Textul 1
,,De a doua zi am
început schiul. […] Ștefi se adaptase fără greutate familiei noastre, însă
schia prost, cădea des și trebuia mereu să-l așteptăm și să-l „culegem” de pe
unde aluneca.
Într-una din
după-amiezi, când, din cauza unei căzături a lui Ștefi abia-abia am prins
ultimele scaune, mai mult pentru că lucrătorilor le-a fost milă de noi și au
prelungit cu câteva minute funcționarea cablului, am hotărât, ajunși sus, să nu
mergem direct la cabană, ci să urcăm (pe jos, cum altfel?) până pe Kanzel, să
privim spre munții crenelați din jur și apoi să facem o coborâre plăcută până
la cabana Postăvaru. L-am întrebat pe Ștefi dacă mai vrea să vină cu noi, dat
fiind că era cam obosit. Nu știu dacă gândul la Dina și la ce-ar spune ea l-a
influențat în vreun fel, că ne-a zis supărat:
‒ Sigur că vin,
nu-s copil să mă trimiteți acasă.
Ce-i drept, el era cel mai mare dintre noi, dar degeaba,
n-avea experiență pe munte. L-am luat, așadar, cu noi. Am urcat în scări, fără
să ne dăm jos schiurile, ca să nu ne înfundăm bocancii în zăpadă. Am ajuns în
locul de sub vârf, de unde se deschide perspectiva asupra Văii Timișului, dar
totul era inundat în ceață. Începea să se întunece și să fulguiască. Fără să
mai stăm la discuții, ne-am pregătit de o coborâre rapidă. Când am ajuns la
platoul de la Cristianul Mare, era deja o schimbare teribilă: ceață albă în care
se amesteca întunericul, ninsoare, frig. Și, de fapt, ajunseserăm numai trei,
din patru. Ștefi dispăruse. Am început să-l strigăm. Eu am auzit prima că
răspunde și mi se părea că e pe dreapta, spre pârtia Sulinarului. Ciudat, Matei
era absolut convins că aude strigătele lui Ștefi din spatele nostru, iar Doru
nu le auzea deloc. Atunci mi-am dat seama pentru prima oară că în ceață și
auzul e la fel de neputincios ca văzul sau poate că văzul te ajută mult să
auzi. Ne-am hotărât să-l lăsăm pe frate-meu să se întoarcă o bucată din drum,
iar Doru și cu mine să coborâm puțin spre Sulinar.
‒ Ne vedem în maximum 20 de minute, exact aici, au
stabilit băieții.
Am luat-o așadar la vale, strigând tot timpul. Acum auzea
și Doru ceva, dar iarăși din altă direcție. Parcă s-ar fi jucat cineva cu noi,
mie mi se părea că eram tot ca în Pierduți în spațiu. N-am dat de nimeni și, la
un moment dat, am urcat îndărăt. Frate-meu era deja acolo, tot fără vreun
rezultat. Ningea tare, iar gândul că
Ștefi zace cine știe pe unde ne chinuia: noi eram de vină, știam că nu face
față și totuși îl luaserăm cu noi.
‒ N-avem ce face,
mergem la cabană și, dacă nu-l găsim cumva acolo,cerem cerem ajutor, a zis
Matei.
Nu se mai vedea nici urmă de drum, ceața era totală și
ninsoarea, acum îndesată, cu măzăriche, ne intra în ochi. Am luat-o, absolut
orbește, în direcția în care bănuiam că e cabana, mergând toți trei extrem de
încet și aproape unul de altul. […] La vreo 50 de metri de cabană, am auzit, de
data asta toți trei, un strigăt jalnic, din lateral, din pădure. Acum se
distingea clar, era Ștefi și striga răgușit după ajutor. Orbecăind, am ajuns la
el. Căzuse, își rupsese un schi și avea o gleznă luxată. Băieții și-au scos
schiurile, le-au pus pe umărul exterior, iar pe Ștefi l-au dus de subsuori,
între ei, ca să nu calce decât foarte ușor pe glezna luxată. Eu mergeam
îndărătul lor urcând în scări, prin ceață, spre lumina cabanei, care mi-a
amintit de farul din vârful bradului care-l salvase, cu mulți ani în urmă, pe
Seby. După vreo jumătate de oră am intrat în cabană, unde zumzetul s-a oprit
brusc la apariția grupului nostru. Era ceva eroic în felul în care băieții îl
sprijineau pe Ștefi, în fețele noastre ude, cu genele și sprâncenele și lâna
mănușilor pline de promoroacă și cu tot aerul nostru de soldați veniți din
război. Înnebunite de spaimă, mamele noastre alertaseră lumea, câțiva schiori
experimentați tocmai se pregăteau să plece după noi și au fost mulțumiți că n-a
mai fost nevoie.”
