mesajul poeziei,,Antiprimăvară” de Adrian Păunescu

Ce dacă vine primăvara
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi.

În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher.

Şi vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Şi cuibul li-i stricat la streşini
Şi lîngă mine nu eşti tu.

Primăvară, care-ai fost,
Nu veni, n-ai nici un rost
Poţi să pleci, sîntem reci,
Iarnă ni-i pe veci.

Schimbări mai grave decît moartea
Au fost şi sunt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi.

Şi ninge pînă la prăsele
Ninsoarea intră-n trupul tot
E-un dans de oameni de zăpadă
Ce-mbrăţişarea n-o mai pot.

Ce dacă vine primăvara
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi.

La noi e iarnă pe vecie
Doi foşti nefericiţi amanţi
Ia-ţi înflorirea, primăvară
Şi toţi cocorii emigranţi.

Din punctul meu de vedere, mesajul poeziei citate este profund, textul punând în lumină nefericirea eului poetic în fața iubirii neîmplinite, prin intermediul unei metafore a unei înnoiri așteptate ca o primăvară cu toate transformările din viața omului și din natură.

  Titlul poeziei este inedit,format din prefixul,,anti”-cu semnificația  “contra”, „împotrivă”, „opus”și substantivul,,primăvară”exprimă atitudinea poetului față de reînnoirea din viața omului care nu-și va mai simți sufletul plin de bucurie și iubire.                                                                                                  În primul rând, poetul își exprimă nemulțumirea,dezamăgirea prin expresia:,,ce dacă” pentru venirea primăverii,în suflet simte răceala,distanța ființei iubite ca o ,,iarnă”,o răceală ,cei doi se caută rătăcind dezorientați prin locuri  pustii, fără a se regăsi.,,Cocorii toamnei”,simbolul fidelității,purității,vestitorii primăverii,mesagerii  din alte lumi nu-i aduc poetului bucuria revederii,își aseamănă singurătatea cu lipsa cuibului ,,la streșinile părăsite”,locul unde cândva a fost apropierea unor suflete. Strigătul disperat al omului ce roagă primăvara să nu mai vină,nu va mai putea fi fericit,este năpădit de tristețe,alunecând spre moarte,bântuit de gânduri nebunești. .A fost fericit,a trăit bucuria ,fericirea,iar în prezent se simte părăsit de orice speranță,menirea ,rostul primăverii,simbol al reînvierii,al noului este zadarnică.Sufletul îi este ,,rece”nefericit,însingurat,întunecat ca o iarnă fără viață.

   Frigul și singurătatea accentuează impresia de gol imens ,este părăsit,uitat,neiubit,iar speranța așteptată de la anotimpul tinereții și dragostei,al trăirii intense nu se va împlini.Este un strigăt disperat al celui părăsit și uitat de iubită. 

    În al doilea rând numele anotimpurilor devin simboluri antitetice ale trăirilor eului liric:iarna-durere,dezamăgire,singurătate,primăvara-speranța așteptată,dar neîmplinită. Eul poetic încearcă a-și explica frica inspirată de singurătate,de a se simți părăsit de iubită,își strigă deznădejdea prin vocativul repetat,,primăvară” sporind tensiunea lirică și caracterul meditativ al discursului poetic. 

    În concluzie, poezia citată transmite, prin intermediul unor metafore ample, teama de sfârșit a iubirii,de moarte a sentimentului.

eseu--Rolul lecturii în formarea,,personalității”

 Consider că lectura unei cărți reflectă ca o oglindă viaţa adevărată sau inventată, lupta pentru existenţă, , suferinţele, bucuriile, înfrângerile şi biruinţele omului. Voi cita două enunțuri ,,Iubiţi cartea, îngrijiţi-o şi citiţi cât mai mult..... cartea ne este prieten credincios, de nădejde.”

        În ceea ce mă privește,citesc o carte când vreau, cum vreau şi ori de câte ori vreau. Acest prieten tăcut îmi oferă de câte ori am nevoie acelaşi răspuns fidel la fiecare întrebare şi-l repetă cu nesfârşită răbdare, până ce l-am înţeles. Cartea este atât de înţelegătoare, încât atunci când n-am înţeles-o nu se supără, nu jigneşte, mă aşteaptă să revin. O regăsesc oricând la fel de credincioasă şi discretă. Am citit că pentru a exista un copac înflorit, trebuie mai întâi să existe un copac, iar pentru a exista un om fericit, trebuie înainte de toate să fie un om.

