compunere--O întâmplare dintr-o curte......

Curtea bunicilor este un uni­vers fabulos, o feerie, un colţ de Rai, cotropit de o splendoare săl­batică, încropit cu migală de buni­cul meu.... o picătură de Paradis pierdut, despre care n-ar ghici nimeni că există dincolo de porţile ace­lei case,cu grădina aceea mirabilă, de o diversitate şi luxuriantă ului­toare... o arcă a lui Noe, plină de plante.  Dar din toată grădina aceea plină de piersici, caişi şi smo­chini, strecuraţi ca nişte santinele cu frunze, prin vie, un singur pom era cinstit cu adevărat şi era aproape ve­nerat de bunicii mei: un prun.

Copacul acela fusese primul care mă atrăgea,mă invita să mă că­ţă­r,să fim împreună.Acolo am avut  prima aventură, curmată, brusc, de bunica. Într-o zi m-am căţărat până hăt, sus, pe trun­chiul prunului. Poate că mă ademeniseră fruc­tele lui mari şi zemoase,poate dorința de a vedea lumea de sus.Dar, din cine ştie din ce motive ne­cu­nos­cute, înainte de aventură, închipuindu-mă Tarzan,mi-am făcut o ținută din fâșiile unei draperii vechi. Şi bunica, văzân­du-mă captiv în copac,deși eu eram ,,bine”, a ţipat. Iar eu, spe­riat, mi-am dat drumul frumuşel, până jos, ţi­nându-mă strâns de trunchiul copacului cu coaja lui aspră, ca spinarea unui arici. M-am zgâriat tot, dar fără urmări nefaste,căzusem pe lutul moale și galben de la rădăcina lui. De atunci, prunul devenise un totem. Ai mei îl ară­tau cu o veneraţie delicată tuturor celor care pă­şeau în Paradisul vegetal al bunicului... Era primul copac în care mă urcasem, primul meu contact cu verticala...ei nu știau că deseori mă jucam în lutul galben înmuiat de ploaie,iar copacul mă ascundea ocrotitor,mai ales când îi încredințam figurinele cu mâini,picioare,povestindu-i lui,copacului, dorința mea de a fi sculptor.Era tărâmul viselor mele...
În primăvara aceasta, l-am găsit uscat. Dar chiar şi aşa, cum stătea acolo, în grădina bu­nicilor, înnegrit pe cer ca o cruce veche, tot mai avea ceva din forţa lui sălbatică şi ocrotitoare.