octombrie....

E toamnă, e foșnet, e somn...Copacii, pe stradă, oftează.... Nu există nicio  perioadă a anului atât de plăcută și împestrițată de pete de soare,care să producă un atât de dulce efect asupra sufletului, precum octombrie.

 Octombrie este frunza căzută la pământ ce-a venit c-un cântec nou în simfonia stropilor de ploaie...
Frunzele cad, de parcă s-ar îndrăgosti de pământ,apoi îi șoptesc fericirea,planând din copacul toamnei.

Mă bucur că trăiesc într-o lume în care există Octombrie!

Există acum o armonie și o strălucire în cer, care nu pot fi regăsite de-a lungul verii, ca și cum n-ar putea fi, ca și cum n-ar fi fost vreodată..... 

                                    Toamnă

                                                           de Claudia Millian-Minulescu

,, Te uiţi cum muşcă toamna din verdele pădurii,

Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă –

Cu leziuni de unghii şi picături de sânge?

Şi-n mine bate-o frunză, ciudată şi firavă,

Ce sub capriciul vremei se leagănă şi plânge…

Simt trupul meu cum soarbe miresmele de moarte

Şi cum îşi distilează parfumul diafan,

Pe mobile şi statui, pe stofe şi covoare,

Şi-ntrezăresc pădurea culcată pe divan,

Alăturea de mine, cum tremură şi moare…

Respiră încăperea arome vegetale:

De paltin, de mesteacăn, de brad şi de arţar…

Iau eu, cu mâini pătate de toamna-nsângerată,

Beau sufletul pădurii şi-aud bătând mai rar,

În peisagiul vieţii, o frunză-ntârziată.”

compunere--De ce-mi este frică???????

  Frica este o stare emoțională creată de mintea noastră în unele situații incerte. Atunci când nu știm ce urmează să se întâmple, ne imaginăm viitorul, pozitiv sau negativ. Atunci, când scenariul este negativ și credem că se va întâmpla ceva rău, ne cuprinde frica.

De cele mai multe ori, ea este cauzată de lipsa încrederii în sine, care are două componente:

- teama că nu suntem suficient de: buni, talentați, deștepți, frumoși.....

- teama că nu merităm să fim iubiți.

Mama mi-a spus cele de mai sus,apoi m-a încurajat așa: Să nu uiți că frica este doar în mintea ta, este o plăsmuire a minții, o creație  a ei. De aceea, pentru a o dizolva și transforma în putere, trebuie să pătrunzi în mintea ta și să cauți soluții. Tot ce trebuie să știi este că ești capabil să faci asta și că îți ești dator ție să te eliberezi.

  Apoi mi-a mai spus că fricile pot fi multiple: frica de singurătate, de boală, de schimbare, de nou, de necunoscut, de întuneric, de pierderea cuiva drag, de pierderea libertății, de umilință.... Ele sunt atât de puternice, încât ne blochează, ne acaparează toată atenția și concentrarea, ne distrag de la multe lucruri pe care ar trebui să le facem.

  Încă de când eram mic, am avut momente în care mă simțeam învăluit de gânduri și mi se face frică. Întotdeauna noaptea sau când era întuneric. Pur și simplu, întunericul îmi transforma mintea într-un mediu prielnic gândurilor prăpăstioase

  Nimeni nu vrea ca toată viața să poarte greutatea pe umeri, nimeni nu știe cum poate scăpa de trăirile astea, dar le simte aproape mereu, când nu e lumină.

  La mine a început cu o întâmplare povestită de o vecină, că într-o seară, nu știu ce necunoscuți încercau ușile apartamentelor și când li s-a deschis, indivizii au început să pună întrebări despre cine stă la apartamentul cutare, dar la numărul de sus? Vecina interogată a avut prezența de spirit să le spună că vecinul de vis-a-vis e polițist. Au plecat. S-a pus lacăt pe ușa din spate și nimeni, în afară de femeia de serviciu, n-are cheie.

   Și deodată am înțeles că: VIAȚA este minunată, dacă nu te temi de ea. Am făcut experimentul de a sta 15 minute pe întuneric,am cântat,am dansat,am râs de unii colegi,aducându-mi aminte prostiile lor,mi-am impus curajul de a mă privi în întuneric și am simțit cum frica se transformă în forță.

   Așa am înțeles că pot fugi de temerile mele,pot să-ncerc să le evit,dar nu pot fugi la nesfârșit,trebuie să le înfrunt,iar apoi voi fi liber total.Dacă sunt prins cu 100 de sfori,voi fi captiv,dacă scap de 99 din temeri și rămân cu o singură sfoară,încă nu sunt liber.Așa că voi scăpa de toate 100,voi fi liber și-mi voi trăi viața fără frică de întuneric,de nimeni și nimic.VOI FI UN ÎNVINGĂTOR!!!!

