Poezia-- Amurg în Deltă - Ion Pillat

,,Cât vezi cu ochiul, verde, păpurişul
Se-ndoaie-n vântul serii, foşnitor.
Din când în când şi-arată luminişul
Un ochi de apă moartă. Un cocor
Cu aripa deschisă se ridică
Din stuf, sfâşietor de trist scâncind,
Sau cai tătari, dând roată fără frică,
Sălbăticiţi, nechează pe un grind.
Amurgu-mbracă Delta toată-n aur
Cu turla unui sat lipovenesc,
Dar umbrele ostroavelor de plaur
Albastrul cenuşiu îl împânzesc.
Vaporul taie noaptea şoptitoare,
Şi valul ce se-ntunecă-ntr-una,
Când cele cinci coline cresc în zare,
De aur vânăt cum e pruna”.

Titlul poeziei,,Amurg în Deltă”arată momentul intermediar între zi şi noapte, urmând imediat după coborârea soarelui,este un timp situat înainte de înfăptuirea unui miracol şi anunţă marea călătorie, sugerează dispariţia luminii sângerânde a soarelui care moare în negura nopţii.Momentul asfinţitului întristează fiinţa, îi crează o predispoziţie specială de jale şi nostalgie(Delta este un complex vegetal și zoologic ).

 Poezia lui Ion Pillat este un pastel, tabloul descris este încărcat de emoție,iar

caracterul liric al poeziei se face simțit prin nota de ușoară melancolie din perspectiva poetului,ce se adresează unui privitor,îndemnându-l să vadă întinderea verde,unde ,,păpurișul”-loc al  fragilității și mlădierii, al umilinței- ascunde ,,un ochi de apă moartă”, apa neagră sugerează nemișcarea timpului,ca un hotar între două lumi.,,Ochiul”asociat cu  lumina şi capacitatea de percepţie spirituală  vede cocorul, pasărea călătoare ce poartă  semnul luminii paradisiace şi al întunericului infernal,îl aude tânguindu-se. Din bezna adâncurilor,caii sălbatici sunt purtătorii vieţii şi ai  morţii, fiind legați de apa ce hrăneşte şi îneacă,sunt liberi,,fără frică”.Imaginea Deltei în amurgul focului solar cuprinde,,turla”,clopotnița, dintr-un,,sat lipovenesc”pe decorul umbrit al,,ostroavelor de plaur”-loc al singurătății,unde se naște o lume nouă.Finalul poeziei are un ton melancolic,privirea urmărește,,vaporul”plutind în ,,noaptea șoptitoare”,timp al misterelor, dintre tărâmul vieţii şi al morţii,iar,,valul”prinde nuanța întunericului,purtând,,cele cinci coline”în călătoria timpului instabil.

    Caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit prin intermediul căruia poetul îşi exprimă emoţiile, imaginile vizual-auditive ale amurgului sunt completate de epitete:,,foșnitor,sfâșietor de trist,cenușiu”;personificarea,,noapte șoptitoare”creează un fundal muzical trist;metafora,,aur vânăt”reflectă nuanța amurgului ce se stinge-n noapte. Descrierea Deltei în amurg este predominant vizuală.Poetul a ales cifra,,cinci”,pentru a atrage atenția spre frumusețea vieții și transmite o vibrație de primitivism,unde aventura și mișcarea vieții și a timpului sunt imprevizibile

   Rima poeziei este încrucișată, iar măsura versurilor de 11-10 silabe,ritmul iambic al poeziei se adaugă imaginii și ceasului melancoliei privind legănarea păpurișului,zborul cocorului,veșnica frământare a timpului în locul unde ia naștere viața continuu.

Despre iubire....

 „O viaţă fără dragoste este asemenea unui an fără primăvară!”, aşa spunea Octavian Paler și adăuga că  sunt clipe la orice vârstă,când uităm să ne bucurăm de lucrurile simple, de peisaje, de soare, de oamenii dragi, de locurile frumoase în care vieţuim.

  Eu cred că trebuie să mă bucur de pasărea care cântă, de raza soarelui care îmi mângâie dimineaţa faţa, de lucrurile bune care mi se întâmplă sau de oamenii care mă încântă:părinții,bunicii,rudele,prietenii,dascălii și mai cred că nu trebuie să las zilele să treacă fără să mă bucur că sunt în viaţă.

               Să iubim!
  Fără IUBIRE nu există viață!

  Un profesor drag ne spunea,privind un tablou al pictorului Grigorescu că în iubire, chiar și tăcerea e plină de lumină, având un anume farmec.,că dragostea de oameni de natură e speranța și fără speranță lumea nu ar exista… Viata este frumoasă!!!!!!!!!! 

