ramurile tale nu-și amintesc niciodată

                  De fericirea ta verde ...

 În fiecare an când se apropie iarna cu ale ei veșminte înghețate, cu nopți friguroase și pline de mister, cu momente petrecute în liniște și speranță, cu zile scurte și seri calde, totul se transformă, iar timpul se mișcă mai lent ca de obicei.Iubesc momentul acela unic când parcă pot mirosi frigul și aerul rece de iarnă- un aer curat și viu care mă pătrunde și mă face să simt viața. Luminile fermecate, colindele și sentimentul acela unic ca o aventură de neuitat este pe cale să înceapă....

    Mă bucur de venirea iernii!!!!!!!!!!

de sărbătoare....

,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!

.....................................................

Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”

compunere--Toamna în parc

   Ajung în parcul,unde adeseori mă întâlnesc cu prieteni,unde ciobănescul meu are cunoscuți,de care se dezlipește cu greu,unde într-un loc discret,de mult s-au întâlnit părinții mei.Astăzi merg ,pentru că e toamnă,anotimpul când eu am venit pe lume și-mi place să văd armonia,strălucirea cerului , care nu pot fi regăsite de-a lungul verii. Pot vedea culorile calde cum își încep timpuria cucerire a aleilor,simt vântul uşor și-mi amintesc de ultimele zile ale vacanței. Și a venit toamna,iar aerul își scutură cu înfiorare ultimile limpezimi ,îmi opresc privirile spre buchetele de sălcii care-şi schimbă straiele verzi în altele arămii de toamnă,iar crengile lor salută tremurătoare păsările ce vâslesc în înălțimi. Două sunete ale toamnei sunt inconfundabile… foșnetul frunzelor grăbite, suflate de-a lungul aleilor de vântul grăbit și croncănitul stolurilor migratoare.Și uite-așa gândesc că fiecare om trebuie să-și găsească timp să se așeze și să privească căderea frunzelor,să audă oftatul florilor veștejite ascuns sub frunzișul ruginiu.

   Când merg dimineața spre școală,trec pe sub crengile brumate... ceaţa înmărmurită peste privelişti nu lasă ochiul să pătrundă mai mult printre copacii golași. Norii cenușii trec peste parc, apoi mângâie cu aripi de ploaie scoarţa arborilor.La picioarele mele o frunză se pregătește să întâmpine aventura vieții ei, își ia avânt și așteaptă suflarea vântului zbuciumat. Frunza zboară, căutând ca  drumul ei să fie cât mai lung, până ce va atinge pământul și va deveni covor. De acum se va afla într-o altă lume, pe jos nimeni nu o va ocoli și tot vântul o mai poate feri din calea celor care nu cred că  există. A devenit ruginie, nu mai este verde ca în vremurile calde. Întotdeauna mi-am imaginat Toamna,cutreierând parcul, îmbrăcată cu o rochie țesută din frunze și flori veștede,purtând pe cap o cunună din fructele pământului.

   Străbătându-i aleile și pajiștele,văd Toamna-artistul ce-și pregătește culorile,înțeleg atmosfera melancolică și-mi propun ca la ceas de amurg să privesc  soarele roșiatic cum mângâie pământul și  încălzește timid ierburile ruginii , aruncând umbre lungi printre coroanele rărite ale copacilor.
    Culorile parcului sunt străjuite de un albastru care mă duce cu gândul la infinit,apoi mă las   copleşit de tonuri gri care dau întregului peisaj o tristeţe latentă, accentuată prin contrastul dintre auriul de toamnă și singurătatea unui copac cu frunzele încă verzi, dar cu rădăcinile bine înfipte în pământ și cu o statură maiestuoasă.Imuabil, în mijlocul parcului, pare a fi elementul ce prevesteşte că viaţa nu are sfârşit, toamna este doar un drum care trebuie parcurs, iar la capătul acestui drum va reveni din nou primăvara....

compunere--Am fost la concert...