  

compunere--Lunile TOAMNEI

   Toamna este anotimpul reve­laţiei,al descoperirii, anotimpul clarită­ţii. Eu cred că trebuie să păşim cu teamă în toamnă, ci cu bucurie. Ne bucurăm de fiecare rază de soare, de fiecare rămăşiţă plă­pândă de căldură, ne scăldăm în ea cu toată fiinţa.

   Septembrie mă  face să vânez cu păturica peticele de soare din grădină, ba ronţăind dintr-o nucă, ba degustând un strugure aromat, ba muş­când cu poftă dintr-un măr acrişor şi crocant ori din­tr-o prună dulce.Lecţia lunii sep­tem­brie este recunoştinţa...

 Octombrie îmi ofe­ră darul unei frumuseţi răpitoare: lumina se schimbă, făcându-mă să privesc lumea cu alţi ochi. Razele soarelui ca­pătă o altă consistenţă, de miere sau chih­limbar. Contururile lucrurilor ce mă-nconjoară se evidenţiază cu o mai mare claritate. Parcă mă trezesc treptat dintr-un somn, în care nici nu am știut până acum că am fost cufundat. Odată cu lumina, se schimbă şi aerul, care devine tare, revigorant şi parfumat. Nu mai miroase a praf şi uscăciune, ca în toiul verii, ci a vegetaţie şi ploaie.Acum copacii sunt mai impre­sio­nanţi ca niciodată şi, în drum spre școală,mă surprind une­ori cu mici vârtejuri de frunze puternic colorate, care mă ating uşor pe umăr, ca într-un salut delicat. Asist la o transformare iute şi spectaculoasă, în plină des­făşurare a întregii naturi.Oc­tom­brie îi consolează pe copiii speriaţi care suntem în faţa schim­bării, arătându-le limpede cât de mare şi glorioasă poate să fie frumuseţea schimbărilor. Octombrie mă plimbă ca într-o caleaşcă, de la un anotimp la celălalt, ofe­rin­du-mi un peisaj de un farmec sublim. Ajunge să as­cult la ora de muzică ,,Toamna" lui Antonio Vivaldi şi înţele­g perfect minunata esenţă tandră a acestei splendide luni.

   Apoi, Noiembrie e una dintre cele mai mohorâte luni ale anului. La o primă vedere, pare o lună zgârcită, decisă să nu aducă nimic bun. Doar frig, vânt şi ploa­ie. Ceaţă şi copaci dezgoliţi. Lumea se trans­formă brusc, dintr-un ta­blou plin de culori aprin­se, într-un desen  în cărbune. Co­pa­cii ca­re mă  încântau până acum cu foş­netul lor ju­căuş de­vin siluete negre şi anti­pa­tice, stafii răzbu­nă­toare ca­re  bântuie zilele. To­tuşi, chiar şi aşa, noiem­brie nu este alt­ceva decât tot un mare maestru sobru, a cărui menire e să ne înveţe să fim pu­ternici.El dez­go­leşte copacii de frunze, la fel cum se dez­ve­leşte mintea de iluzii şi false aşteptări. Ne în­conjoară pe noi oamenii de frig şi umezeală şi de foarte mult gri. Ne face să nu mai dorim să privim în afara noastră. Nu ne mai rămâne astfel decât să privim în inte­riorul propriei fiinţe. Să ne reîm­prie­tenim cu noi înşine. Să ne privim aşa cum suntem şi să fim mul­ţu­miţi cu ce vedem,să ne pregătim pen­tru ce ur­mea­ză: cu adevăr şi o sta­re de echi­libru.

  No­­iembrie ne pu­rifică şi ne în­dreaptă atenţia către suflet, ne ajută să nu mai depindem atâta de ce e în jur.
  Bunica îmi spune că cine trece hopul lui noiembrie nu se mai teme de iarnă, ci o întâmpină cu bucurie şi ne­răb­dare, grăbindu-se să celebreze primii fulgi de nea, cu ce are la îndemână:zăpadă, o sanie zdra­vănă cu zurgălăi,un brad verde,colinde,un moș,cadouri şi voie bună.

poezia,,Rondelul lucrurilor ”de Alexandru Macedoski

 ,,Oh! lucrurile cum vorbesc,
Și-n pace nu vor să te lase
Bronz, catifea, lemn sau mătase,
Prind grai aproape omenesc.

Tu le crezi moarte, și trăiesc
Împrăștiate-n orice case, --
Oh! lucrurile cum vorbesc,
Și-n pace nu vor să te lase.

Și câte nu-ți mai povestesc
În pustnicia lor retrase
Cu tot ce sufletu-ți uitase
Te-mbie sau te chinuiesc. --

Oh! lucrurile cum vorbesc.”