  Și mai cred că omul, orice om, cu toate că nu-şi dă seama, prin iubire se deschide către cosmos, către lume, către propria viaţă.

  Am citit scrisoarea adresată fiicei sale,Lieserl,de Albert Einstein și-i dezvăluie că cea mai puternică forță din Univers este Iubirea:,, Există o forță extrem de puternică pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA. Iubirea este Lumina care îi luminează pe cei ce o oferă și o primesc. Iubirea este gravitație, deoarece îi face pe unii oameni să se simtă atrași de alții. Iubirea e putere, deoarece multiplică tot ce avem mai bun și oferă umanității șansa de a nu pieri în propriul egoism orb. Iubirea expune și revelează. Pentru iubire noi trăim și murim.  Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire. Această forță explică totul și oferă SENS VIEȚII. Aceasta este variabila pe care am ignorat-o de prea mult timp, poate pentru că ne este frică de iubire deoarece este singura energie din univers pe care ființa umană nu a învățat să o controleze după voința sa. Dacă vrem ca speciile noastre să supraviețuiască, dacă vrem să descoperim sensul vieții, dacă vrem să salvăm lumea și fiecare ființă conștientă ce trăiește, atunci iubirea este unicul răspuns. Probabil nu suntem încă pregătiți să creăm o bombă a iubirii, un mecanism destul de puternic pentru a distruge ura, egoismul și lăcomia care devastează planeta. Cu toate acestea, fiecare individ poartă cu sine un mic, dar puternic generator de iubire, a cărui energie așteaptă să fie eliberată. Când o să învățăm să oferim și să primim această energie universală, dragă Lieserl, vom putea afirma că iubirea învinge tot, că poate transcende totul și orice, deoarece iubirea este chintesența vieții.”

    Și astfel am înțeles că Iubirea e o floare foarte plăcută, dar omul trebuie să aibă curajul să se ducă s-o culeagă și s-o păstreze atunci când a găsit-o.

poezia--,,Florile grâului”de Teodor Mureșanu

Florile grâului,

Florile grâului,

Cine vă are la marginea drumului?

Cine vă udă năpraznica oaste?

Cine vă creşte pe văi şi pe coaste?

Ce mâini v-au cioplit eleganţa din pai?

Cine vă pictează chipul bălai?

Cine vă apără de vânturi rele?

Cine vă coace spicele grele?

Că râd, sănătoase, câmpiile toate,

Simţindu-vă zguduitoarele gloate

Deasupra pământului,

În steliştea vântului,

Iar inima omului,

Umilită şi înfrântă,

Vă binecuvântă.

Sporită vă fie sămânţa mereu,

De ploaie, de soare, de pluguri, mereu!

Mai mult: de mâinile lui Dumnezeu!

  

poezia--,,Toiul primăverii” de Vasile Voiculescu

,,Pe coaste ierburi spânzură nebune,    
Vîlvoi de flori, salcâmi ies la uluci,        
Duc tei adânci miresme în zăbune
Şi-i verde viersul mierlelor prin nuci.

S-amestecă în clocot firi şi lume,       
Foi bat în vânt, aripi aşteaptă-n ou,
Şal nou de ape-i lacul fără spume,
Răsfrîngerea de sălcii un ecou...

E primăvară pînă-n slăvi...Şi grele
De seva cerului ţâşnită-n nori,
Azurul înfrunzeşte rândunele
Şi zările dau muguri de cocori”.

    Pastelul este opera lirică în care autorul își exprimă sentimentele în mod direct, descriind un tablou din natură, cu ajutorul a numeroase imagini artistice și figuri de stil. Din punct de vedere compozițional poezia ,,Toiul primăverii” este alcătuită din trei strofe.Titlul poeziei fixează timpul:,,toiul”este punctul maxim  al primăverii,al renașterii naturii,al zbuciumului de factură aproape cosmică.

 Pastelul se constituie într-un adevărat spectacol al naturii, care provoacă celui ce privește, trăiri profunde de admirație, de încântare, duse pană la extaz.

   În primul rând, principalul mod de expunere este descrierea,iar textul este liric,exprimând emoțiile eului liric direct. Poezia prezintă, prin intermediul imaginilor vizuale și auditive, spațiul exterior: pe,,coaste”,locurile înclinate luminii, semnele verzi ale pământului:ierburi și florile salcâmilor se prind ca-ntr-o  horă a bucuriei năvalnice,răsfirându-se,iar mireasma teilor învăluie totul sub o mantie a extazului.,, Prin  nuci”,arborii vieții triumfătoare,se aud sunetele superbe,pline de prospețime și noroc ale mierlelor,păsări ale dorului.În agitația naturii frunzele aduc  forţa dragostei, începutul unor noi vieţi. Lacul cu apa-i limpede, simbol al fecundităţii, începutul tuturor începuturilor,primește  graţia şi eleganţa sunetelor melancolice ale salciei.Privirea se înalță-n,,slăvi”,pe seninul cerului care se acoperă cu aripile rândunelelor și ale cocorilor-mesagerii cosmici ai primăverii.

