micul prinț

basmul popular:,,Împăratul fără copii”(fragment)

,,A fost odată ca niciodată,că,dacă nu era,nu se povestea.A fost un împărat care n-avea copii.A mai umblat încoace și încolo,pe toate drumurile,și nu putea afla nimic,care să poată face ceva ca împărăteasa să aibă un prunc.Într-o bună zi,trece un om pe-acolo,prin așezarea unde era împăratul,și se înfățișează înaintea lui,zicându-i cu plecăciune:

-Înălțate împărate,uite,mărul ăsta,cine-l va mânca va face un fecior de mare ispravă.

-Bine!măi omule!

Ia împăratul mărul și-l dă împărătesei să-l mănânce,iar ea iese afară cu el în curte,îl curăță frumos și se apucă să-l înghită.După ce mănâncă ea mărul,un cal slab,prăpădit ,care umbla pe-acolo prin curte,vine și mănâncă și ea cojile.Împărăteasa nu i-a dat nicio seamă că iapa a mâncat cojile,însă, la un timp,după nouă luni de zile,a fost bucurie mare în toată împărăția,că împărăteasa a născut un fecior,iar,în timpul ăsta,iapa a născut și ea un mânz cu un corn.Supușii împăratului se întrebau ce va fi cu copilul,căci crescu frumos,cu părul de aur,un fecior voinic de toată frumusețea.Mânzul crescu și el și se făcu mare și zdravăn,că nu mai putea nimeni să-i dea de mâncare și nici să pună mâna pe dânsul.

Într-o zi,când copilul avu nouă ani,se trezi împăratul că nu-i nici copil,nici mânz.Supușii împăratului se întrebau:

-Ei,unde e copilul,unde e copilul?Nu-i nici calul...Calul,calul,dar nu e copilul.Dă-i sfoară în țară după copil.

Bietul împărat era cu jale mare,n-a avut ce să mai facă.L-a pierdut din urmă pe copil,s-a dus,s-a dus,copilul l-au luat zmeii și l-au băgat slugă la ei acolo,și pe cal l-au băgat la grajd.Copilul vedea de animale,aducea apă,toca lemne,făcea tot ce trebuia prin curtea zmeului.Adeseori se ducea la cal și se plângea.

-Măi,calule,măi,om mai scăpa noi de aci ori zmeul ăsta ne-o mânca oasele la amândoi?

Într-o bună zi,calul îi zise:

-Noi o să scăpăm de aci,dar ne trebuie multe lucruri.”

                                                                          (basmul,, Împăratul fără copii”)

Basmul popular este creația epică narativă populară în care întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice, fiind săvârșite atât de personaje reale, cât și de cele cu puteri supranaturale, care reprezintă forțele binelui și forțele răului, din a căror confruntare binele iese învingător.

                Trăsăturile basmului popular:   

- prezența cifrelor și a obiectelor magice

-evidențierea caracterului anonim( autor anonim), oral( transmis prin  viu grai) și colectiv( la crearea sa au contribuit mai multe persoane) al basmului popular

-prezența întâmplărilor reale și a celor fantastice

-confruntarea dintre bine și rău

-victoria binelui

-formule narative tipice ale basmului popular :inițiale, mediane, finale

-narator omniscient,care relatează acțiunea într-un registru stilistic  popular, marcat de oralitate

-personajele: reale sau fabuloase nu sunt individualizate,sunt simple ,statice; protagoniștii  sunt arhetipuri(modelul prim, iniţial) ale perfecțiunii morale și fizice ,fiind caracterizați prin antiteză cu personajele negative ,de asemenea dominate de o singură trăsătura de bază.

  Fragmentul din basmul,,Împăratul fără copii” este un basm popular.

  În primul rând este o creaţie populară, având caracter oral, anonim şi colectiv. Caracterul epic este dovedit atât prin folosirea narațiunii ca mod principal de expunere, cât și prin modul indirect de a exprima ideile și sentimentele cu ajutorul acțiunii și al personajelor, ele fiind purtătoarele mesajului autorului anonim.
Firul istorisirii se țese între real și supranatural antrenând personaje anonime specifice basmului:un împărat, o împărăteasă,un om-vrăjitor,calul.Predominant este factorul supranatural:mărul este un simbol al fertilității, iar forma sa sferică este comparată cu pământul, totalitatea și eternitatea.  care întreţine tinereţea, prospeţimea şi regenerarea,iar coaja mărului  are aceleași beneficii ca fructul însuși.Calul este ajutor şi prieten credincios, este fermecat, cu puteri miraculoase, care mănâncă cojile de măr şi apoi mânzul  îl va ajuta pe fiul de împărat să treacă cu bine prin toate încercările dificile la care îl supun zmeii. Zmeul reprezintă răul ,are tărâmul său, care este descris ca întunecat şi înspăimântător.Fără a lăsa vreo urmă,fiul împăratului și mânzul sunt furați de zmei și puși la munci grele.Deznădăjduit,băiatul îi mărturisește supărarea calului,care-l încurajează.

