Textul 1
,,Toată ziua ne urmăream prin şanţurile labirintice de
canalizare. Coboram acolo prin locuri anume, păşind pe ţevi smolite şi peste
robinete uriaşe, apoi ne intra în nări şi în sânge mireasma aceea de pământ, de
râme şi larve, de smoală şi chit proaspăt. Parcă ne înnebunea, înarmaţi cu
pistoale cu apă, mascaţi cu cartoane creponate de la depozitul de mobilă, pe
care le coloram acasă făcându-le cât mai înspăimântătoare, cu colţi rânjiţi,
ochi holbaţi şi nări umflate, ne fugăream prin canalele întortocheate, văzând
deasupra doar o fâşie de cer, care se întuneca pe măsură ce timpul trecea.
Când, dând colţul, nimeream nas în nas cu un duşman, răcneam şi tăbăram unul pe
altul, zdrelindu-ne şi rupându-ne maieurile tetra sau bluzele cu imprimeuri. Nu
ştiu cine a inventat jocul căruia îi ziceam Vrăjitroaca şi pe care l-am jucat
ani de zile fără să ne saturăm, ba, prin clasa a opta, îl mai jucam încă. Era o
combinaţie de jocuri mai blânde: Hoţii şi gardiştii,
Uliul şi porumbeii şi Gardiană zece-zece. La început era doar o
vrăjitroacă, pe care o alegeam prin numărare. Era singura care purta mască şi
avea pe deasupra şi un băţ cojit în mână. Număra cu faţa la perete şi apoi se
repezea prin şanţuri în căutarea victimelor. Puteai să ieşi din şanţ, dar nu
aveai voie să te adăposteşti în scările blocurilor sau să sari gardul în curtea
morii. Vrăjitroaca ne vâna prin gropile urât mirositoare şi, când reuşea să-l
atingă pe vreunul cu băţul, scotea un răcnet teribil. Victima trebuia să rămână
ca paralizată. Vrăjitroaca îl târa de mână până la cuib, unde îi căra în cap un
număr convenit de „castane" şi, astfel botezat, cel prins devenea şi el
vrăjitroacă, îşi lua o mască şi urmărirea continua. Pe înserate, când deasupra
turnurilor uriaşe ale morii, pe cerul încă albastru, sticleau primele stele,
rămânea de obicei un singur supravieţuitor, hăituit de o hoardă de vrăjitroace
care scoteau urlete sinistre. Locatarii aşteptau cu groază momentul ăsta,
aruncau după noi, de la balcoane, cu cartofi sau morcovi, femeile de serviciu
ieşeau cu mătura, dar degeaba. Vrăjitroacele nu se potoleau până nu capturau şi
ultima victimă, un copilaş care, văzând că se îngroaşă gluma, se speria de-a
binelea. Noaptea era înspăimântător să dai ochii cu o vrăjitroacă mascată,
darmite cu un cârd întreg. Ultimul prins era cărat în scara cea mai apropiată,
unde ceilalţi se strâmbau la el şi se prefăceau că vor să-l înghită, până
veneau mamele indignate şi ne luau acasă.
Când nu aveam chef de Vrăjitroaca şi nici să ştergem cu
talpa subţiată a tenişilor căsuţele albastre, vrpomii galbeni şi mamele verzi
pe care fetele le desenau pe asfalt, doar ca să le auzim urlând şi fugind
acasă, ne strângeam în gaşcă şi, aşezaţi pe nişte bucăţi de bordură încă
nearanjate în linie, începeam să povestim tot felul de lucruri sau să jucăm
Fazanul pe filme; îmi amintesc cum a povestit Ţaganu o escapadă de-a lui în
curtea morii. Povestea aşa de serios încât aproape că ajunseserăm să-l credem.
Când jucam Fazan pe filme se ştiau dinainte filmele
de la fiecare literă.”