   În al doilea rând, eul liric contemplativ urmărește cu delicatețe mișcările din natură în primăvară,creând imagini vizual-auditive. Astfel,în  prima strofă imaginea vizuală a  este descrisă prin personificări ale ierburilor,salcâmilor  care au mișcări agitate de bucurie. Epitetul:,, nebune”transmite un sentiment al neastâmpărului din natură.Finețea descrierii este exprimată prin verbele mișcării,ale agitației:,, ies,duc,amestecă,bat”.Peisajul primăverii prinde viață prin personificări,poetul comunicând exuberanţa şi vitalitatea anotimpului tinereţii:ierburile se agață,,nebune”,în dezordine;curioși ,,salcâmii ies la uluci”.Observ originale asocieri de cuvinte, preferința pentru metafore inedite:,,vâlvoi de flori,aripi așteaptă-n ou,șal nou de ape-i lacul,zările dau muguri de cocori”-astfel peisajul este un semn al chemării ademenitoare a vieții; enumerația:,,foi bat în vânt,aripi așteaptă-n ou”arată varietatea aspectelor primăverii.

Limbajul poetic, în aparență simplu, se sprijină pe cuvinte și imagini metaforice, cu bogate conotații lirice; limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură egală de 10-11silabe,cu rimă încrucișată şi ritm iambic.

   Citind poezia „Toiul primăverii” simţim că participăm la miracolul înfăptuit de acest anotimp asupra întregii suflări, înfiorarea în fața naturii este autentică și profundă.  

  

20 martie--echinocțiu de primăvară

Raze țesute blând în rozaliul unui apus de primăvară... O feerie...

 Un vis de primăvară înmugurind firav din iarna ce parcă nu se lasă dusă...

  Un vis frumos, dar atât de real și... aproape de noi, încât parcă ne pătrunde adânc, în inimă ...

poezia--,,Toamnă de suflet” de Tudor Arghezi

Zilele albe, iată, au început să plece,
Ca niște bărci tăcute, pornind fără lopeți.
În țărm se face seară, și steaua-n cerul rece
Păzește cripta nopții cu candeli și peceți.

În șirul vieții noastre întreg, se face seară,
O seară fără sunet, nici vânt, nici amintiri.
Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară,
Convoi de goluri strâmpte pe undele subțiri.

De-ar răsuna în lume măcar un glas de goarnă !
De s-ar clăti pe lume un singur larg talaz !
Nu. Nemișcată-n margini, lumina se răstoarnă
Și, ca să cânte, streajă de sus și-a luat răgaz.

De-aș fi un stei de peșteri, cioplit cu dalta-n lung,
Aș sta s-aștept cu tihnă, culcat pe-o muche dreaptă,
Cele din urmă mute vecii să le ajung,
Cu templul în spinare, cărui slujesc de treaptă.

   Titlul  poeziei „Toamnă de suflet” de Tudor Arghezi, este o metaforă care simbolizează amărăciunea, mâhnirea sufletului omului-eului liric, aflat în toamna existenţei,a vieții.

Tonul melancolic exprimă ideea timpului ce se scurge ireversibil şi implacabil pentru om, pe măsură ce  zilele vieții trec. Poetul își privește existența,înțelegând că ,,zilele albe”ale vieții se îndepărtează asemenea unei bărci,dusă de soartă,ce călătorește pe marea zbuciumată spre un liman păzit de steaua destinului-fereastra sufletului prin care pătrunde sufletele plecate.Sub cerul rece steaua, vehicul al sufletului,veghează locul veșniciei,,cripta nopții”,luminându-l cu lampa veghetoare și ,,peceți”-semne divine.În întunericul timpului devorator,seara şi întunericul cuprind întreaga fire:

„În şirul vieţii noastre întreg, se face seară”, imagine ce sugerează apropierea morţii,este momentul de liniște,de împăcare,când sufletele sunt purtate de,,bărci”,luntrile morții.Dorința eului liric de a auzi glasul,,de goarnă”al îngerilor este speranţa, suportul religios, dar este dezolat când realizează că timpul în curgerea sa rămâne nemișcat,iar lumina,liniștea de sus domină întreaga atmosferă.

Ultima strofă a poeziei debutează cu verbul la condiţional optativ precedat de prepoziţie: „de-aş fi”, care exprimă dorinţa eului liric de a trăi în eternitate asemenea unui,,stei de peşteri”, cioplit cu dalta-n lung”,ca stânca neclintită în templul măreț al creației sale artistice.

