Oricât am pândit momentul acela, oricât am aşteptat
înfrigurat lângă tufele și mestecenii pădurii,n-am prins clipa în care, de sub
învelişul umflat de seve, se deschideau foile delicate ale frunzelor crude. Când
mă trezeam în câte o dimineaţă şi vedeam că primăvara a sosit deja, fiindcă ,privită
din pragul casei, pomii din grădină păreau acoperiți de un văl verzuliu, ce
tremura uşor în bătaia vântului. În fiecare an se întâmpla la fel. Primăvara
mă păcălea de fiecare dată şi izbucnea tumultuoasă, cât vedeam cu ochii. Lumea
părea alta, ieşită pe tăcute, într-o noapte, din ceţurile mohorâte de februarie,
din ploile iuţi şi scurte, amestecate cu fulgi răzleţiţi, aduşi de vânturi.
Aerul era și el altfel, mai uşor şi mai străveziu...se
mai arătau şi alte semne, din care înţelegeam că ceva s-a întâmplat, totuşi.
Poate, un freamăt de crengi, poate, o lumină
care aluneca printe copaci, zborul păsărilor, ori poate doar bucuria cu
care pământul primea, deopotrivă, ploile şi soarele. Afară ploua, ploua repede
şi des, aşa cum numai primăvara se întâmplă, ploua şi vedeam înfrunzind pământul.
În vremea asta, mă uitam la cer, să văd cum se mişcă norii, să ascult păsările
venite cum se cheamă una pe alta, între crengi.
Am mers așa de curiozitate într-o poiană în care cred că acolo
era împărăţia lor, a fluturilor. Cam pe la mijlocul primăverii cu soare, adică
după ce nu mai era niciun pic de zăpadă pe nicăieri, în poiana aceea,auzisem,că
apăreau mii şi milioane de fluturi, care zburau necontenit, doar vreo câteva
zile, după care dispăreau brusc. Nu ştiu ce fel de fluturi erau, de ce se
adunau ei în fiecare an, în acel loc, ce fel de adunare făceau ei acolo, cu ce
se hrăneau în zilele acelea,fiindcă atunci când apăreau, pădurea era încă doar
înmugurită, fără frunze. Am ajuns și m-am ascuns lângă o tufă de măceș. În
poiană, fluturii erau deja acolo, roiuri, roiuri nesfârşite, în jurul fiecărui
copac, ca şi cum ar fi curs dintr-un izvor nesfârşit, tocmai de-acolo, din
trunchiul şi crengile lui. Aveau aripi albe şi, din loc în loc, pe ele, nişte
cercuri negre cenuşii, care purtau în mijloc un strop auriu.Voiam să-i las să
mă înconjoare cu bătăile din aripi, catifelate şi moi, să mă misc printre ei, să le văd mişcările
încercuitoare, repetate oarecum după acelaşi traseu.Știam că acolo unde se
îngrămădesc cei mai mulţi, acolo se află şi cel mai mare,un fel de Rege al lor, ale cărui aripi păreau
întotdeauna stropite cu aur. S-a întâmplat ceva ciudat :Regele s-a
desprins dintre ceilalţi şi mi s-a aşezat liniştit pe mâna în care aveam o
floricică albastră. Am încremenit, căci nu mă aşteptam la aşa ceva. Am mai apucat
doar să ridic mâna uşurel, ca să mă pot uita la el mai de aproape şi să-i văd
puful auriu de pe antene, picioarele terminate în nişte gheare mici,apoi m-am
trezit că tot roiul acela coboară de pe crengi şi se aşează peste mâinile mele,
pe cap, pe braţe,căutând să-l acopere protector pe cel mai frumos dintre ei, pe
Rege. Priveam cu uimire şi bucurie,parcă voiau să ne jucăm.Am alergat prin
poiană şi după mine pluteau perdele de fluturi, care mă urmăreau, iar în
învălmăşeala aceea, Regele lor continua stătea nemișcat pe mâna mea. Am dat din
mâini, ca şi cum aş fi vrut să zbor şi, deodată fluturele cel mare s-a desprins
cu mişcări încete şi sigure de pe mâna mea,iar eu abia am apucat să-i mai văd
încă o dată aripile minunat desfăcute, luminate de soare.
A fost salutul de bun rămas...îi
voi mai întâlni în primăvara ce va veni????
