compunere--Minunea albă

Nu-mi place ziua de luni,simt încă ecoul zilei de duminică,aerul de libertate, de nesupunere,de liniște a gândului.Și totuși…e luni,m-am întors de la școală,am răspuns tuturor întrebărilor de-acasă:nu!nu m-a ascultat la română,da!am alergat în pauză,n-am mâncat sandvișul,l-am dat unui cățel care vine mereu la poarta școlii,da!am traspirat la ora de sport…. și iată-mă din nou în fața temelor.Nu că mi-ar fi greu,îmi place să învăț,mai ales că voi avea niște evaluări… și învăț totul ușor,dar vreau să am și timp de pierdut,ca acum: privesc fără vreun motiv pe fereastră și-mi legăn privirea după dansul crengilor goale,sărace ale pomilor.Simt frigul de afară,chiar dacă în camera mea este cald.E iarnă și nici urmă de zăpadă!

   După câteva exerciții și probleme,aud ca prin vis telefonul: o colegă mă întreabă dacă-mi place ce se-ntâmplă afară.Ce să fie?Și dintr-odată toată starea mea de indiferență se transformă în bucurie: ninge!O îmbrățișez pe mama,îmi iau fularul și năvălesc pe strada acoperită deja de fulgii albi.

  De data asta,m-au luat prin surprindere primii fulgi și-am văzut cerul ca leșia,norii plumburii și grei cum cern zapada albă.Oare îngerii își scutură aripioarele spre pământ?Totul începe să amorțească și nimic de pe pământ nu se trezește cand Craiasa Alba acoperă magic soarele,când dirijează norii și viscolul,iar vântul neastâmpărat spulberă troienele.Crengile goale ale copacilor par brațe cerând ajutor cerului și se feresc de păsările singuratice,nu le poate da adăpost.  Totul e rece,totul e alb,cenușiul dispare,doar pământul de sub zăpadă ascunde vieți;acolo este speranța ce va învia.Dar iarna albă cu viscolul și sărbători,cu moș Crăciun,cu beteala în brad- e o minune!

               Vă doresc să întâmpinați Crăciunul cu mulțumire,să priviți dincolo de lumini,să-l primiți pe îngerul ce v-aduce o crenguță de brad,o veste minunată și-o urare de ani mulți!

compunere--Povestea unei pietre prețioase

    Povestea smaraldului am citit-o demult,într-o seară de iarnă,când fulgii albi dansau în fața geamului meu. Pe atunci credeam că piatra verde ascunde secrete mistere şi mai credeam şi în puterile pe care piatra asta le are asupra mea.Din când în când o priveam în cutia cu,,comori”a bunicii și verdele ei strălucitor mă fascina.Am găsit o carte cu pagini îngălbenite și desene parcă făcute de un copli și iată ce-am citit:

   Se făcea că era în vremea unui mare şeic, şeicul El Luxur,care  şi-a petrecut vremea în mari lupte de cucerire şi strategia şi-o construia în funcţie de câţi meşteşugari se găseau în provinciile pe care urma să şi le supună.

Șeicul era mare iubitor de frumos şi de lux, avea un loc secret unde îşi păstra cele mai frumoase obiecte. Acel loc era atât de ascuns de ochii lumii, încât ştiau de el doar câţiva oameni şi aceştia juraseră să nu dezvăluie secretul. În zilele de odihnă, El Luxur făcea câte o vizită în peştera ascunsă şi atingea cu privirea toate colierele, inelele şi obiectele de podoabă bătute în pietre preţioase.