(Mircea Cărtărescu,, Mendebilul”)
Textul 2
,,În comparație cu aglomerările sinistre și sufocante de
blocuri din București care se numesc Militari, Pantelimon sau Berceni, mereu mi
s-a părut că Gheorgheni, cartierul bunicilor mei de la Cluj, seamănă cu o
stațiune. Acolo, spațiul „clasic“, cunoscut mai ales de către copiii generației
mele drept „spatele blocului“ și care însemna, de regulă, o bucată de asfalt, o
ghenă, o parcare, aleea lipsită de vegetație care ducea spre un alt bloc,
căpăta cu totul alte dimensiuni. „Spatele blocului“ se prelungea de cele mai
multe ori cu un parc cu leagăne, copaci și bănci umbrite pe care își pierdeau
vremea bunicile noastre, sporovăind și tricotând, apoi cu grădinile de
zarzavaturi ale locatarilor și chiar cu petice generoase de iarbă unde fetițele
își întindeau păturile și își dezbrăcau și îmbrăcau păpușile. Îmi amintesc și
de alte mici întâmplări din acel spațiu de joacă mai mult decît ofertant – „Țările“, „Melcul“, „Rațele și vînătorii“, „Mâța“,
„Statuile“, olimpiadele de gimnastică, atunci când leagănele dezafectate și
„bările“ se transformau în „aparate“ precum sărituri și paralele.
Îmi petreceam aproape integral
vacanța de vară la Cluj, în acel paradis al „ieșitului afară“. De obicei, în
„spatele blocului“ bunicilor mei erau între 20 și 30 de copii, români și
unguri, cu vârste cuprinse între 6 și 14 ani. Treizeci
de copii ai vecinilor care îmi erau prieteni, deși nu mergeam la școală
împreună și nu ne întâlneam decât vara. O mică armată. Cei mai mulți dintre
ei îi întrebau pe bunicii mei încă de la începutul lui iunie: „Când vine
Adina?“. Nu ne sunam, nu aveam mobile, desigur, ne întâlneam pur și simplu
„jos“, la ore prestabilite. Uneori, ieșeam pe balcon ca să văd „cine e afară“
și, dacă îmi plăcea compania, coboram, dacă nu, nu. Cei de „jos“ își
întrerupeau jocul și ridicau capetele spre mine. „Nu vii afară?“ este una
dintre întrebările care mi-au marcat copilăria. Mă simțeam tristă și, într-un
fel, pedepsită, dacă se întâmpla, rareori, de altfel, ca „afară“ să nu fie
nimeni. Aveam senzația că toți copiii din lume au dispărut și că n-am mai rămas
decât eu, un copil singur și stingher, printre oamenii mari. „Afară“ aveam
ritualuri. Bunica Corinuței, de la parter, ne dădea mereu căni mari pline cu
apă, indispensabile după jocurile ce presupuneau alergări (...). În timpul
jocului făceam pauze dese, ca să dăm o raită până la complexul Hermes, de peste
drum, de unde veneam cu o înghețată stupidă, împachetată într-un pachet „de
unt“, care ne curgea pe degete, înainte să apucăm să o mâncăm. Spre seară,
mamele și bunicile își intrau din nou în roluri, ca să ne cheme acasă. Zeci de
strigăte și rugăminți insistente se auzeau de pe la ferestre și balcoane, dar
răspunsul era, invariabil: „Mai stau numai cinci minute!“.
Nu e niciun fel de nostalgie aici (sau,
dacă e, încerc să o ascund), este o ilustrare a unui mod de a-ți petrece
copilăria care astăzi nu mai există. Am fost de curând la Cluj, Gheorgheniul e
neschimbat, la fel de cochet, ca o stațiune. Am trecut prin toate parcurile și
părculețele copilăriei mele. Au copaci, bănci, iarbă din belșug, leagăne noi,
colorate, la care noi, care așteptam câte o lună „să se repare hinta“, nici nu
visam. Totuși, le lipsește ceva esențial și, în primul moment, nu mi-am dat
seama ce. Era prea multă liniște peste tot, așa că mi-a picat fisa: nu au
copii! Situația e identică și în parcurile din „spatele blocului“, în București.
Sunt doar copiii foarte mici, care nu au căpătat încă o personalitate și
independență, și care se joacă supravegheați de bunici sau de bone, pentru că
„programul“ lor zilnic trebuie să includă și ore de plimbare, de „ieșit afară“.
Unde au dispărut însă acei copii între 6 și 14 ani care se întâlneau și se
jucau afară din proprie inițativă? E simplu. Nu au dispărut, sunt acasă.
(Adina Popescu,, Unde-au dispărut copiii de afară?” publicat în ,,Dilema Veche”)
==Precizează, în unu-două enunțuri, o trăsătură a
tiparului narativ identificată în fragmentul de mai jos, ilustrând-o cu o
secvență:
„[...] aşezaţi pe nişte bucăţi de bordură încă nearanjate
în linie, începeam să povestim tot felul de lucruri sau să jucăm Fazanul pe filme;
îmi amintesc cum a povestit Ţaganu o escapadă de-a lui în curtea morii.