   Lirismul subiectiv se realizează prin prezenţa mărcilor lexico-gramaticale ale eului poetic: verbe la persoana I singular:„aş fi”, aş sta”, s-aştept",  să ajung”, slujesc”. Adjectivul pronominal,,noastre" arată faptul că eul liric se autoinclude în omenire, prin acelaşi destin de muritor.

Metaforele: ,,cripta nopţii" ca şi comparaţia personificatoare,,zilele albe... ca nişte bărci tăcute" simbolizează condiţia de muritor a omului, faptul că timpul se scurge ireversibil, sugerând iminenţa morţii; „cioplit cu dalta-n lung”semnifică totalitatea încercărilor la care a fost supus eul poetic, situaţii ce i-au modelat  întreaga fiinţă,poetul încadrându-se în lumea muritorilor; „stei de stâncă” arată neclintirea şi tăria poetului, dar şi forţa creaţiei sale, singura pe care a slujit-o cu credinţă şi care poate fi o treaptă spre eternizare: ,,Cu templu în spinare, cărui slujesc de treaptă".

    Rolul stilistic al conjuncţiei „de” din a doua strofe subliniază dorinţa eului liric pentru viaţă, pentru manifestarea acesteia , întrucât „de”, cu valoare de „dacă”, intră în construcţii verbale aflate la modul condiţional-optativ: „de-ar răsuna”, „de s-ar clăti”, verbe ce exprimă o dorinţă.

  În concluzie, omul nu poate controla timpul, e ceva ce nu atinge,dar poezia figurează printre elementele veșnice ale lumii.

CANCEU cu IRIȘI –TABLOU DE Alexandru Ciucurencu

În limbajul florilor, floarea de iris simbolizează legătura strânsă între două persoane, pentru că irişii sunt mesagerii iubirii, legătura între spiritual și material. În funcție de culoarea lor, irişii au şi alte semnificaţii: irisul mov este un simbol al înţelepciunii şi al complimentelor, irisul albastru simbolizează credinţa şi speranţa,cel galben simbolizează pasiunea, iar cel alb reprezintă puritatea.  (Denumirea florii de iris vine de la cuvântul grecesc iris care înseamnă curcubeu. Legenda florii de iris povestește despre zeița greacă Iris, zeița soarelui, mesager între Olimp și Terra, drumurile sale fiind marcate de un curcubeu multicolor. Zeița prelua mesajele zeilor de pe Muntele Olimp, ținut divin numit și ,,ochiul Paradisului” și însoțită de un nor de stropi strălucitori care formau un minunat curcubeu, le aducea pământenilor. Astfel, în mitologia greacă, floarea de iris era un simbol al Ideii de comunicare.)

   În centrul tabloului este o masă de lemn de culoare maro- culoarea pământului și pădurii,nuanță ce  crează o atmosferă neutră,confortabilă și primitoare-pe care este așezat un vas de lut,canceu sau urcior,smălțuit în alb.Mâna meșterului olar a desenat linii,frunze,flori albastre,iar  pictorul a păstrat combinația celor două nuanțe, pentru a da ochiului senzația de liniște.Vasul are o toartă încovoiată în formă de arc,în el sunt cinci iriși galbeni sau stânjenei,flori de o rară frumusețe ale vieții,luminii și pefecțiunii,sunt susținute de tije verzi drepte sau aplecate.Petalele galbene se răsfrâng oferindu-și parfumul delicat,aducând căldura soarelui. Galbenul este culoarea intensă a zeilor.În partea stângă pictorul a desenat un iris albastru ca semn al credinței și speranței,a dorit un contrast cu cealaltă culoare.Astfel culorile exprimă stările de spirit, culoarea devenind mai importantă decât forma.De o parte și de cealaltă a vasului sunt așezate pe masă două ștergare,obiecte lucrate artistic, roșul lor captează atenția privitorului,făcându-l să se creadă în intimitatea unei camere de-acasă,iar liniile țesute în alb și negru se întretaie așa cum gândurile se amestecă în viața omului,în trecerea pe pământ. Fundalul tabloului este simplu-peretele camerei zugrăvit în nuanța albului peste care au trecut zilele și nopțile unui om.

   Florile– mesagere al gândurilor și sentimentelor umane-sunt desenate cu admirație, pictorul utilizând o tehnică de minuție și prețiozitate.În redarea grațioșilor iriși, care aduc a primăvară, a renaștere, a plămădire și încredere, pictorul a avut plăcerea  detaliului și o înțelegere a întregului aspect,specifice unui maestru.

  (cinci flori=număr al armoniei și al echilibrului,reprezintă unirea cerului cu pământul,cu Universul

este și simbolul omului.)

!!!!Irisul este floarea națională a Franței,fiind adesea folosit ca însemn sau emblemă a acestei țări!