 Se pregătea de cu seară pentru ziua de răsfăţ ca pentru un pelerinaj: îşi punea cele mai bune haine şi pleca cu inima spre minunăţiile ce îi vor alinta ochii,  dezlega toate cele 309 coduri secrete și intra. Peştera avea pereţii învesmântaţi de covoare ţesute cu fir de aur, podeaua din marmură, din loc în loc coloane cu picturi desăvârşite şi culoarul ce ducea până adânc în inima muntelui îl însoţea de-o parte şi de altă cu tablouri pictate de cei mai valoroşi artişti ai vremii. Ajungea în camera secretă, locul cu adevărat valoros. Aici se aflau cufere întregi de bijuterii cu cristale, fantezie-unicate. Din timp în timp, şeicul alegea câte un pandativ sau o pereche de cercei pe care le oferea  cuiva cu plăcere.

 Într-un anumit an, din poporul desculţ şi flămând s-a născut un băiat. Părinţii i-au zis Gift şi l-au crescut ca pe cel mai de preţ giuvaer pe care le era dat să îl aibă. Când s-a făcut mai mare, Gift a început să viseze nopţile la o peştera plină de comori despre care nici măcar nu auzise vreodată. Visele au continuat ani de-a rândul, până într-o zi când i-a fost dat să plece în căutarea destinului. Povestea lui Gift nu se deosebeşte cu mult de cea a lui Ali Baba. Unii zic chiar că ar fi vorba despre unul şi acelaşi personaj, dar adevărul nu va putea fi ştiut niciodată, întrucât fiind vorba de o legendă, s-a pierdut în negura timpului.

Destinul lui Gift a fost să descopere peştera şi să scoată la lumina zilei bijuteriile,frumusețile ascunse, le-a arătat oamenilor,bucurându-le ochii.I-a dăruit fetei pe care o iubea o piatră verde-culoarea vieții și a primăverii,piatra luminii verzi,a speranței-era smaraldul.

   Și-atunci am înțeles că nimic nu este mai verde ca Smaraldul,culoarea dintâi a lumii, cea din care iese la iveală frumuseţea.

                   Verde-n dimineţi cu rouă,
                   Verde-n clipele când plouă,
                   Verde... peste amintiri,

                  Verde-n nopţi fără de stele,
                  Verde-n apa vieții,
                  Verde... la-nceput de noapte

                  Verde-n iarba încolţită,
                  Verde-n smaraldul unor mistere.....

Compunere—O poveste care m-a impresionat

   Am citit de mult,nu știu cum s-a-ntâmplat,într-o lună a lui decembrie cartea,,Un colind de Crăciun"de Charles Dickens, o poveste care readuce spiritul Crăciunului, reaprinde dorinţa omului de a fi mai bun cu semenii săi, de a se comporta puţin diferit faţă de cum o face în restul anului.

  M-a  impresionat personajul principal al poveștii, Scrooge, care se schimbă radical în urma unor întâmplări incredibile de care are parte. Cine este Scrooge?

,,Un ticălos bătrân, hrăpăreţ, apucător, lacom, calic, cărpănos, un zgârie-brânză! Dur şi tăios precum o cremene din care niciodată n-a izbutit vreun fier să scapere un foc generos; ascuns, ursuz şi singuratic ca o stridie. Răceala din el îi îngheaţă trăsăturile bătrâne, îi pişcă nasul ascuţit, îi zgârcea obrajii, îi înţepenea picioarele, îi înroşea ochii şi îi învineţea buzele subţiri; şi i se strecura hoţeşte în glasul gâjâit. Pe cap, pe sprâncene şi pe bărbia ţepoasă avea promoroacă. Purta pretutindeni cu el propria lui temperatură scăzută; îşi îngheţa biroul în zile de caniculă; şi nu înmuia nici cu un grad gerul de Crăciun.” Scrooge e tipul avarului absolut. Este ajutat in munca sa de un angajat, care, datorită zgârceniei şefului, este nevoit să se încălzească în plină iarnă la flacăra unei lumânări.