  Am mers împreună cu doamna de muzică la un concert,desfășurat în sala teatrului din orașul meu.Nu eram prea încântat,pentru că mă gândeam că voi sta un timp nemișcat,ascultând muzica pe care,probabil n-o voi înțelege.În sala mare,luminoasă oamenii pășeau liniștiți,elegant îmbrăcați,serioși.Am fost impresionat,m-am așezat și doamna ne-a spus în șoaptă despre ce vom asculta:Rapsodia nr.1 de George Enescu. Melodiile ce compun  au fost culese  de compozitor de la un scripcar,de la un alt lăutar angajat să cânte domnitorului Cuza,apoi-un cântec îndrăgit de pandurii lui Tudor.În final, totul se încheie maiestuos cu renumita Ciocârlie, o piesă de mare virtuozitate, cocarda muzicii românești.

   Am citit în programul primit cuvintele marelui compozitor:

 ,,Atâta vreme cât exist, vreau să cânt” – aşa îşi descria destinul marele compozitor, violonist, pianist şi dirijor George Enescu.

    S-au stins luminile ,s-a tras cortina și,pe scena luminată, am văzut muzicienii:violoniști,suflători,un pian,toba mare...dirijorul și... deodată a început muzica cu caracter sărbătoresc,dinamic,vesel,

dansant.Eram uimit de exuberanţa ritmurilor de dans, de strălucirea coloritului orchestral, era  în mod clar o imagine muzicală a unei petreceri populare ca-ntr-un tablou al Theodor Aman(pe care-l văzusem la ora de desen).Parcă  bucuria străbatea întreaga atmosferă într-o zi când oamenii îmbrăcați în straie populare dansează mulțumiți de frumusețea zilei pe care o petrec  împreună.

  De fapt, Rapsodia aceasta e un dans care devine când melancolic, când năvalnic, când leneș, când grăbit. Dacă închid ochii,văd România cu dealurile ei însorite , cu văile ei negre,cu munții înalți de unde vulturii privesc cerul senin al verii,unde zăpada ascunde floarea culeasă de regine,cu câmpii,cu  râuri frumoase– e toată țara cu noi înșine în ea.  Această rapsodie este o muzică atât de cunoscută și atât de iubită de români, încît a ajuns un fel de imn național neoficial.

   Am deschis ochii,auzind aplauzele celor de lângă mine și din sală,l-am văzut pe dirijor mulțumind și pe muzicieni salutând spectatorii și deodată dintr-un colț al sălii a zburat deasupra noastră un porumbel alb.Incredibil!!!l-am căutat cu privirea și nu l-am mai văzut...

   Am plecat,spunându-mi că muzica este este felul în care sună viața!Când am ajuns acasă,pe o ramură a copacului din fața casei mele un porumbel alb mă privea curios....

gen liric--poezia,,Străinul” de Ion Pillat

conacul de la Florica

,,Pe bancă, sub castanul din vie, te așează,
Străine, ce venit-ai priveliștea s-o vezi -
Florica e acolo, cu casă, parc, livezi,
Și peste drumul mare : zăvoiul. Înserează.

Câmpia e albastră și-n zare norii ard.
Sclipește Râul Doamnei înspre apus, o clipă...
Un taur muge ; puțul cu lanț și roată țipă ;
Și vrr !... un zbor de vrăbii zbucnește dintr-un gard...

Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă
Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu,
Și crezi, pornind aiurea, rănit de-un dor târziu,
Că ai cuprins Florica... Dar n-ai zărit, ia seamă,

Pe-albastra depărtare a luncii de demult,
Trecutul meu, ce arde sclipind în Râul Doamnei -
N-ai auzit, deodată rupând tăcerea toamnei,
Vrr !... timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.”

Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.Titlul poeziei este un substantiv care numește o persoană care este originară din alt loc, care este diferit de mediul în care se află la un moment dat.