         Iată cum lectura ,,Micul prinț”poate fi un învăţător,poate influența trăsăturile mele, mă conduce la bine, mă face să mă bucur, să râd şi să gândesc,voi arăta rolul ei ca mijloc de educare:  Poate fi citită la orice vârstă, de nenumărate ori și de fiecare dată va fi înțeleasă altfel; este mereu actuală și o sursă inepuizabilă de interpretări; ne prezintă, prin diferitele tipologii ale adulților care trăiesc pe micile lor planete proprii, anecdote despre dorințele și banalitățile celor maturi, văzute prin ochii nevinovați ai copiilor; oferă lecții de viață; ne imploră să punem sub semnul întrebării maturizarea noastră; abundă în exprimări metaforice excelente, care scoase din context, pot deveni excelente moto-uri în viață; nu știi niciodată ce se va întâmpla mai departe; poate fi readaptat de nenumărate ori și niciodată nu este plictisitor de privit.

      Un alt argument :Când gustul pentru lectură este format din primii ani de şcoală, acesta rămâne pentru toată viaţa, o obişnuinţă utilă.Plăcerea pentru lectură nu vine de la sine, ci se formează printr-o muncă a factorilor educaţionali -familia şi şcoala-, o muncă caracterizată prin răbdare, perseverenţă, continuitate, voinţă. Pe mine o carte mă trimite la alte cărţi şi toate împreună formează baza trainică a culturii mele,simt că mă modelează spiritual,gândesc înainte de a acționa,iau cuvinte,fraze ale personajelor și le rostesc cu plăcere.Iar când vizionez un film după un roman citit,recunosc dialogurile citite în carte.,văd personajele așa cum mi le-am închipuit sau devin ,,regizor”... Lectura îmi lărgeşte orizontul cunoştinţelor primite în clasă. Mă întreb cum ar fi ca noi,elevii să ne întrecem în a povesti cât mai mult şi mai frumos, fapt care îi va antrena şi pe cei mai puţin dornici de lectură,da...dar ecranul telefonului  ce ademenitor este.....!!!!!!!

     Concluzia mea este că toate celelalte mijloace de răspândire a cunoştinţelor rămân subordonate cărţii şi subordonate vor rămâne oricât de mult se vor înmulţi şi perfecţiona procedeele lor tehnice.

(Dicționar=PERSONALIT//ÁTE ~ăţi f. 1) Totalitate de trăsături morale şi/sau intelectuale proprii unei persoane, prin care aceasta se individualizează. 2) Persoană cu aptitudini şi calităţi morale deosebite)

   

argumentare gen epic--Popa Tanda

Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.

       Nuvela,,Popa Tanda” de Ioan Slavici este un text epic, deoarece are trăsăturile acestui tip de text. Titlul nuvelei este chiar porecla personajului principal. Numele său este Trandafir, iar profesia este cea de preot numit de săteni cu apelativul „preotul” sau „părintele”, respectuoase, dar și cu apelativul „popa” mai puțin reverențios. Porecla „Tanda” semnifică „pierderea de vreme”, „umblarea fără rost”, a preotului când, tânăr fiind, folosea, pentru a scoate sătenii din sărăcie, metode ca predica, sfatul, ocara sau chiar batjocura.

   În primul rând, are acţiune care se desfășoară pe un singur plan narativ, iar întâmplarile relatate se constituie în momentele subiectului. În expozițiune,naratorul îl prezintă pe Preotul Trandafir se află în satul său natal, unde slujeşte cu mare credinţă pentru enoriaşii săi. Deoarece acesta este un om prea direct, i-a supărat pe consăteni, determinându-i să-l reclame la protopop.                                         Intriga este momentul când reclamaţia este luată în considerare, astfel încât preotul Trandafir se vede obligat să părăsească satul natal şi să se mute în satul Sărăceni, al cărui nume reprezintă starea de fapt a oamenilor de acolo.

