Seara, când întunericul e pe-aproape, pe una dintre ele
văd trei stele mici şi una mai mare şi mai vie, în lumina care clipeşte
încontinuu. Pe cealaltă aripă, pot să văd crengile golaşe ale nucului,
împletite cu ale cireşului, şi-mi amintesc că vara, atunci când pomii erau
înfrunziţi, am văzut în crengile acestea, mişcate de vânt, o herghelie în
goană. Pe cele două aripi ale ferestrei mele pot să văd cum răsare soarele,
păsări în stoluri nesfârşite care zboară deasupra vântului, nori cu chip de poveste,
iar în nopţile lungi, mă pierd în cerul brăzdat de avioane, care leagă lumi
atât de îndepărtate, pe care nici măcar nu mi le pot închipui. De o vreme
încoace, pândesc însă cu tot mai mare nelinişte, pândesc, vânez semnele care
m-ar face să ghicesc iarna pe care-o aştept tot mai mult. Într-una din
dimineţi, cerul a fost plumburiu, cenuşiu şi greu, şi mi-am zis că nu mai e
mult până va ninge. Dar amiaza a lăsat soarele să strălucească nestingherit, ca
şi cum ar fi trebuit să vină primăvara. În altă zi, au trecut pe deasupra mea
mii şi mii de păsări, stoluri, stoluri care au înnegrit cerul ceasuri în şir,
şi-am crezut că ele fug de frigul care vine de la miazănoapte. Dar n-a fost
aşa. Soarele a luminat şi mai vesel, după ce ele au trecut. Azi de dimineaţă,
însă, o pasăre de iarnă a stat multă vreme singură şi nemişcată, pe cea mai
înaltă şi subţire creangă a nucului. Am ştiut că e pasăre de iarnă, pentru
că numai acestea umblă singure şi sunt atât de uşoare, încât crengile pe care
se aşează nici măcar nu se îndoaie sub greutatea lor. Acesta e un semn sigur
că norii cu omăt sunt pe aproape. Desenez cu degetul un ochi cât o nucă
prin hăţişul firişoarelor de gheaţă ce-au înflorit, peste noapte, pe sticla
aburită. Şi mă zgâiesc afară. Ninge! Ninge cu fulgi pufoşi şi dolofani! Iar
ziua ce dă să înceapă e deja înecată în alb!
Cam cu două-trei zile înainte să cadă primele
zăpezi, se lăsau grei, vineţii, jos de tot, peste copaci. Erau aşa de grei, că
se auzea până în casă trosnetul crengilor apăsate. Iară când se făcea
linişte-linişte, când nu se mai auzea nimic, atunci ştiam că nu mai am mult de
aşteptat. Şi, într-adevăr, nu mai era mult. Dintr-odată, aerul parcă se înmuia
şi apoi apăreau primii fulgi, speriaţi, timizi, uşor mânaţi de vânt, dinspre
marginea pădurii. Aşa a început iarna.... prima zăpadă cade din aripile
îngerilor care-şi curăţă penele şi că de aceea toată lumea e
atât de fericită când vede primii fulgi, care sunt sfinţi. Bine, dar când ninge
a doua oară, şi a treia oară, şi când ninge zile în şir fără să se oprească, şi
când toate din curte şi lumea largă sunt acoperite şi îngropate în omăt, tot
îngerii sunt de vină?