Povestea aşa de serios încât aproape că ajunseserăm să-l credem. Când jucam
Fazan pe filme se ştiau dinainte filmele de la fiecare literă.”
Naratorul subiectiv povestește trecând cu ușurință de la la persoana întâi-singular:,,îmi amintesc,la plural:,,începeam,să povestim”...pentru că face parte dintr-un grup cu aceleași preocupări,este o modalitate de a comunica direct cu cititorul.Locul în care grupul este așezat,,pe niște bucăți de bordură”,ales la întâmplare, este locul povestirilor adevărate sau născocite:povestea lui Țaganu ,spusă serios este chiar crezută,iar jocul,,Fazanu pe filme”arată ce bine știau copiii numele unor filme. Narațiunea este modul de expunere dominant.Timpul verbelor realizează diferența dintre un trecut îndepărtat și timpul prezent al povestirii.
==Prezintă, în minimum 30 de cuvinte, un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.
Copilăria cu jocurile ei au distrat generații,
dezvoltând creativitatea, imaginația, spiritul de competiție, prietenia și
fiind benefice pentru sănătate, deoarece necesită în același timp și activitate
fizică cât și intelectuală și mai ales crearea unor legături strânse de
prietenie.
Jucând diverse jocuri,,afară”, legătura dintre prieteni
este mult mai puternică, aceștia petrecând mai mult timp împreună și
distrându-se:,,vrăjitoarca, hoţii şi gardiştii, uliul şi porumbeii,gardiană
zece-zece,fazan pe filme,”sau în spatele blocului,,țările,melcul,rațele și
vînătorii,mâța,statuile“,
diverse alte jocuri care le stimulează imaginația și creativitatea. Copiii se bucurau întotdeauna de jocuri de jucat ,,afară”,în aer alături decei asemenea lor. Prietenii copilăriei sunt printre cele mai prețioase comori. Prin joc s-au creat cele mai strânse relații de prietenie între copii,au învățat să comunice, să facă compromisuri, să-și împărtășească sentimente, să rezolve conflicte și să respecte reguli.
==Crezi că amintirile din perioada copilăriei sunt importante? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 100 de cuvinte, valorificând textul 2.
Eu cred așa:copilăria cu jocurile ei are un rol mai
important decât ne imaginăm, mai exact amintirile din copilărie. Sunt câteva amintiri
care mi-au rămas întipărite în minte și pe care am ajuns să le privesc dintr-o
altă perspectivă. Dar sunt și amintiri pe care mi-am dorit să le înțeleg și nu
am reușit.
Amintirile din copilărie sunt o poveste pe care oricine și-o repetă sieși pentru a se pune în gardă, pentru a se pregăti, prin experiențele anterioare, ca să întâmpine viitorul cu un stil de acțiune deja testat. Amintirile noastre, adunate în perioada de formare, joacă un rol extrem de important în modul în care dăm sens vieții,cum interpretăm ceea ce ni se întâmplă, cum depășim momente de tristețe, cum ne facem planuri pentru viitor.Amintirile se nasc din momente mici,așa cum Adina avea prieteni copii ai vecinilor bunicilor ei, deși nu mergeau la școală împreună și nu se întâlneam decât vara,formau,,o mică armată”,acolo,,afară”,în aer liber,unde prin joacă își trăiau cu frenezie copilăria adevărată.De aceea cred că amintirile din copilărie au rol de a reaminti locurile dragi,faptele pe care le-am trăit alături de prieteni mari și mici,sunt coplesitoare, atunci când acestea reînvie trăiri care ne-au adus bucurie în suflet într-un anumit moment al existenței noastre.
==. Asociază fragmentul din „Mendebilul” de Mircea Cărtărescu cu un text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară.
Poezia ,,Copii eram noi amândoi” a poetului Mihai Eminescu reprezintă un simbol al temei despre jocurile copilăriei, reliefându-se în această creaţie copilăria, jocul şi joaca: “Din coji de nucă car cu boi/ Făceam”-fragment ce ne indică prezenţa jocului- ,,Adesea la scăldat mergeam/În ochiul de pădure”- fragment ce descrie o secvenţă specifică copilăriei-. Între cei doi fraţi se înfiripă o legătură puternică,erau fericiți împreună la joacă. Imaginaţia lor nestăvilită transformă într-un turn,un castel din cărţi de joc şi nişte broaşte în inamici de temut. Omul matur revede jocurile și înțelege ce preţioasă era prietenia. Sfârşitul poeziei este un suspin dureros al poetului, cei doi prieteni s-au despărțit,dar între ei va exista o legătură care nu va fi uitată niciodată. Și în fragmentul,,Mendebilul”copilul de altă dată, își amintește momentele de joacă,urmărirea prin șanțurile ca un labirint,o probă care cere răbdare, curaj sau detaliile jocurilor,totul îi scotea din starea normală,într-un loc ca de pe un alt tărâm.Imaginația lor lua forma schimbării înfățișării prin măștile de temut despre care credeau că au rostul de a stăpâni și controla lumea. Și aici copilul de demult rememorează cu nostalgie jocurile care îi uneau într-o adevărată prietenie.