  „Străinul” este un text liric, pentru că are toate caracteristicile acestui tip de text.

   În primul rând este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct.Ca o gazdă primitoare poetul îl invită pe  străinul ,,venit priveliștea ”s-o vadă  să se așeze ,,sub castanul din vie”-loc benefic  al puterii,al rodului veșnic,al credinței tinereții ,al nemuririi,este copacul ce  copleşeşte cu coroana lui toată casa, simbolizând îngerul ocrotitor.Este momentul amurgului, un timp situat înainte de înfăptuirea unui miracol,când  poate vedea întregul domeniu,enumerându-i fiecare parte.Atmosfera,spațiul  albastru, culoarea calmului și a liniștii,imagine vizuală a râului ce,,sclipește”ca o oglindă a veșniciei dezvăluie un sentiment de satisfacție față de farmecul vieții.Muzica vieții exprimă pulsația vieții:un muget,un țipăt,un zbor al vrăbiilor-totul se produce instantaneu la fel ca trecerea timpului.Străinul este un spectator necunoscut,chiar dacă cuprinde cu vederea întregul peisaj,nu poate înțelege timpul,misterul trecutului ,pare ca nu reușește să descifreze peisajul,îl vede doar ca pe un tablou: “Te-apleci mirat străine, pe-amurg ca pe-o rama”. Perspectiva lui este diferită de a celor familiarizați cu împrejurimile, el nu poate să înțeleagă frumusețea locurilor.În finalul poeziei nostalgia este exprimată direct,este accentuată caracterul unic al vieții trăită în aceste locuri,se desprinde de trecerea timpului. Interjecția,,vrrr”...creează sugestia trecerii timpului,accentuează sentimentul că omul nu are mijloacele de a interveni asupra trecutului,acceptând resemnat curgerea anilor.

    În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric. Acesta se adresează direct către străinul ajuns sub castanul din vie,apoi îl urmărește pe acesta privind peisajul,fără a-l înțelege. Poetul simte nostalgia după timpurile de odinioară,,trecutul meu”,exprimând un sentiment de dezrădăcinare și dorința de reîntoarcere la natura și la locul de baștină,accentuează caracterul unic al experiențelor trăite în cadrul de neuitat.

    În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit. Este un limbaj artistic, care creează imagini, prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile. Imaginile vizuale și auditive  ale naturii în amurg dezvăluie un sentiment de plăcere în a enumera aspectele domeniului,,Florica”:,,casă,parc,livezi,zăvoiul,râul”Interjecțiile,,vrrr”...descriu  plecarea bruscă a stolului,pulsația vieții,dar și trecerea timpului , la fel de repede ca o bătaie de aripi.
 Epitetele „pustiu,târziu,albastra”,metafora,,rănit de-un dor târziu”,comparația,,te-apleci mirat pe-amurg ca pe o ramă”  transmit un sentiment de echilibru,de mister al naturii. Eul liric este atras de spațiul,de atmosfera dragă,familiară,chiar dacă trebuie să accepte resemnat trecerea timpului. 

    Sugestia limbajului poetic este realizată prin simboluri și corespondențe:,,Pe-albastra depărtare a luncii de demult”arată curgerea timpului;de asemenea, sugestia se realizează și prin pauzele din discursul liric, marcate de punctele de suspensie, pauze ale emoției, melancoliei și nostalgiei: ,,Că ai cuprins Florica,dar n-ai zărit, ia seama”.Verbele exprimă vraja cadrului natural.

Se remarcă muzicalitatea dată de rima îmbrățișată, ritmul trohaic, măsura de 13-14 silabe

     În concluzie, textul „Străinul” este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, autorul comunică în mod direct sentimentul neputinței în fața  timpului trecător,contemplând spațiul iubit, folosind un limbaj expresiv prin care reuşeşte să impresioneze..

gen epic--,,Pasărea indiană”

,,Un negustor avea o pasăre într-o colivie. Cum tocmai pleca în India, ţara de origine a păsării, negustorul o întrebă dacă nu vroia să-i aducă ceva la întoarcere.