  În al doilea rând, basmul aparţine genului epic:are acţiune, personaje şi narator.

Acţiunea basmului se petrece într-un timp fabulos şi un spaţiu nesfârşit; în acest cadru spaţio-temporal mitic derulându-se întâmplările reale şi fabuloase la care participă personaje deosebite.

Un împărat nefericit,pentru că nu are copii,primește un dar –un măr cu puteri miraculoase- de la un om necunoscut.Împărătesa mănâncă mărul decojit,iar cojile sunt mâncate de,,un cal slab,prăpădit”.

În același timp se nasc două ființe într-un mod miraculos:un fiu de împărat și un mânz,,cu un corn în frunte”.Fiul împăratului este înzestrat cu trăsături fabuloase:voinic,cu părul de aur-nuanța focului solar, regal, simbol al perfecţiunii, luminii, cunoaşterii(scriitorul foloseşte tehnica detaliului pentru conturarea portretului ), iar mânzul este un animal vorbitor,inteligent, împletind puterea si rațiunea cu puterile magiei.La împlinirea vârstei de nouă ani,copilul și mânzul sunt furați de zmei,care-i transformă în slugi.Nefericit,copilul se plânge calului,care-i promite că vor scăpa din mâinile zmeului.                      

Ca și în alte basme și aici se întâlnesc atât personaje reale: împăratul,împărăteasa,copilul,calul(personaje pozitive),cât și personaje fantastice:mânzul cu corn  în frunte(animal bun ca simbol al puterii, dar şi al purităţii, cornul său unic simbolizează săgeata spirituală, raza solară, sabia lui Dumnezeu);dar și  zmeii ca personaje negative.

   Prezenţa supranaturalului este al patrulea argument că fragmentul aparține basmului.

Acţiunea se petrece pe două tărâmuri: al oamenilor şi ,,celălalt” al făpturilor neobişnuite: al zmeilor. 

Există un fruct magic: mărul,aducător a două  vieți noi și cifra nouă-numărul perfect,este numărul încercărilor la care va fi supus fiul împăratului. Fiind un basm pornește de la formula narativă de început prin care se anticipează fabulosul întâmplărilor:,,A fost odată ca niciodată", acesteia îi urmează situația inițială :nașterea fiului și a mânzului cu ajutorul unui măr și cauza care determină acțiunea :răpirea fiului de împărat și a mânzului.

Naraţiunea este modul de expunere predominant al operei, acesta se îmbină armonios cu descrierea şi dialogul. Naraţiunea este realizată la persoana a III-a.

    În concluzie, fragmentul este dintr-un basm popular, fiind o operă populară epică, într-o lume aflată sub semnul supranaturalului.

gen epic--,,În Nirvana”de I.L.Caragiale(fragment)

,, Tânărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

-Mă recomand, Mihail Eminescu.

Așa l-am cunoscut eu. Cîtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vîrstei de șaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie!

Hotărît, închipuirea nu mă înșelase... Era un copil minunat.

Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încîntat.

—Dacă-ți place așa de mult poezia, trebuie să și scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai și scris.

—Da, am scris.

—Atunci — și mie-mi place poezia, deși nu pot scrie — fii bun și arată-mi și mie o poezie de dumneata.

Eminescu s-a executat numaidecît. Era o bucată dedicată unei actrițe de care el era foarte înamorat... D-abia mai țiu minte. Știu atîta, că era vorba de strălucirea și bogățiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam așa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a publicat prin 68 sau 69 în,, Familia” din Pesta.

A doua zi seara ne-am întîlnit iarăși. Dar peste zi o nemulțumire intimă intervenise. Actrița fusese foarte puțin mișcată de mîhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut și posomorît, vorbea foarte puțin și contradicția îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoșteam. A plecat să se culce devreme, și dimineața, la amiazi cînd m-am dus la el, l-am găsit tot dormind.

L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua rîzînd, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ștefan cel Mare, și mi-a cîntat doina.

Îi trecuse ciuda regelui asirian și acum se bucura în liniște de avuțiile și strălucirea lui”.

                                                               (I.L.Caragiale--În Nirvana)

Genul epic cuprinde totalitatea operelor literare în care autorul transmite în mod indirect sentimente, gânduri, idei prin intermediul acţiunii şi al personajelor.

    Trăsături definitorii ale genului epic:

- O primă trăsătură o constituie prezenţa naratorului, care poate fi obiectiv sau subiectiv. Atunci când naratorul este obiectiv, întâmplările sunt relatate la persoana a III-a. Totodată, relatarea întâmplărilor se poate realiza şi la persoana I, atunci când autorul este narator şi personaj principal în opera literară; acest tip de narator este subiectiv.