( Ioana Pârvulescu, Inocenții)
Textul 2
,,Sporturile de iarnă au pe teritoriul României o tradiţie
de peste un secol. Încă de la începuturi, „inima” sporturilor montane a fost
zona delimitată de Munţii Bucegi şi Postăvarul, respectiv localităţile montane
ale Ţării Bârsei (Braşov şi Râşnov) şi cele din partea superioară a Văii
Prahovei (Sinaia şi Predeal). În Vechiul Regat al României, în statutul primei
societăţi turistice româneşti, Societatea carpatină „Sinaia”, înfiinţată în
1893, întâlnim şi preocupări pentru sporturile de iarnă. Însă, au fost
încercări timide. Primele manifestări sportive organizate iarna la sud de
Carpați au apărut sub patronajul Familiei Regale Române, la începutul secolului
XX. De altfel, până la începutul Primului Război Mondial, patinajul, schiul,
bobul, hochey-ul pe gheaţă au apărut în Vechiul Regat numai în mediul aristocratic,
sub patronajul Familiei Princiare moștenitoare. În decembrie 1909, Principele
moștenitor Carol, la vârstă de 16 ani, în calitatea sa de secretar al „Clubului
Sportiv Român” (C.S.R.), a luat „inițiativa” inaugurării concursurilor pentru
sporturi de iarnă din România, la Sinaia. Activitățile desfășurate pe domeniul
regal de la Sinaia au determinat și înființarea Societății „Săniuța”, cu sediul
la Sinaia, dedicată numai practicării sporturilor de iarnă. Clubul era alcătuit
din fruntași ai automobilismului autohton: dr. Ion Costinescu, Ion Cămărășescu
și Leon Leonida. Apoi, în perioada 23 – 24 ianuarie 1911, la „a treia reuniune
a Sporturilor de Iarnă”, tot la Sinaia, pe lângă concursurile de bob, au fost
organizate „Marele premiu al schiorilor” și concursul de „Sărituri în ski”,
primele competiţii sportive de schi și sărituri cu schiurile cunoscute la sud
de Carpaţi. Concursul individual de schi la care au participat nouă concurenţi,
dintre care trei femei, s-a desfăşurat fără reguli precise pe pârtia de bob, al
cărei traseu trecea prin faţa castelului Peleş.
( Nicolae Pepene, Trăiască schiul!, https://www.brasovistorie.ro)
==Prezintă o trăsătură morală a personajului Ștefi din fragmentul de mai jos:
„L-am întrebat pe Ștefi dacă mai vrea să vină cu noi, dat
fiind că era cam obosit. Nu știu dacă gândul la Dina și la ce-ar spune ea l-a
influențat în vreun fel, că ne-a zis supărat:
̶ Sigur că vin,
nu-s copil să mă trimiteți acasă.
Ce-i drept, el era cel mai mare dintre noi, dar degeaba, n-avea experiență pe munte.”
Naratorul subiectiv implicat în acțiune,fiind în același timp și personaj,îl prezintă pe Ștefi prin caracterizare indirectă ca un băiat,,obosit”după un efort fizic,neobișnuit cu mersul pe munte. Răspunsul direct al băiatului,încrezător în ființa sa,în vârsta sa este categoric,iar glasul are un ton supărat,ascunzându-i gândul că ar putea fi privit nepotrivit pentru acțiunea grupului---este o caracterizare directă.
==Prezintă un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.
În cele două texte,autorii prezintă un sport de iarnă—schiatul.În primul text,autoarea povestește o întâmplare a unor copii-schiori care ajung după multe peripeții la cabana Postăvaru.Toți sunt pricepuți în practicarea schiatului cu excepția unuia singur care,neobișnuit,cade,se accidentează,își rupe un schi și este salvat de ceilalți.În al doilea text,nonliterar,autorul prezintă începuturile sporturilor de iarnă în România,preocupările unor societăți pentru învățarea schiatului de o parte a societății.