 Desfășurarea acțiunii îl prezintă pe preot obligat încă de la început să ia atitudine faţă de indolenţa noilor consăteni. Această conjunctură îl obligă ca în prima duminică să ţină o slujbă în care să prezinte pilda „Fiului risipitor”, gândind că astfel  va reuşi să schimbe ceva în atitudinea sătenilor. Nădejdea îi este spulberată pentru că pe măsură ce trece timpul, oamenii din sat nici măcar nu se mai oboseau să meargă la biserică, aşa că de mai multe ori preotul s-a văzut nevoit să slujească numai pentru clopotarul Cozonac. Văzând că lucrurile se agravează, preotul hotărăşte să umble prin sat cu sfatul şi cu vorba bună, dar nici aşa nu reuşeşte să facă nimic. Dacă  vorba bună şi sfatul nu au dat roade, părintele a mai găsit o alternativă, aceea de a-i batjocori pe săteni, însă  vorbele s-au întors împotriva lui. Pe lângă acestea, preotul se pomeneşte din nou cu o reclamaţie, însă de data aceasta episcopul nu-i mai dă curs, aşa încât preotul rămâne în satul Sărăceni, la fel de sărac precum consătenii săi.

Punctul culminant arată situaţia disperată îl determină pe preot să ceară ajutor lui Dumnezeu pentru a rezolva într-un fel problemele grave ale familiei sale. Miracol sau nu, situaţia preotului se schimbă în bine, reuşind ca din puţinul zestrei soţiei să înceapă a-şi rezolva problemele, aşa încât încet- încet transformările sunt vădite. Această conjunctură atrage după sine invidia consătenilor, care fără discernământ îl numesc la început „ omul dracului”, dar în timp, prin a-i urma exemplul, sărăcenii ajung la fel la rândul lor oameni gospodari, ce reuşesc să-şi schimbe radical viaţa.

 În deznodământ, preotul Trandafir îmbătrânit este considerat de consăteni „omul lui Dumnezeu”, iar călătorul care trece pe acele meleaguri rămâne uimit de înfățișarea prosperă a satului.

       În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje: părintele Trandafir, caracterizat direct  de autor printr-un portret moral, îi evidenţiază calităţile, un om harnic, energic, deştept şi priceput , oamenii din Sărăceni își schimbă atitudine faţă de preot de la o situaţie la alta, l-au poreclit popa Tanda, deoarece considerau că acesta îşi pierde vremea, încercând să le schimbe mentalitatea referitor la muncă. Preotul este numit de săteni „omul dracului”, fiindcă reuşise prin muncă în propria gospodărie să-şi schimbe viaţa şi este numit „omul lui Dumnezeu”, atunci când sătenii conştientizează rolul important pe care preotul l-a avut în viaţa lor. Caracterizarea indirectă a personajului reiese din gânduri, fapte, comportament şi relaţia cu celelalte personaje. Cu o energie ieşită din comun îşi începe acţiunea, pentru a-i convinge pe săteni de necesitatea muncii. Personaje secundare: preoteasa, care-şi susţine soţul; - vecinul, Marcu Florii Cucului, care-l ajută pe preot la lucru;iar personajele episodice:copiii lor şi sătenii.

      În al treilea rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului, 

la persoana a III-a, dintr-o perspectiva obiectivă. Modul de expunere predominant este narațiunea, dialogul,care dă viață personajelor și descrierea. Perspectiva naratorului asupra faptelor și personajelor este marcată afectiv doar rareori, atunci când este exprimată admirația față de personajul principal.

      În concluzie, nuvela ,,Popa Tanda” este un text epic, în care autorul comunică indirect, că un om, reușește prin răbdare, dar mai ales prin puterea exemplului personal să schimbe oamenii lângă care trăiește. 

   

noiembrie....

Plouă  arămiu...cerul își picură frigul...cârdurile negre par flori pictate de toamna ce joacă în culorile verii calde....

compunere--Sus în munte unde vulturii s-avântă.....