 -O a doua trăsătură este reprezentată de acţiunea operei literare, care are la bază un conflict principal şi unul sau mai multe secundare. Acest conflict poate fi exterior şi are loc între două personaje, între personaj şi societate, între două concepţii despre  lume etc sau interior, conflict care se desfăşoară în sufletul personajului, care se zbate între sentiment şi raţiune.

-O a treia trăsătură este ilustrată de faptul că acţiunea este structurată în momentele subiectului. Acestea sunt:

        Expoziţiunea este cea care fixează locul şi timpul şi introduce personajele.

        Intriga este momentul în care acţiunea este declanşată.

        Desfăşurarea acţiunii prezintă situaţiile declanşate în intrigă.

        Punctul culminant este momentul de maximă tensiune.

        Deznodamântul este reprezentat de finalul acţiunii.

-O a patra trăsătură o reprezintă naraţiunea ca mod de expunere predominant,  împletită cu descrierea, dialogul sau monologul.

-O a cincea trăsătură o constituie prezenţa coordonatelor spaţio-temporale, cele care fixează locul şi momentul în care are loc acţiunea.

-În concluzie, genul epic cuprinde operele literare în care autorul transmite în mod indirect sentimente, gânduri, idei prin intermediul personajelor şi al acţiunii.

    (Nirvana este eternitatea, inexistența, adică antipodul lumii imediate a lucrurilor schimbătoare. Nirvana este în afara oricărei posibilități de reprezentare mentală. Nirvana este o stare de fericire realizată prin eliberarea de grijile vieții, de suferințe și prin contopirea sufletului individual cu esența divină, cu ajutorul contemplației și al ascezei--aspiraţie către cele mai înalte virtuţi).

   Titlul articolului este o alegorie–situație rar întâlnită în publicistica marelui dramaturg, explică dorința lui Caragiale de a evoca imaginea marelui său prieten.(Drumul către Nirvana este, într-un fel, drumul izbăvirii, al atingerii Absolutului).

    În primul rând,în fragmentul reprodus există acţiune.Fragmentul începe printr-o propoziție simplă:,,Tânărul sosi”este un moment de liniște,de prilej pentru a-l descrie pe,,tânăr”;aspectul fizic este încântător.Imaginea tânărului Mihai Eminescu se întrupează treptat ,laudativ. Scriitorul este fascinat de frumusețea,,tânărului”și-i urmărește fiecare trăsătură, limbajul descrierii este foarte colorat, o libertate deplină a rostirii, este un portret angelic de o frumusețe masculină, pictată în epitete delicate,insistând asupra detaliului: fruntea,ochii,definiți metaforic ca,,ferestre ale sufletului”,zâmbetul,iar,,aerul unui sfânt”nu este expresia unei stări sufletești,ci îi amintește de icoanele din biserici ce exprimă dureri ale unui înger bun cu calm,blândețe,contemplație,descoperă o mai mare profunzime decât s-ar fi așteptat să vadă la un om tânăr.

 Trăsăturile morale ale portretului, îi confirmă personalitatea: foarte tânărul Mihai Eminescu este încântat de literatura germană,deapănă filozofie, mărturisește că scrie poezie (bănuim poezia,,Amorul unei marmure”),îndrăgostit de o actriță,care neînțelegând supărarea unui,,rege asirian”din poezie,l-a privit cu indiferență și ignoranță. Devine tăcut și posomorât, vorbește puţin si iritat datorită sentimentelor rănite.La o asemenea vârstă,supărarea trece repede și vesel,cu poftă de viață,îi vorbește scriitorului despre India antică, despre daci, despre Ștefan cel Mare, cântă cu melancolia sufletului o doină. Notațiile scriitorului arată plăcerea cu care descoperă vastitatea cunoștințelor la o asemenea vârstă ale unui,,copil minunat”.

   În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje: scriitorul care este încântat de frumusețea tânărului coborât dintr-o icoană,de pagini de adâncă vibrație sufletească,înțelege că pentru un asemenea tânăr contactul cu realitatea exterioară este dificil de cele mai multe ori și le transformă viața într-o continuă confruntare.Este fascinat de  înzestrarea intelectuală remarcabilă a lui Eminescu. Evocând timpul petrecut împreună în această întâlnire, Caragiale mărturiseşte că l-a ascultat fascinat  recitând din versurile proprii sau vorbindu-i înflăcărat despre literatură şi filozofie;constată că tânărul avea o fire contradictorie.Celălalt personaj-Eminescu este prezentat printr-un portret  care are toate datele unui autentic poem în proză. Regăsim aici atât aura nepământeană, cât și detalii ale chipului,plus cuvintele  ale unei atitudinii romantice :adânca melancolie, copilul, durerea, chinul, ori vehicularea unor concepte apartinând aceleiași sfere: interioritatea (la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntrul), predestinarea (un copil predestinat durerii), mistica nefericirii perpetue (scrisul unor chinuri viitoare).