==Crezi că este bine să îți ajuți prietenii aflați la nevoie, indiferent de riscuri?
Se spune că prietenii
sunt familia pe care ne-o alegem.
Cred că nu putem trăi singuri, fără să nu pierdem din
inteligența și capacitatea noastră de a interacționa cu semenii noștri.Noi, oamenii
interacționăm cu semenii noștri,pentru a putea supraviețui și a ne adapta la
grupul din care facem parte.Mai ales în adolescență prietenia începe să
aibă un rol mult mai puternic emoțional. Adică nu avem nevoie doar să fim înconjurați
de părinți,colegi, avem nevoie să simtim că suntem cu adevărat auziți și înțeleși.
Să simțim că avem o legătură cu cei dragi și nu suntem împreună doar pentru a
nu fi singuri.Ștefi,personajul din,,Inocenții”dorește să se alăture grupului de
copii—schiori,deși îi este greu să practice acest sport.Dar ceva se întâmplă în
interiorul lui:un gând către o fată,dorința de a se autodepăși,încrederea în
ființa sa.Dar se întâmplă ceva neașteptat: se pierde de grup,cade se
accidentează și,neputincios,cere ajutor.Impresionant este cum ceilalți din grup
se organizează,îl caută în condiții atmosferice deosebite,îl salvează și-l duc
la un adăpost.Au fost cu adevărat prieteni,deși pe munte începuse să se
întunece,fulguia,ceața deasă,frigul,totul era potrivnic celor din grup.Dar n-au
renunțat, l-au strigat,au căutat continuu și l-au găsit după vocea lui înceată.Au
fost acolo pentru el. Prietenia frumoasă este aceea care sub presiune uită de
sine şi se gândeşte numai la nevoile,greutățile prietenului.
Prietenul la nevoie se cunoaște,deci ajută-l când are greutăți,aceasta înseamnă jertfă câteodată.
==Asociază fragmentul din „Inocenții” de Ioana Pârvulescu cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară.
Mi-am amintit volumul,,Aripi de zăpadă” de Constantin
Chiriță în care,,cireșarii”sunt în vacanța de iarnă la munte,unde sunt tot
felul de concursuri: de viteză cu schiurile,se fac oameni de zăpadă. La un
concurs de schi,Maria a ieşit pe primul loc,Victor ar fi trebuit să câştige
concursul,dar a fost lovit cu un bulgăr i-a pierdut echilibrul. Cireşarii
s-au hotărât să plece din acel loc,ajung într-o vale,pe cireşari îi prinde
un viscol foarte puternic determinându-i să se adăpostească în zona unei stâne
părăsite.Este aceeași atmosferă de iarnă ca în fragmentul,,Inocenții” și
asemenea acelor copii și aceștia sunt neliniștiți.Prietenia este sentimentul ce
domină în cele două fragmente.Așa cum Ștefi a fost salvat de prietenii ce l-au
căutat și l-au dus la o cabană și aici Ursu și Victor înfruntă viscolul,pentru
a găsi un loc de adăpost pentru prietenii lor.Ideea comună a celor două
fragmente este că prietenul este cel care atunci când îți întinde mâna, îți
atinge inima.
==Scrie rezumatul textului 1.
În sportul schiatului,Ștefi face față cu greu,cădea
continuu și de aceea copiii urcă târziu sus pe munte. Urcă pe jos spre
pârtie,pentru a coborî până la cabana Postăvaru.Întrebat,dacă va veni cu
grupul,Ștefi răspunde supărat,dar cu încredere că-i va însoți.Începe să fulguiască,e
frig,ceață și, coborând,toți costată că Ștefi dispăruse.Este strigat și copiii
se decid să-l caute.Coboară,apoi urcă,regretă că l-au luat și merg spre
cabană,pentru a cere ajutor.Aud strigătul de ajutor al lui Ștefi,care
căzuse,rănindu-se.Băieții îl iau pe umeri pe cel rănit și intră în cabană,uimindu-i
pe ce dinăuntru prin apariția lor.