    Rondelul este specia de poezie cu formă fixă, alcătuită din 13 versuri, distribuite în trei catrene şi un vers independent. Structura tradiţională a rondelului cere ca primele versuri ale primului catren să fie identice cu versurile trei şi patru din al doilea catren, iar versul treisprezece să repete primul vers. (termenul de rondel vine din franţuzescul „rond" care înseamnă „rotund", denumire legată de structura bazată pe repetiţie a rondelului). . Aceasta poezie cu forma fixa are numai doua rime.

                

Prin acest rondel, poetul arată că banalul,obișnuitul poate avea un sens poetic.Lucrurile își lasă amprenta asupra lumii, iar o casă este precum filmul unui aparat fotografic ce se dorește impresionat de trecerea timpului.

    Tema poeziei ,,Rondelul lucrurilor"este ideea că lucrurile acumulate în ani devin păstrătoarele memoriei ascunse,că fantasticul lucrurilor obișnuite influențează viața lumii;omul le vede neînsuflețite,dar ele păstrează energii. Obiectele,în singurătatea lor uitată nu sunt moarte, ci păstrează starea temporala a evenimentelor și persoanelor; ele se însuflețesc, sub forța unui ,,vrăjitor” la timpul potrivit, pentru a da naștere la noi povești.

   Alexandru Macedonski este adeptul unei concepții că forțele ,obiectele,fenomenele pot fi personificate, astfel că și cel mai neînsemnat obiect are valoare, fiind semnificativ, chiar însuflețit în forme distincte.Exclamația,,oh!”exprimă mâhnirea sufletului care percepe graiul insistent al lucrurilor din jur.Enumerația:,, bronz, catifea, lemn sau mătase”arată varietatea materialelor delicate sau durabile din care sunt făcute lucrurile,obiectele ce-l înconjoară.Fiecare are propria sa poveste,pot deveni prin atingere vii,trezindu-i omului amintiri uitate,gesturile celor ce le-au mișcat,le-au privit.

Și astfel omul retrăiește filmul unor momente uitate,iar melancolia este starea  de tristețe, de deprimare, îmbinată cu visarea vremurilor trecute. 

   Tipul de fotografie de aici este unul special, atemporal, iar eul liric poate sa reconstituie forța de comunicare a unui obiect aparent neînsemnat. Lucrurile ,,vorbesc", iar acest verb devine o idee ce se repetă în poezie, determină starea de împlinire a ființei, pentru că trecutul poate fi  reconstituit din închipuire, din umbre și lumini, neputându-se interveni în acest proces de recuperare a memoriei obișnuite.

     Ultimul vers al poeziei reia primul vers, respectându-se rigoarea rondelului, ca poezie cu forma fixă, care se constituie într-o concluzie tristă a oricărui privitor al lucrurilor,astfel poezia este o bijuterie lirică, o delicată și gingașă trăire în fața unui obiectelor ce cu timpul devin prețioase.

   Timpul rondelului are la bază prezentul care aparține vieții, existenței,este semnul unei lumi ce reînvie privind obiectele ce-l înconjoară,fiecare reamintindu-i timpuri apuse.

  Rondelul are o rimă îmbrățișată în primul și ultimul catren și rimă încrucișată în cel de-al doilea. Măsura este variabilă, de opt-nouă silabe, iar ritmul este trohaic. 
   Macedonski dovedește o sensibilitate fascinată de muzicalitatea cuvântului, purtându-ne spre universul de senzații, de trăiri și de stări sufletești al unui eu liric melancolic,ce privește lucrurile ce-l înconjoară ca pe niște pagini ale unui album al vieții trecute.

  

poezia,,Sufletul satului”de Lucian Blaga--gen liric

,,Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.”

  Genul liric cuprinde totalitatea operelor lirice, care au trăsături comune, sunt scrise întotdeauna în versuri, vocea poetului din text este eul liric care exprimă stări și sentimente la persoana I singular, cu ajutorilor figurilor de stil și imaginilor poetice.

 Speciile genului liric sunt pastelul, idila, doina, imnul.

Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

 Poezia "Sufletul satului" este inclusă în cel de- al treilea volum de versuri al autorului, intitulat "În marea trecere" (1924).

  Titlul volumului constituie definiția vieții, pe care poetul o vede ca pe o curgere neconenită în moarte.

  Titlul poeziei conține sugestia unui ,,suflet" pe care îl are satul,existență care vine ca un duh spre vremurile noastre.(Aceasta idee este exprimată și în dramatica invocare a lui Dumnezeu din moto-ul volumului: ,,Oprește trecerea. Știu că unde nu e moarte, nu e nici iubire, - și totuși te rog: oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea.")