Textul,,În Nirvana” are ca personaj  Poetul, nu pe Mihai Eminescu...

   În al treilea rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului, care povesteşte la persoana I, adoptând perspectiva unuia dintre personaje, în mod deosebit aceste rânduri alcătuiesc o pagină de adâncă vibrație sufletească.

  În sfârşit, ca în orice text epic, sunt folosite toate modurile de expunere: naraţiunea este folosită în partea a doua fragmentului,când scriitorul ascultă poezia citită de Eminescu,iar apoi povestește uimit stările poetului neînțeles de actrița căreia îi dedicase poezia,dar și transformarea lui,cunoștințele din diferite domenii umaniste. Dialogul dă viaţă personajelor,în discuţia cu Eminescu- Caragiale sesizează plăcerea tânărului de a scrie poezii,dar și noțiuni de istorie.Descrierea fizică a lui Eminescu apare la începutul fragmentului,prezentându-i chipul neobișnuit de frumos,folosește epitete asemenea unui om ce-a descoperit un tablou într-o galerie de artă.

   În concluzie, fragmentul  este un text epic, în care autorul comunică  dorinta de a evoca imaginea marelui sau prieten. Nirvana!... Caragiale într-adevăr credea în Nirvana lui Eminescu, fiindcă sufletele mari nu cu­nosc obstacole în căutarea semenilor lor dispăruţi până și dincolo de stele. 

  Iată poezia pe care Eminescu i-a citit-o lui Caragiale,,Amorul unei marmore”:

 ,, Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată,
Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian,
Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată
Gemândul uragan.

De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,
De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,
Să fac să rump-o lume ce sfâşie-n tăcere
Zdrobit sufletul meu.

Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă,
Un ocean se-mbată pe-al vânturilor joc,
Şi norii-şi spun în tunet durerea lor mugindă,
Gândirile de foc.

Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,
Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,
Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere
O piatră să ador.

Murindului speranţa, turbării răzbunarea,
Profetului blestemul, credinţei Dumnezeu,
La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,
Nimic, nimica eu.

Nimica, doar icoana-ţi, care mă învenină,
Nimic, doar suvenirea surâsului tău lin,
https://Versuri.ro/w/zky1
Nimic decât o rază din faţa ta senină,
Din ochiul tău senin.

Şi te iubesc, copilă, cum repedea junie
Iubeşte-n ochi de flacări al zilelor noroc,
Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie
Un ocean de foc.

Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire,
De-ar tremura la sânu-mi gingaşul tău mijloc,
Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire
Un diadem de foc.

Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie,
Aş pune lege lumii râzândul tău delir,
Aş face al tău zâmbet un secol de orgie,
Şi lacrimile-ţi mir.

Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,
Ca preotul altarul, ca spaima un azil;
Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,
Ca visul pe-un copil.

Şi pasu-n urma-ţi zboară c-o tainică mânie,
Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit,
Cu fruntea-nvineţită, cu faţa cenuşie
Icoana ce-a iubit”.(1889)

doina ,,Foaie verde mărăcine”....

,,Foaie verde mărăcine
Aoileu, frate peline,
Amărâtă-i frunza-n tine,
Ca și inimioara-n mine;
inimioară ca la mine
Nu mai da, doamne, pe lume.
Căci destul mi-ai dat-o mie
Din mica copilărie;
Umblu ziua de dor beat
Seara când mă culc în pat
Nu pot să mă odihnesc

Gândurile mă muncesc.
Câte zile-s într-un an
Atâtea necazuri am!
Plânge inimioara-n mine
Ca-n copilul de trei zile;
Copilul plânge și tace
Ca are cin-să-l împace,
Dar pe mine n-are cine
Că sunt străior pe lume;
Străin sunt ca pasărea
Milă de la nimenea”.

    Doina este o specie a genului liric, în versuri, de dimensiuni restrânse, în care eul liric îşi exprimă în mod direct sentimente profunde de dor, jale, dragoste,tristeţe.... Specifică folclorului românesc, doina este de obicei asociată unei melodii lente, având caracter sincretic, pe lângă cel oral, anonim şi colectiv. Muzicalitatea textului este dată de elemente prozodice specifice liricii populare precum ritmul trohaic sau rima împerecheată. Inspirându-se din atitudinea omului fata de viata si de moarte, față de timp și de natură, față de propriile trăiri și sentimente, doina are un caracter intim, personal.

În funcție de sentimentele și de atitudinea pe care le exprimă, doinele se clasifică în:doine de dragoste, de jale, de înstrăinare, de cătănie.