==Redactează o pagină de jurnal, de minimum 150 de cuvinte, în care să prezinți impresiile de la sfârșitul unei zile petrecute cu prietenii.
30 ianuarie 2023
Dragul meu jurnal prieten,
Sunt puțin obosit
acum la început de an nou nou,prea multe teme,profesorii mă ascultă în fiecare
zi,mă străduiesc să iau note bune,rezolv suplimentar teste la română și
mate,unele mi se par imposibile,dar mă străduiesc.Dacă am timp liber,mă vei
întreba...mai am așa din când în când.Într-o zi unul din colegi ne-a adunat pe
câțiva și a spus cu amărăciune că nu ne vedem decât în pauze.Să facem ceva am
hotărât.Și a doua zi,sâmbătă am plecat într-o,,aventură”,în pădurea de la
marginea orașului!!!În pas relaxat, în ciuda frigului și a fulgilor mărunți, am
pornit să-i descoperim pe îndelete,,comorile.”Acum,seara,în liniștea camerei
mele voi scrie despre această zi minunată.
Când am ajuns între copaci,am călcat cu grijă prin
zăpada neatinsă. Călcam cu bucurie și mă uitam apoi înapoi, pe drumul pe care
am venit, ca să-mi văd urmele nesigure, înșirate,lăsate de ceilalți prieteni.
Am ajuns în poiana cu mușuroaie, unde ne petreceam de obicei, vara, unele zile,
am curățat de zăpada moale de pe câteva buturugi și ne-am așezat. Din locul
meu, puteam să văd o parte a poienii, aceea care se deschide înspre pârâu, și
un pâlc de copaci,zăpada era neatinsă,strălucea ca o apă sub lumina soarelui
de amiază. Nu era frig, aerul era dezmorțit, gerul se înmuiase, după ce
ninsese. Era liniște, nu se auzea niciun zgomot,doar câteva păsări cenușii zburau
de la un copac la altul, spulberând zăpada de pe crengi.Unul dintre prieteni a întrebat dacă
pomii, copacii sunt vii, așa cum suntem vii și noi, oamenii. Nu cred că m-am
gândit până atunci la asta și îmi amintesc că nu l-am crezut, la început,
pentru că în capul meu era gândul că dacă ești viu, trebuie să te miști de colo
până colo, nu să stai într-un loc. Or, copacii își mișcau ei crengile,a spus
unul dintre noi, dar numai când bate vântul,a adăugat altul, și stau mereu în
același loc în care îi găseai, fie dimineață, fie seară,am completat eu.Ne-am
povestit unele întâmplări petrecute în plimbările prin parcuri,păduri și acum
ne-am dat seama că în plimbările noastre nu am înțeles glasurile copacilor,nu
i-am îmbrățișat,nu le-am ascultat foșnetul.
Înainte să intru în casă,
am trecut și pe la pomii din grădina casei, ca să caut un semn ce arată că ei
sunt vii și iarna. Și l-am găsit la fiecare, prezent, mai cu seamă pe lângă
pomii bătrâni. Oricât era de mare zăpada din jurul lor, pe o distanță de câteva
degete, era topită formând un cerc gol în jurul trunchiului. Aceasta este
dovadă clară că pomii respirau, erau vii. M-am uitat la crengile pomilor, altfel
decât o făcusem până atunci. Copacii ne simt uneori bucuria,durerea, apăsarea
sufletească şi întrebările nerostite şi ne răspund într-un anumit fel, cu un
anume foşnet. E ca o alinare fără cuvinte. Sentimentele acestea sunt noi pentru
mine,așa că am ținut să ți le împărtășesc,dragul meu jurnal.
Acum
te las și merg să citesc câteva teste de la simulările din diferite orașe....ușoare???oare
le voi înțelege??? pe curând!!!!