Sunt la munte împreună cu tata,bunicul-bărbații familiei- care m-au smuls din odihna vacanței.Trezit devreme,privesc dimineața de iulie plină de soare care vestea o adevărată zi caniculară, niciun nor nu plutea sub albastrul cerului adânc și limpede. Toate stelele se mistuiseră și valurile de lumină trandafirie inundau zorile răsăritului.Plecăm...eu aș mai fi dormit,dar ei erau hotărâți să ajungă undeva sus,să-și încerce puterile de,,alpiniști”.Nu simțeam nicio adiere de vânt, totul era atât de neclintit ca și firul de iarbă din fânețele înflorite,pe care le străbăteam. Roua avea înfățișarea unor mărgăritare ce nu așteptau decât o rază de soare, spre a se schimba în strălucitoare diamante,iar soarele ștergea umbra de pe fruntea munților neguroși.Arbori bătrâni cu trunchiuri albe și goale își împreunau sus de tot frunzișurile lor și alcătuiau deasupra capetelor noastre o boltă de umbră și verdeață. Singurul glas al locurilor acestora era numai glasul vântului.Urcam pe o potecă îngustă,zicându-mi că pe-aici,poate ,a trecut vreun voinic de poveste,căutând tinerețea veșnică,a fost urmărit de zmeii supărați că picior de om le-a călcat pământurile. Am poposit lângă stâncile de calcar albe, pe care am urcat  din treaptă în treaptă până sus în vârful muntelui și deodată m-am simțit stăpânul lumii-eu muntele și cerul.Mi-am întins mâinile și aproape c-am atins vulturul ce plutea spre infinit.M-a văzut sau acolo era popasul lui,dar s-a lăsat lângă mine,și-a strâns aripile și,țopăind,s-a îndreptat spre o adâncitură din peretele stâncii.Uimit am descoperit un cuib cu câțiva puișori.Nu m-am mișcat,să nu creadă că le sunt dușman,aș fi vrut să fotografiez,dar mi-am zis că acestă clipă este unică-locul e al lor,al păsărilor înaltului și așa am devenit ca o statuie,i-am privit cum își înalță gâturile spre cer,cum se mișcă ca-ntr-un joc ,i-am invidiat că pot trăi unde numai vulturii s-avântă și abia spre seară am coborât încântat că am trăit clipe deosebite sus în trecerea vânturilor reci și-am înțeles că ei,vulturii păzesc florile rare ale reginelor,singura podoabă  a stâncii pe care crescuseră. Sub razele răsărite ale  lunii, umbrele înalte ale stâncilor  închipuiau figuri întunecoase și lungi iar vântul ușor ce pricinuia un joc fantastic de umbre bizare mi-a adus un strigăt de rămas bun al păsării pe care o admirasem acolo sus.

    Ei,da!n-am regretat drumeția de pe munte!!!!!!!!!!

MODEL--Evaluare Națională--limba română--2017-2018

  =argumentare gen dramatic=                                                                                                                            Personaje:Clientul, Opticianul (magazinul de optică,,La trei ochelari”)

Clientul: Domnule optician, am venit sa-mi dai o pareche de ochelari.
Opticianul: Cu marginea de aur sau de metal?
Clientul: Cu cea mai ieftina margine.
Opticianul: Atunci va servesc niste ochelari fara margini.
Clientul: N-am ce face cu ei: n-am cine sa mi-i aduca.
Opticianul: N-am vrut sa zic niste ochelari nemarginiti. Au si cei fara margini o margine ... de aer.
Clientul: Iarta-ma ca insist. Nu ma intereseaza, dar vreau sa inteleg.
Opticianul: Sa va dau un exemplu. Orice plic de scrisoare are o margine de aer, o margine care inconjoara marginea lui.
Clientul: Vrei sa-mi propui niste ochelari patrati si cu marginea gomata? Se lipesc de sprincene.
Opticianul: Fereasca Dumnezeu: nu am aceasta marfa in magazin. Am dat exemplul cu plicul ca sa puteti pricepe marginea la ochelarii fara margine.
Clientul: Cum? S-a descoperit marginea nemarginita?
Opticianul: E o chestiune veche, mult prea veche, stimate domn. Intai, au fost ochelari fara margini si apoi au venit ochelarii cu margini, ochelarii cu sarme si ochelarii cu arc. De fapt parintele ochelarilor a fost monoclul.
Clientul: Continua ca ma intereseaza. Vorbesti ca un domn profesor.
(Surasul de satisfactie al opticianului).
Opticianul: Nu mai am ce spune; s-a ispravit.
Clientul (ganditor): Esti bun dumneata sa-mi spui ce ste un ochelar cu arc? Nu pot sa mi-l inchipui. Il pui si sare de la ochi? Atunci, la ce foloseste?
Opticianul (filolog): Este asa numitul "pince-nez"
Clientul: N-am nici o idee. Seamana cu arcul de la canapea.
Opticianul (razand): Sa vi-i arat.
Clientul: O sa mi-i arati dupa ce mii da o pareche de ochelari fara margini ... Ca sa pot saa vad ochelarii cu arc.
Opticianul: Luati loc, va rog. Ce numar purtati?
Clientul: Numarul 37.
Opticianul (rade): Imposibil!
Clientul (reflectand): Port si 42!
Opticianul: Exclus!
Clientul: Oare sa ma fi inselat? (Se gandeste). Stai sa-mi aduc aminte. (Masoara cu degetul pe marginea tejghelei. Da din cap) Nu! (Numara cu mana in aer: Repede). Am si nr.172 (Da din cap). Pardon, asta e numarul casei ...
Opticianul: Nu m-ati inteles. Ce numar de ochelari aveti?
Clientul: Trebuie sa ma numar de ochelari?
Opticianul: Desigur.
Clientul: Si daca n-am numar, nu pot avea ochelari?
Opticianul: Nu se poate avea ochelari fara numar.
Clientul: Spuneai ca sunt mai ieftini fara margini? Da-mi niste ochelari fara numar, poate ca sunt si mai ieftini.
Opticianul: Oricat ar fi ochelarii de ieftini, trebuie neaparat sa aiba numar.