  Titlul acestei doine este alcătuit din substantivul și adjectivul,,foaie”(cuvântul popular pentru,,frunză”) și,,verde”-cuvinte des întâlnite în poeziile populare ca expresie a vieții eterne,a naturii,a speranței;alături este substantivul,,mărăcine”plantă a durerii,a asprimii -constituind totodată și primul vers al poeziei.( Una dintre trăsăturile specifice existenței poporului nostru, o constituie comuniunea om- natura, de aceea, cele mai multe doine încep prin cuvintele:,, Foaie verde” sau ,,Frunză verde”).

  O primă trăsătură prin care putem afirma apartenenţa poeziei la specia literară doina este transmiterea prin intermediul discursului liric a sentimentului de amărăciune, stare sufletească apăsătoare de mâhnire.Poetul anonim se adresează direct,personificând pelinul,,frate peline”,al cărui gust amar, simbolizează durerile, suferinţele şi necazurile vieţii.Trist,se roagă lui Dumnezeu ca ,,lumea”să nu aibă parte de durerile ce au început ,,din mica copilărie”-vârsta  inocenţei, starea anterioară căderii în greşeală, deci starea edenică.Mâhnirea omului este atât de adâncă,încât în lumina zilei este copleşit, ameţit, tulburat de frământare sufletească,iar,,seara”în clipele de odihnă se simte neliniștit de supărările,de încercările vieții.Își compară încercările dureroase ale vieții cu micile suferințe ale unui copil ,,de trei zile”alinat de cei de-aproape,omul pribeag,neiubit,neînțeles este ,,ca pasărea”-călător prin viață,un căutător de bunăvoinţă, îngăduinţă,iubire.

   În al doilea rând, textul este o doină, deoarece are toate trăsăturile liricii populare, având caracterul anonim, oral, colectiv şi sincretic. Autorul anonim îşi exprimă simplu şi direct mâhnirea singurătății, parte a identităţii sale.Oralitatea este dată de expresiile populare:,,aoileu”-interjecție ce exprimă o stare sufletească de durere a sufletului;vocativele:,,frate peline”accentuează amărăciunea unui suflet însingurat bântuit de tristețe;,,doamne”este strigătul,rugămintea către divinitate de a-i alunga din inimă supărarea.Adresarea directă către cer și verdele pelinului este vocea omului ce-și strigă chinul de a fi nemângâiat,,de nimenea”,de nicio ființă apropiată, în universul, interiorul său, el rămâne singur în fiecare moment. Singur din,,mica copilărie”imagine copleșitoare se simte străin, fără scop, fără sens,fără realitate,într-o negură.Diminutivele dezmierdătoare  cu un puternic sens afectiv,,inimioara”,,,străior”îl readuc pe nefericit  în lumea uitată a copilăriei,iar comparațiile,,ca copilul de trei zile”...,,străin sunt ca pasărea”exprimă starea celui ce-și privește singurătatea.

 Prezența eului liric este dovedită și de formele verbale și pronominale de persoana întâi:,,mine;mi;mă”...,,umblu;mă culc;nu pot;să mă odihnesc;am;sunt”. Eul liric comunică şi se comunică prin figuri de stil simple, neelaborate, dar de o puternică încărcătură afectivă.

 Limbajul popular este evidențiat în poezie prin muzicalitatea versurilor, armonia versurilor rezultă din succesiunea cadenței silabelor, din potrivirea caldă a sunetelor, din măsura adecvată trăirilor și sentimentelor exprimate.Structura poeziei oglindeşte simplitate:versuri de 8 silabe, monorimă şi ritm trohaic.

   În concluzie, având în vedere argumentele menţionate, putem afirma că valoarea acestei creații populare este dată de lirismul ei răscolitor, de intensitatea, de sinceritatea sentimentelor exprimate,  de măiestria cu care autorul anonim știe să-și exprime tristețea apăsătoare, întreaga sa bogație sufletească în lumea înconjurătoare prin care se perindă în efortul disperat de a găsi Speranța,Visul,Bucuria.

......O poezie populară e concepută de un om care simte și niciodată de unul care vrea să fie poet. E concepută într-un moment de inspirație și niciodată în unul de voință. E realizată fără calculele impuse de anumite forme fixe. Rămâne, numai dacă place...înfruntă vremea numai dacă place generațiilor următoare. E analizată, criticată și...corectată, purtând pecetea sensibilității unui întreg popor. Iată de ce poezia populară e atât de profundă, atât de frumoasă, atât de universal omenească.

Legenda macului

Se spune că aceste minunate flori roşii, pe care le vedem presărate prin lanuri şi pe câmpie, nu ar fi existat de la început pe lume, ci ar fi răsarit mai târziu, din durerea unui suflet de mamă. 

Legenda populară românească spune că odată, demult, o mamă văduvă şi sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta de vorba maică-si, ca de sfânta Evanghelie. Într-o zi, neavând biata femeie de nici unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mâncare, a scos un ştergar, de-l avusese dar de la maică-sa pe când se măritase, şi dându-i-l împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brânză.