 Nici vizita la birou a nepotului lui Scrooge şi frumoasele cuvinte spuse de acesta in legătură cu sărbătoarea Crăciunului nu-l determină să-şi schimbe atitudinea faţă de ceilalţi, şi , în definitiv, faţă de el însuşi

  Chiar în ziua în care se împlinesc şapte ani de la moartea asociatului lui Scrooge, Marley, nişte întâmplări extraordinare schimbă fundamental felul de a fi al personajului principal. Mai intâi Scrooge e vizitat de doi domni care încearcă să strângă şi de la el nişte fonduri în scopuri caritabile.
Și uimitor este cum Scrooge pleacă acasă, fără să lase niciun bănuţ în cutia milei.Citesc și sunt nedumerit cum toată lumea, în afară de el, sărbătoreşte sfântul eveniment, până şi oamenii străzii sau cei săraci ştiu să se bucure de Crăciun.

   Se petrece ceva neobișnuit: ajuns acasă, în loc să se poată odihni ca în oricare noapte, Scrooge se întâlneşte cu fantoma fostului său asociat, care-i explică faptul că încă mai poate schimba ceva, chiar ceva fundamental, în relaţia pe care o are cu semenii săi. Pentru aceasta trebuie să „îndure” vrând-nevrând vizitele fantomelor Crăciunului trecut, Crăciunului prezent şi a Crăciunului viitor.

Mi s-a părut înfiorător cum cele trei fantome îşi fac pe rând apariţia şi îl poartă pe nefericitul zgârcit în timp şi în spaţiu,arătându-i greşelile făcute şi chiar şi ceea ce se va întâmpla cu el dacă va continua să fie aşa cum e: în vremea copilăriei,apoi retrăieşte clipa când n-a răsplătit cu nimic un copil care i-a cântat un colind la ușa biroului, îl duce în casa angajatului său care are o famile și,cu toată sărăcia pe care o are, se bucură de Crăciun şi mai ales de minunatul prilej de a fi împreună în această zi deosebită.

  Mi-a plăcut ce frumoasă revenire face autorul la discuţia anterioară între zgârcitul personaj şi cei doi reprezentanţi ai societăţii de caritate.Dar mi s-a părut îngrozitoare Fantoma Crăciunurilor viitoare  care îl poartă la momentul morţii sale, moarte care nu e regretată de nimeni. Văzându-şi numele scris pe mormânt, Scrooge se roagă de fantomă să nu-l lase în lumea celor drepţi. Promite să se îndrepte, şi chiar o face, stârnind reacţii dintre cele mai ciudate pentru cei din jur.

 Cele trei fantome au rolul de a-l face pe Scrooge să-și reconsidere viața, să-și regrete faptele și să-și regăsească bunatatea îngropată în teancurile cu bani. Elocvent mi se pare ce-i trece prin cap angajatului lui Scrooge în momentul în care aude din gura acestuia că vrea să-i măreasca salariul.

   În finalul cărţii, nedorindu-şi să moară şi nici ca cel mic să se stingă, Scrooge decide că e timpul să se schimbe radical, astfel că devine mai… hm… om, este mult mai înţelegător şi poate rosti, în sfârşit, cele două cuvinte: „Crăciun fericit!”. 

              Povestea este până la urmă moralizatoare despre regret, schimbare, mântuire și recâștigarea umanității pierdute.

                        Iar eu vă urez s-aveți suflet de stea și soare,de iubiri de viață,de ani fără sfârșit!!!

                                                           e acesta un colind de-mbrățișare pentru momentul

                            când gândurile noastre se strâng și parfumul bradului ne învăluie întru mulți ani

                                                                                                                                                  fericiți!!!!