Pasărea ceru să-i dea drumul, dar fu refuzată. Atunci îl rugă pe negustor să meargă în junglă şi să le dea de veste păsărilor libere din neamul ei că fusese prinsă.
Negustorul făcu întocmai. Dar abia terminase ce avea de spus, că o pasăre sălbatică, aidoma cu cea din colivia lui, căzu la pământ fără simţire. Negustorul se gândi că o fi fost vreo rudă apropiată de-a păsării lui, şi se mâhni că-i pricinuise moartea.
Când ajunse acasă, pasărea din colivie îl întrebă dacă-i aduce veşti bune din India.
― Mă tem că nu, dragă pasăre, îi zise negustorul, veşti proaste. O rudă de-a ta a căzut la pământ chiar la picioarele mele când a auzit că eşti în captivitate.
De cum auzi aceste cuvinte, pasărea negustorului căzu la rândul ei ca fulgerată.
― Vai! Vestea că ruda ei a murit a omorât-o şi pe ea, cugetă negustorul.
Şi, îndurerat, luă pasărea din colivie şi o puse pe pervazul ferestrei. Pe dată, pasărea îşi veni în fire şi zbură într-un copac învecinat.
― Află acum, spuse ea, că nenorocirea pe care tu credeai că mi-o anunţi era de fapt pentru mine o veste bună. Şi că mesajul salvator, învăţându-mă cum să mă port, ca să-mi recapăt libertatea, mi-a fost transmis prin tine, temnicerul meu.”
                        Şi pasărea zbură, în sfârşit şi pentru totdeauna liberă.”

                                                                            (Jean Claude Carriere-Pasărea indiană)

Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.

,,Pasărea indiană”, este un text epic, deoarece are trăsăturile acestui tip de text.

   În primul rând, are acţiune,ce poate fi asemănată cu o poveste în care realul se îmbină cu fantasticul.Pasărea din India,ținută în colivie de,,un negustor”,comerciantul ce consideră pasărea un obiect ca oricare altul, are nevoia de siguranţă, de echilibru şi dorinţa de libertate este atât de mare,încât îi cere negustorului eliberarea sa, nefericită de soarta pe care o are.Refuzată de acesta,îl trimite în locul de unde fusese luată-în jungla unde trăiesc libere păsări nenumărate-să le spună despre viața ei în captivitate.Vestea adusă de om pricinuiește moartea pentru o pasăre asemănătoare, care cade,,la pământ fără simțire”.Auzind despre sfârșitul păsării din junglă, pasărea -captivă ,,căzu la rândul ei fulgerată”,răpusă de durerea ei,dar și a celei din junglă.Mâhnit,negustorul a așezat pasărea pe pervazul ferestrei.Este un moment salvator,pentru că pusă la aer, printr-un miracol aceasta se înviorează și-i dă temnicerului său o explicație surprinzătoare: suferința păsării din junglă a fost mesajul salvator transmis-cum se poate elibera.

   În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje: Pasărea personificată este ființa lipsită de libertate,dornică de a-și trăi viața în libertate.Colivia simbolizează lipsa libertăţii, îngrădirea,un spațiu închis, sufocant, lipsit de lumină.Pasărea dialoghează cu păzitorul său,limbajul păsării este expresia cunoașterii, starea înstrăinării definește eul ce simte că nu mai poate comunica cu libertatea. O pasăre se naşte liberă să zboare,pasărea este simbolul libertăţii.