                                          (Tudor Arghezi-Neguțătorul de ochelari)

 Opera dramatică este textul în care autorul își exprimă gândurile, ideile, viziunea în mod indirect, prin intermediul unor personaje angajate într-o acțiune ce se derulează în fața spectatorilor, fiind generată de conflicte puternice. Fragmentul din comedia,,Neguțătorul de ochelari”de Tudor Arghezi aparține unei opere dramatice.

                  În primul rând, dialogul dramatic este principalul mod de expunere. Cele două personaje sunt prezente în magazinul,,La trei ochelari”(loc unde –probabil se vând trei feluri de ochelari) nu sunt identificate prin nume:primul-Opticianul este specialist în lucrări practice de instrumente optice,iar  Clientul este o persoană care cumpără,târguiește; aceștia schimbă replici într-un ritm foarte viu, alert. Opticianul este amabil și dornic să îndeplinească cerințele clientului care dorește să-și procure ochelari.Înțelegând că acesta vrea ceva ieftin,propune ochelarii,,fără margini”.În fața nedumeririi clientului,specialistul îi vorbește despre felurile ochelarilor existenți, utilizând un vocabular îngrijit care demonstrează instruirea acestuia.Clientul devine interesat,cerându-i mai multe lămuriri,îl admiră,spunându-i că vorbește ca,,un profesor”.Urmează un moment plin de haz:Opticianul râde,înțelegând naivitatea Clientului,iar când îi cere,,numărul”,acesta îi enumeră diferite cifre:numerele de la încălțări sau de la casă.Opticianul nu cedează,cerând totuși un număr pentru ochelari. Discuția este destinsă și fiecare dintre cele două personaje se simte bine, din moment ce și-au îngăduit unul altuia să fie mai degajați.

               În al doilea rând, se observă interesul pentru construcția personajelor. Cele două personaje neindividualizate prin nume reprezintă tipologii umane. Numai dialogul pare să apropie oamenii:Opticianul este un specialist anonim,care-și cunoaște rostul-acela de a fi de folos celor ce doresc ochelari,este răbdător,explică cu îngăduință,intră în jocul Clientului care pare un om ce își pierde timpul într-un loc,poate nu are nevoie de ochelari,n-a consultat un medic,nu știe necesitatea unui număr pentru ochelari,deși pare serios,stârnește râsul  atunci când rostește numere ciudate. Dialogul este viu, intens între cele două personaje-unul instruit,celălalt un fel de Păcală-glumeț,poznaș,pentru el este doar o întâmplare amuzantă.

             Remarcăm indicațiile de regie-didascaliile-care devin un mijloc de caracterizare a personajului Opticianul,un om decent,vorbește cu calm, autorul îl surprinde zâmbind,apoi râzând  în fața gesturilor Clientului ce pare că se joacă,cadrul se constituie din replicile personajelor care curg într-un ritm rapid fără pauze, replicile fiind scurte.

              În concluzie, datorită argumentelor evidențiate mai sus, se poate afirma că fragmentul aparține unei opere dramatice:

-prezintă o structură specifică cu replici, este doar o scenă ,

-replicile sunt precedate de numele personajului care le rostește,

-singura intervenție a autorului se face prin  indicații scenice-didascalii,

-modul de expunere predominant este dialogul.