Dar bordeiul văduvei era la marginea satului şi ca să treci în satul celălalt, trebuia să tai o pădure mare şi întunecoasă, apoi o câmpie şi după aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare. I se strângea inima femeii de grijă, când socotea că-i atâta cale lungă pentru biet fecioru-său, care de sărăcie şi nemâncare, de abia se ţinea pe picioarele-i şubrede, dar ce era să facă? Îşi făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se închine, să zică un „Doamne ajută” şi-l porni la drum.

Pornise băiatul cam când era soarele de două suliţi pe cer şi acu, acu sta să-nsereze şi bietul copil nu mai venea. Biata maică-sa făcea ce făcea, ieşea în prag, punea mâna streaşină la ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gând. Dacă văzu ea că asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de vietate nu se zăreşte cât cuprinzi cu ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap, înţepeni uşa bordeiului şi, mai moartă decât vie, porni să afle de urma fecioru-său. Merse ea mai întâi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe câmpie.

Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde, dar pădurea tăcea ca mormântul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste câmpul plin de mărăcini şi unde punea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sânge. Dar ea nu simţea nimic, că în sufletul ei nu era decât dorul de copilu-i rătăcit ori, fereşte Doamne, mâncat de fiarele sălbatice din pădure.

Şi alerga sărmana într-un suflet şi la tot pasul picura sângele din tălpile-i împunse de spini şi unde cădea picătura de sânge, răsărea o floare mare şi roşie, până ce se umplu câmpia toată de asemenea flori.

Taman când răcnea ea mai amar: „Ionică, Ionică”, numai ce auzi, de dincolo de deal, un glas slab de copil venit ca de la mare depărtare, care îngâna: „mamă, mamă”.

Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici valea abruptă şi într-o clipită fu lângă copil, unde căzu grămadă. După ce-şi mai veni în fire, îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar când să treacă peste câmpie, ce să vezi? Numai flori roşii, încotro vedeai cu ochii. De atunci se zice că ar fi macii pe pământ.

poezia--Diana de Mihai Eminescu

Ce cauți unde bate luna
Pe-un alb izvor tremurător
Și unde păsările-ntruna
Se-ntrec cu glas ciripitor?

N-auzi cum frunzele-n poiană
Șoptesc cu zgomotul de guri
Ce se sărută, se hârjoană
În umbr-adâncă de păduri?

În cea oglindă mișcătoare
Vrei să privești un straniu joc.
O apă vecinic călătoare
Sub ochiul tău rămas pe loc?

S-a desprimăvărat pădurea,
E-o nouă viață-n orice zvon,
Și numai tu gândești aiurea,
Ca tânărul Endymion.

De ce dorești singurătate
Și glasul tainic de izvor?
S-auzi cum codrul frunza-și bate,
S-adormi pe verdele covor?

Iar prin lumina cea rărită,
Din valuri reci, din umbre moi,
S-apar-o zână liniștită
Cu ochii mari, cu umeri goi?

Ah! acum crengile le-ndoaie
Mâinuțe albe de omăt,
O față dulce și bălaie,
Un trup înalt și mlădiet.

Un arc de aur pe-al ei umăr,
Ea trece mândră la vânat
Și peste frunze fără număr
Abia o urmă a lăsat.

     ( Diana era adeseori asociată cu animalele sălbatice, pădurile, fiind zeița vânătorii și cu Luna. Era faimoasă pentru puterea, grația atletică și frumusețea sa.

Era fiica lui Jupiter și a Latonei. Diana era asociată cu viața sălbatică din păduri, având puterea de a vorbi cu animalele și de a le face să o asculte.Simbolurile zeiței Diana sunt chiparosul, căprioara, arcul cu săgeata, câinii de vânătoare și Luna. În limba română, din latinescul Diana se consideră că s-a ajuns la cuvântul zâna. În calitatea sa de zeiță a vânătorii era înfățișată ca o fecioară sălbatică, singuratică,care cutreiera pădurile însoțită de o haită de câini, dăruiți de Pan, ucigând animalele cu arcul și cu săgețile ei făurite de Vulcanus. Insensibilă la dragoste, îi pedepsea pe toți cei care încercau să se apropie de ea, dacă la rându-i încerca să se apropie de vreun muritor, dragostea ei era rece și stranie).Sculptura- Diana cu ciuta este apreciată pentru puritatea sufletească degajată, pentru enigmaticul ce învăluie totul, pentru dinamismul, simplitatea şi graţia sa. Numele popular al Ilenei Cosânzenei derivă chiar din Diana!!!)