Celălalt personaj,negustorul,este tipul asupritorului,care îngrădește dreptul unei păsări de a fi liberă,de a trăi în mediul natural al pădurii,al vegetației,al armoniei,al eternității.Refuză cererea păsării de a o elibera,naiv crede în moartea aparentă a păsării și primește cuvintele păsării ca o sentință:cei ce iau libertatea unei ființe se amăgesc,crezându-se puternici.Alături de pasărea captivă apar,în junglă-loc al libertății,păsările care înțeleg nefericirea păsării prizoniere și, printr-un șiretlic, o ajută.

   În al treilea rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului, care povesteşte la persoana a3a, iar dialogul dintre negustorul-opresor și pasărea-captivă exprimă dorința de libertate și adevăr.

   În sfârşit, ca în orice text epic, sunt folosite toate modurile de expunere. Naraţiunea este folosită pentru a prezenta acţiunea. Dialogul dă viaţă personajelor: prizonierul și opresorul său.

   În concluzie, textul ,,Pasărea indiană”este un text epic, în care autorul comunică indirect, prin intermediul unei poveşti, un mesaj :Binecuvântate să zboare în înaltul cerului, păsările călătoare ne amintesc de simplitate și de dorința noastră de libertate, de a trăi fără griji și fără limite. 

opera dramatică--,,Apus de soare”de Barbu Ștefănescu Delavrancea(fragment)

 (acul-I-scena VI)

ȘTEFAN, hatmanul ARBORE, pârcălabul NEGRILĂ, pârcălabul DRAGOȘ, pârcălabul ALEXA, pârcălabul COSTEA, pârcălabul ȘANDRU, fostul pârcalab bătrânul HRĂMAN, vornicul JURJ. (Toți intră pe poarta din dreapta.)

ȘTEFAN: Bine ați venit, boieri d-voastră!

TOȚI: Să trăiești, Măria-ta!

ȘTEFAN: Cu toții. (Dă mâna pârcălabilor și ei i-o sărută.) A! și moș Hrăman! Gata! Veniși! E nuntă! Pe frunte semn... La ceafă semn... umărul drept mai jos... mâna stângă ca un arc... deștele zdrobite... abia te mai ții... Ce mai vrei, bătrâne? N-ai văzut destule?

HRĂMAN: Nu mi-e dat să vreau sau să nu vreau. Voința Măriei-tale, voința țării. De vrea pace, pace, de vrea război, război. De n-aș fi venit, n-aș fi vrut ce vrea Măria-ta... Ș-apoi asta nu pot...

ȘTEFAN: E, cum stau hotarele, pârcălabi, că după cum închideți ochii așa doarme și țara.

PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Eu lăsai pe...

ȘTEFAN: Toader.

PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Da, la Hotin. Bine. Litvanii și rușii sunt cu minte de când i-ai cumințit Măria-ta.

PÂRCĂLABUL ALEXA: Din turnul de la Orhei niciun semn de ropot. Senin cât bate ochiul. Ai liniștit pustietățile d-a lungul Nistrului. Ș-apoi am lăsat pe...

Opera dramatică este textul în care autorul își exprimă gândurile, ideile, viziunea în mod indirect, prin intermediul unor personaje angajate într-o acțiune ce se derulează rapid în fața spectatorilor, fiind generată de conflicte puternice. Fragmentul citat din creația lui Barbu Ștefănescu Delavrancea aparține unei opere dramatice. Titlul piesei este metaforic.

Metafora "soare" se referă la sistemul social heliocentric(soarele se află în centrul unui sistem),astfel  în centrul universului social se afla Domnul, iar in jurul sau - în cercuri concentrice - se grupează familia, curtea, cetatea și Țara.

,,Apusul de soare” sugerează trecerea în neființă a celui care a fost supranumit "soarele Moldovei"- domnul Ștefan-care a avut față de țară o înaltă datorie:liniștea supușilor săi- îl cutremură însă ideea că autoritatea domnească, în care stătea pe atunci forța statului feudal moldav, s-ar putea prăbuși o dată cu dispariția lui fizică.