                                         

compunere--Viscolul iernii

    E iarnă și pe geamurile îngheţate viscolul a desenat cu o mână delicată imagini de flori din câmpiile Paradisului,acolo unde stăpânesc crăiese ale zăpezii și-n joaca lor cu fulgii stârnesc valuri care se transform în vijelii năpraznice.Pe pământ, norii de zăpada cernuți de mâinile nevăzute devin strai strălucitor.Viscolul e o joacă a crivățului, este expresia cea mai vie a imaginii apocaliptice a stihiei dezlănțuite, venite din ținuturi boreale, din lumea ghețarilor, a nordului enigmatic, tărâm al zăpezilor veșnice.Vijelia vine cu întreaga cohortă de manifestări a anotimpului rece: nămeți,gheață,alunecuș,frig,pași grăbiți,nasuri roșii,derdeluș,pârtii. Priveliștea pământului este de o măreție înspăimântătoare. Forme ciudate ale viforului se văd din înalturi coborând peste tot,se aud scoțând sunete de o inimaginabilă varietate și totuși...viscolul devine simfonia iernii.Dincolo de geamul înghețat  viscolul îl prinde în dansul lui orbitor pe omul de zăpadă ce stă stingher într-un colț uitat de cei ce-au fost goniți de iureșul zăpezii.Și-atunci din ochii de cărbune picură lacrimi cenușii pe pământul fără urme.În tabloul crud al iernii bântuit de vânturi, de  forța norilor de zăpadă copacii îmbrăcați într-o mantie de catifea intră în joc asemenea unor cavaleri rătăcitori alături de valurile albe ce devin zîne albe ca apar și dispar.

   În căldura camerei,privind prin geamul îmbrăcat de flori,bradul împodobit așteaptă un moș ce-alungă viscolul cu renii lui și hohotind coboară într-o noapte sfântă pe hornurile caselor,unde copiii cântă despre nașterea unui prunc luminat de o stea tainică....

    Din liniștea Cerului,s-au stins în brad Luceferi,iar îngerii topesc inimile de zăpadă vestind colinda vieții:în viforul iernii s-a născut Iubirea,mângâierea,viața.

                                                                         La mulți ani!!!!!!

compunere--Bradul de CRĂCIUN

    Credeam  că am intrat într-o altă lume sălbatică, singur și pierdut în mijlocul munților,într-o zi de început de iarnă.Rareori albastrul limpede  al cerului adânc se pătează de câte un punct negru, dar trecător: e un vultur ce-și caută un loc printre locurile înghețate,printre zăpezile ce s-au întins pe cărări până-n vârfurile ascunse-n nori. Eu cred că pădurile de brazi au suflet ,de aceea  în sufletul lor  se adăpostesc la umbra ocrotitoare vietăți pe care ochiul abia le vede.

 Brazii uriași stau aliniați,pregătiți de a se-mpodobi pentru seara magică,când o stea își trimite raza în fiecare om, luminându-i inima.  În adâncul pădurii verdele brazilor este presărat de mâini nevăzute cu mii de mărgăritare,diamante strălucitoare,panglici argintii dăruite de zâne, iar în fiecare vârf câte un înger își așează aripile . Vântul iernii sărută fiecare brad, îl urcă în săniile unor moși cu barbă albă și-i trimite spre locuri luminate și calde, de unde se aud cântece de sărbătoare.Și vântul transformat în steluțe albe se joacă,cuprinzând împrejur,în depărtare toată zarea.Brazii ce poartă lacrimile de cristal ale cerului de iarnă apar în case luminoși  și darnici ,iar sub ramurile bogate dorințele spuse sau nespuse apar în noaptea magică.De mult,darul cel mai de preț așteptat a fost un copil născut în noaptea tainică și sfântă,iar de atunci bradul cântă bucuria veșniciei.

   În fiecare iarnă eu cred că , printr-un brad de Crăciun și câțiva fulgi de nea, pot schimba Lumea;privesc continuu luminițele de pe crengile  verzi și îmi pare că parcă se ridică mai sus,tot mai sus,devenind stele ale Paradisului. În seara de Crăciun în visul meu văd îngerii horind în jurul bradului meu venit din munții de departe.

Cel care nu are Crăciunul în inimă , nu îl va găsi niciodată sub ramurile unui brad de Crăciun.