   Este o poezie de interior,asemenea unei bijuterii  fine, o adevărată broderie ,nu se remarcă prin monumentalitate, ci printr-o cizelare fină a versului. Eminescu face din,, Diana” al cărei  nume ei derivă, posibil, din ,,Diviana" -cea strălucitoare- un personaj: o portretizează, o descrie în diverse ipostaze. În mod surprinzător,în poezie, faptele ei sunt relatate la persoana a II-a, în fraze interogative: întrebări adresate personajului,iar personajul devine astfel misterios, ipotetic, o halucinație mitologică. Eminescu reușește să scrie despre o zeiță evitând să-i dea materialitate.

Adresarea directă ,formele verbale la persoana a doua intensifică ideea de dialog mimat.

În poezia,,Diana” eul liric imaginează un peisaj nocturn:luna este  astrul selenar care alături de celelalte elemente ale cadrului natural, contribuie la realizarea atmosferei de extaz,de mister, dă o strălucire halucinantă izvorului,,tremurător”, răspândește glasul păsărilor care-i duc departe gândurile şi norocul.De aici nedumerirea poetului,,ce cauți?”de a o afla pe fata dornică de a umbla în singurătatea codrului.Îi îndreaptă auzul spre șoapta,jocul voios,erotic,,de-a sărutatul” al frunzelor,simboluri ale fericirii și ale dragostei.Urmărind-o,o  întreabă cum de  privește oglinda apei, poarta  veșniciei ce purifică, vindecă și întinerește în primăvara pe care n-o vede,asemenea lui  Endymion(păstorul sedus de Selene în timp ce acesta dormea într-o peșteră). Singurătatea unei ființe lângă glasul tainic de izvor este poate dorința de integrare în infinit,în sacralitate,într-o lume mitică,a irealului,cufundată în nemărginirea codrului.Natura este personificată prin legănatul frunzelor codrului,al trecerii timpului,iar zeița adoarme pe,,verdele covor”,loc al tinereții veșnice.În peisajul umbrelor,,moi”apariția zânei care plutește aparține visului de iubire.Descrierea în nuanțe delicate este din basme,,cu ochii mari,cu umeri goi...față dulce și bălaie...mânuțe albe...trup înalt și mlădiet”-este idealul de frumusețe feminină,gingașă,pură,nevinovată.Este un portret fizic realizat prin epitete ce sugerează grație și delicatețe.

În ultimele patru versuri ale poeziei poetul menționează faptul că zeița Diana, în trecerea ei prin pădure, abia lasă o urmă în stratul de frunze: „Un arc de aur pe-al ei umăr,/ Ea trece mândră la vânat/ Și peste frunze fără număr/ Abia o urmă a lăsat.”Mersul ei ușor ca un vis se pierde în,,lumina cea rărită”,în neant.

    Dulcea frumusețe a zeiței,Diana,este inocentă pornită din visare;epitetele evidențiază însușirile alese în concordanță cu natura.Interogațiile retorice din strofele poeziei sugerează încercarea eului poetic de a descoperi misterul zeiței ce parcurge lumea cu arcul pe umăr-arma ce aduce dragostea în viață sau moartea.

basmul ,,Fiul de împărat și tărâmul de dincolo”(fragment)

,,A fost odată un fiu de împărat care făcea o plimbare tocmai pe la marginea împărăției.Și,când a mers la o fântână de-acolo să bea apă,tocmai atunci a venit să se adape și un taur mare,negru,mugind de fioros ce era.Taurul vrea să suie un deal.Și fiul împăratului voia să urce dealul,dar nu putea.Se apucă de coada taurului,iar acesta se înfurie și fugi,fugi,până ce dădu de o peșteră.Intră omul în peștera cu pricina printr-o gaură și ajunse pe tărâmul de dincolo.

  Acolo,o negură groaznică,așa cum este în mormânt.Omul nu se lăsă și se lăsă și se duse înainte.Ieși la lumină,unde se găseau pomi înfloriți și iarbă verde,ca mătasa de moale.În cale,un copac și mulți meri cu mere roșii și mere galbine.Dintr-odată,auzi fiul de împărat un urlet,de-l trecură toți fiorii,și se urcă într-un copac,de frica fiarelor sălbatice.Când colo,venindu-și în fire,văzu pe una din ramuri șapte șerpi,lângă un cuib de vulturi cu puii golași.Făcându-i-se milă,trase cu arcul și omorî un șarpe,dar îndată se năpustiră frații acestuia asupra lui,fiind aproape să-i curme viața.Însă fiul de împărat cunoștea de la tată-său cum să omoare fiarele ș,iscusit cum era,doborî încă cinci șerpi.Al șaptelea șarpe,mai mare și mai priceput,se dovedi tare greu de ucis,căci se luptă trei zile și trei nopți cu el,dar îl doborî în cele din urmă,scăpând puii de vultur de la moarte.Unul din aceștia îi zise:

 --Vino,voinicule,să te ascund,că tata,când o veni și te-o vedea,te mănâncă de viu!