     În primul rând, dialogul dramatic este principalul mod de expunere. Preocupat de echilibrul țării, Ștefan,domnul Moldovei, enunță acum unul dintre principiile politice esențiale ale domniei sale:pacea la hotare.Faptele prezentate în acestă scenă sunt puţine, dar evidenţiază indirect acelaşi profund sentiment patriotic al domnitorului: cunoaşterea celor care i-au fost aproape în apărarea țării, rememorarea locurilor, a luptelor, a jertfelor- este o însuşire care-l particularizează între toţi domnitorii Moldovei şi argumentează legătura strânsă dintre măreţul voievod şi popor, precum şi dragostea lui imensă pentru neam şi ţară.Între domn și boieri există sentimentul de respect,iar salutul boierilor este urare de viață lungă în fruntea lor.Atenția domnului se îndreaptă spre,,moș Hrăman”,prezent și el la întâlnire,,nuntă”-o numește domnul,petrecerea vitejilor credincioși.Privindu-l,domnul îi vede,,semnele”-urmele lăsate de trecerea prin bătălii,mărturii ale devotamentului în apărarea țării-în glumă,dar cu recunoștință îi enumeră locurile de pe trup  ce poartă semnele din lupte,apoi îl întreabă dacă el,luptătorul, n-a ,,văzut destule”.Răspunsul,,moșului”este un joc de cuvinte înțelepte ce exprimă  politica pe care domnul și norodul au dus-o.Pârcălabii îi dau veste domnului despre hotarele Moldovei,acum liniștite și-n pace.

     În al doilea rând, se observă interesul pentru construcția personajelor: Ştefan cel Mare, personajul central al scenei este un personaj atestat istoric, un personaj real. Modestia cu care vorbește prietenește cu boierii,curajul dovedit în a asigura liniștea hotarelor, imensa dragoste față de țară, o extraordinară disponibilitate sufletească - toate acestea alcătuiesc portretul moral al domnitorului, a cărui voință s-a identificat întotdeauna cu cea a Moldovei. Este impresionant cum îi cunoaște pe fiecare boier,cum glumește,respectând jerfa bătrânului din fața sa, interesându-l liniștea țării.Replicile sunt scurte, devenind ecoul conștiinței curate a domnitorului, care nu se teme de nimic. Vorbirea sa este sacadată, cu pauze sugestive, având rezonanțe profetice. Vorbele sale sunt un mesaj al verticalității morale,al recunoștinței. Semeția voievodală nu-l părăsește nicio clipă,deși se poartă ca un om simplu. Este caracterizarea indirectă a domnului din limbajul său,din gesturile sale,din relația cu boierii.

    Personajele din această scenă sunt boierii:pârcălabi,un vornic ,insuficient conturate, au nume ce amintesc vremuri vechi, sunt descoperite spectatorului prin gesturi de respect,cuvinte simple,dar adevărate metafore inspirate din natură prin care îl asigură pe domn de liniștea Moldovei:,,niciun semn de ropot”...,,senin cât bate ochiul”-totul e pace  așa cum s-a străduit domnul să fie în Moldova. Autorul notează două explicații suplimentare  puse în paranteze,care sunt de ajutor regizorului,dar și actorilor,când învață replicile și mișcarea scenică.

Unele cuvinte au un colorit istoric. denumirile de rang și atribuții de tipul ,,pârcălab ", ,,vornic” ;dintre figurile de stil rețin atenția  comparația,,mâna ca un arc”, metaforele liniștii,repetițiile, toate refac culoarea istorică.

          În concluzie , deoarece dramaturgul nu apare în această operă , dintre modurile de expunere predomină dialogul, lista personajelor apare la începutul scenei , fiecare replică începe cu numele vorbitorului , urmat de două puncte , avem prezente indicaţiile scenice  date de autor şi faptul că această operă poate fi pusă în scenă demonstrează apartenenţa fragmentului din opera "Apus de soare” la genul dramatic.