Bradului venit la mine îi cânt,alintându-l:,, O, brad frumos; o, brad frumos,
                                                                            Cu cetina tot verde,
                                                                            Tu ești copacul credincios,
                                                                            Ce frunza nu și-o pierde”.....și în fiecare noapte de iarnă mi-e dor de colinde,mi-e dor de povești....

        CRĂCIUN  cu bucurii pentru toți!!!!!!!!!!!!!

gen liric--poezia,,Între flori” de Otilia Cazimir

,,Castanii drepți,cu frunze înstelate,  

Înalță parfumate piramide

De flori în fildeș palid cizelate,

Simetrice,egale,și rigide.

O adiere în câmpia somnoroasă

Mi-aduce glas de viespi,molatic

În pumnii strânși,ca-ntr-o scoică

Încerc să prind un strop de vânt

                                                   primăvăratic....

Un cântec s-a-nfiripat în mine-

Un cântec simplu,și naiv,și viu,

Și monoton ca glasul de albine  

Ascult nedumerită și nu știu

Când laolaltă-am început să cânt,

Cu ierburile moi și foșnitoare,

Cu-florile-aplecate pe cărare

Și cu frunzișul despletit de vânt.”

Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

„Între flori” este un text liric, pentru că are toate caracteristicile acestui tip de text.

   În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autoarei în mod direct   într-o atmosferă de primăvară.Încă adormită câmpia este cutreierată de ,,glas de viespi”,aducând parcă vestea schimbării.Poeta admiră ,,castanii drepți”-copacii ce simbolizează îngerul ocrotitor al pământului,căutând infinitul și transformând stelele cerului în frunze,iar florile parfumate devin piramide ale perfecţiunii florale,șlefuite  de o mână nevăzută. Peisajul este încântător şi eul liric este fermecat,transformându-și mâna,,într-o scoică”,ghiocul ce poate păstra suflul,,primăvăratic”asemenea perlei ascunsă.Repetiția cuvântului,,cântec” devine expresie a sentimentului înălţător,este suflul fiinţei care răspunde naturii.Își aseamănă cântecul cu murmurul albinelor ce poartă mesajul divin,își alătură cântecul naturii:ierburilor,florilor,frunzișurilor într-o simfonie a renașterii  Omul se simte în armonie cu grandorea naturii.

    În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric. Acesta îşi face simţită prezenţa prin formele pronumelui personal la persoana I:,,mi,mine”,dar și a verbelor :,,încerc,să prind,ascult,nu știu,am început,să cânt”,cuvinte ce marchează perspectiva subiectivă ce se reflectă în conturarea atmosferei luminoase a reînvierii naturii.                             

            În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit,care creează imagini, prin intermediul cărora poeta îşi exprimă emoţiile. Imaginea vizual-olfactivă a castanilor înfloriți,auditivă a zumzetelor de primăvară,a concertului vegetal. Epitetele care descriu florile de castan: „palid cizelate,simetrice,egale,rigide”,cântecul sufletului:,,simplu,naiv,viu”,  transmit un sentiment de încântare în faţa  unui decor luminos; doar personificările: ,,câmpia somnoroasă”și,,glasul molatic”reamintesc de un timp trecut. Comparaţia „cântecul monoton ca glasul de albine” sugerează sunetele obișnuite ale naturii,care îl încântă pe eul liric și umanizează lumea. Metafora florilor de castan „parfumate piramide” exprimă simbolul renașterii, misterul naturii transmițând un sentiment de admiraţie. Eul liric simte armonia,muzicalitatea ,atmosfera interioară în fantezia creatoare a poetei.

   Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură egală de 11silabe, rimă împerecheată şi ritm iambic.

   În concluzie, poezia„Între flori” este un text  liric, deoarece, prin vocea eului liric, autoarea comunică în mod direct emoţiile trăite într-un moment viu de reînviere , folosind un limbaj expresiv prin care reuşeşte să impresioneze prin finețea observației.