Se auzeau crengile cum cădeau și,în curând,se așeză vulturul pe ramuri.Jos văzu leșurile șerpilor.

 --Cine a omorât balaurii?întrebă vulturul.

 --Nu știm,răspunseră pitiți puișorii.

Vulturul se coborî prin tufe și găsi voinicul.

 --De doisprezece ani puiez în acest măr bătrân și,în fiecare an,șerpii mi-au mâncat copilașii.De data asta,tu mi-ai scăpat puișorii de la moarte ș eu vreau să te răsplătesc.

--Atunci,scoate-mă la lume de aici.”

                                                             (Fiul de împărat și tărâmul de dincolo)

Basmul este o specie literară epică, de mare întindere, în care personaje reprezentând binele şi răul se înfruntă, totul terminându-se cu triumful binelui. Lumea basmului, populată cu personaje tipice:împăraţi, feţi-frumoşi,zâne, zmei,oameni simpli... stă sub semnul supranaturalului. Basmul are formule specifice, de început, de mijloc şi de final. Caracterul epic este dat de folosirea naraţiunii ca mod de expunere şi prin modul indirect de a exprima ideile şi sentimentele cu ajutorul acţiunii şi al personajelor. 

  Fragmentul din basmul,,Fiul de împărat și tărâmul de dincolo”este un text epic cu acțiune,personaje,narator.În ceea ce privește acțiunea dintre momentele subiectului este prezentată expozițiunea și intriga.,,Un fiu de împărat”(autorul nu-i dă un nume,doar rangul ) este imaginea binelui, întruchipând idealul etic de cinste, dreptate şi adevăr,merge spre capătul împărăției și ajunge la o fântână-loc al vieții,al regenerării,al purificării.Întâlnirea cu un taur,animal puternic prin forță și putere, este surprinzătoare,pentru că amândoi voiau să urce un deal.Prins de coada taurului,fiul ajunge într-o peșteră,loc închis al întunericului,un loc de trecere pe alt tărâm.Este o călătorie ce simbolizează căutarea,descoperirea,inițierea,căutarea luminii  este dorința de a găsi un loc al speranței,al adevărului.Descrierea noului tărâm este minunată,este Raiul visat ,închipuit de oameni în dorința de a trăi  ca-n basme,în care cresc merii-arborii vieții.Calmul paradisului este răscolit de țipete înfiorătoare.Șerpii-forțe ale răului ce voiau să ia viața unor pui de vultur sunt uciși,pentru că Fiul fusese învățat de tatăl său-împăratul.Cu însușiri supraomenești,îi omoară pe cei șase și astfel alungă răul din Rai,revenirea la viață.Lupta cu cel de-al șaptelea șarpe înseamnă sfârșitul forțelor malefice din lumea misterului al celuilalt tărâm.Vulturul,pasărea puterii și a înălțării,îi mulțumește viteazului ce i-a salvat puii,iar acesta îi cere să-l readucă pe pământ,pentru că are sentimentul că locul lui este acolo unde s-a născut.Umanitatea Fiului de împărat nu constă în faptul că a învins șerpii,ci că alege să trăiască în lumea sa..Eroul basmului ajunge pe tărâmul celălalt din dorinţa de cunoaştere, el merge acolo din întâmplare.

   În al doilea rând,fragmentul aparține unui basm ,deoarece lumea înfățișată are caracteristici supranaturale. Reale sau fantastice personajele basmului devin simboluri ale realității:Fiul este idealul de bunătate,vitejie,curaj; șerpii reprezintă viclenia, răutatea și violența;puii de vultur sunt inocenți și recunoscători,iar vulturul este simbolul puterii,al acțiunii,își iubește puii.Sunt prezente cifrele magice:șapte șerpi,lupta ține trei zile; timpul şi spaţiul în basm sunt imaginare -timpul este trecutul îndepărtat,,odată” iar spaţiul-la marginea unei împărății,dar și pe tărâmul de dincolo.Naratorul povestește întâmplările la persoana a3a. În acest basm popular, perspectiva narativă aparţine povestitorului popular, care se adresează direct celor ce îl ascultă.

   Un al treilea element caracteristic basmului este formula iniţială: A fost odată”....care plasează acţiunea într-un timp nedeterminat, fabulos,are ca scop prezentarea altor valori ale timpului şi spaţiului, desprinderea din logica realului. Expresia "a fost odată”indică un timp al începuturilor,când totul era posibil, iar întâmplările erau unice și irepetabile. 

Stilul narațiunii este specific narațiunii populare, limbajul folosit este simplu, popular caracteristic comunicării orale. Expresiile folosite vor fi cele specifice lumii satului.

   În concluzie, caracterul epic, universul supranatural şi formula iniţială sunt elemente care indică faptul că fragmentul aparţine unui basm.

.