 Cuvintele din titlul poeziei preia semnificații metaforice care conturează un univers de sensibilitate plin de poezie: mirosul ierbii, fumul, jocul iezilor pe morminte deschid spațiul către o a patra dimensiune - aceea a unui spațiu-timp fără determinare.

  Tema poeziei o constituie nostalgia după locul fabulos al satului, locul în care omul își poate regăsi puritatea.

 Poezia "Sufletul satului" este alcătuită din două strofe de întindere inegală, cu vers alb.

  În primul rând,poezia este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct.

Textul se deschide printr-o invocație în care termenul ,,copilo" este generic,reprezentându-i pe toți oamenii satului= în concepția autorului, aceștia trăiesc într-o lume curată,întrucât izbutesc să păstreze,să  se mențină în lumea curățeniei sufletești,a copilăriei vieții.

Prin îndemnul,,pune-ți(tu)mâinile pe genunchii mei”poetul devine asemenea arborelui vieții,simbol al verticalității,al veșniciei,exprimă dorința de apropiere.În convorbirea imaginară,poetul îi lasă,,copilei” o moștenire căreia să-i poarte mare grijă ca de propriul viitor.

Veșnicia s-a născut la sat, pentru că acolo se întâlnesc într-o unitate sfântă și sfințitoare Dumnezeu, pământul și omul.Satul are un suflet, ce amintește de suflarea de viață pe care Părintele Ceresc a dat-o omului făcut din pământ după „chipul și asemănarea Sa”. Spațiul satului este astfel sacralizat prin faptul că aici s-a născut Marele Timp. Pentru a nu-i tulbura liniștea sfântă, gândul devine ,,mai încet", iar bătăile inimii se aud, parcă, în pământ, acolo unde dorm strămoșii.

 Întoarcerea în satul minunilor echivalează cu o revenire în Paradisul originar, pentru că ,,Aici se vindecă setea de mântuire",de iertare, omul este eliberat de primul păcat; el,omul,ce cutreieră viața și lumea,care a suferit și-a ,,sângerat picioarele” în ,,pietrele" profanului,a necredinței, se vindecă,,pe un podmol de lut",loc al ospitălității,al bunătății  sufletului țăranului român.,,Podmolul”-prispa casei este locul unde vegheau îngerii pe cei dinăuntru, loc de odihnă lui Dumnezeu care, călătorind pe pământ, se oprea pe prispa casei țăranului, pentru a se adăpa din cofele cu apă proaspătă sau a se hrăni din pâinea caldă frământată cu trudă și rugăciune.

   În prima strofă, satul este văzut ca spațiu al unei geografii sacre și ca un Centru al lumii.

   Strofa a doua cuprinde cinci versuri, dintre care, ultimele patru definesc sufletul satului, prin intermediul a trei comparații.,,Uite”este îndemnul de a privi momentul înserării,când este oprirea clipei în care se produce trecerea spre miracolul nopţii, blânda lunecare spre cer.Atunci,,sufletul satului”,viața pură,proaspătă,curată este asemenea unui duh,abur venit din altă lume,poate este suflul misterios care ,,fâlfâie"(personificare),trece ca porumbelul Sfântului Duh. În versul următor, sufletul satului este comparat cu ,,o cădere de fum din streșini de paie", mireasma purificatoare, învăluind în ceasul de taină al serii, pe omul întors la vatra casei. A treia comparație,, ca un joc de iezi pe morminte înalte" ar putea arăta că sufletul satului reunește viata și moartea într-o eternă unire.

   În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric,exprimat prin pronumele personale:,,eu,noi,ți”,în adresarea directă,,copilo”(vocativ);,,pune”(imperativ),,uite”(interjecție exclamativă).

  În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul artistic folosit prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile.Eul liric dorește să descifreze misterul satului,ca și cum ar călca prin alt tărâm de poveste,de aceea primul vers exprimă gestul mărturisirii religioase de la care se așteaptă iertarea păcatelor.Nemurirea sufletului s-a ascuns în simboluri mărunte:,,iarba,fumul,jocul”-veșnicia naturii,dar și jertfa vieții,,purificarea,lupta cu moartea.

Epitetele:,,încet,rar,adânc,sfios”exprimă încetinirea ritmului vieții. Satul e un spațiu situat la întâlnirea căilor stelare – metaforă exprimată în versurile:,, Aici orice gând e mai încet, și inima-ți zvâcnește mai rar”.

  Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură de 9- 12 silabe, rimă albă, ritm trohaic.

  În concluzie, textul „Sufletul satului” este liric, deoarece, prin vocea eului liric poetul dorește să descifreze misterul satului,tărâmul ireal,sufletul Universului.