compunere despre o pesonalitate

   În clasorul cu timbre al bunicului meu am găsit un timbru pus pe o singură linie-era din 1968 cu portretul savantului Emil Racoviță.Parcă auzisem la școală acest nume și curios l-am întrebat pe bunicul despre el.A rămas uimit de întrebarea mea și zâmbind m-a întrebat dacă e vorba de un joc de pe tabletă.E!nici chiar așa,mai citesc și eu...și-atunci, serios, a început să-mi explice că savantul despre care îl întreb e deosebit pentru știința românească.Ce-am aflat m-a surprins:

             Emil Racoviță a pus bazele unei noi științe: Speologia,adică viața în grote.

S-a  născut  în  Iași ,l-a avut ca  învățător  pe  îndrăgitul  povestitor  de la Humulești , Ion Creangă; la Paris își îmbogățește cunoștințele în domeniul științelor naturii...plecă pe vasul „Belgica” , în calitate de naturalist al expediţiei antarctice-belgiene, care avea drept scop cercetarea științifică a regiunii Polului Sud. (A fost vorba de o călătorie din Țara de Foc spre Antarctica, în condiții vitrege, cu temperaturi de minus 40 de grade și 13 luni cu nava prinsă între ghețuri și amenințată în fiecare clipă să fie sfărâmată. Îl cunoaște  pe Roald Amundsen , celebrul explorator de mai târziu al regiunilor polare,iar între ei  se naște o strânsă prietenie.) Descoperă singura plantă fanerogama- planta cu flori ce se înmulțește prin semințe - care trăiește în ținutul antarctic. De o deosebită importanţă a fost contribuţia lui la studiul vieții balenelor, pinguinilor și a unor păsări antarctice, care i-a adus o notorietate deosebită în lumea ştiinţifică a momentului. El a rămas atunci în istoria științei ca descoperitor al balenei cu cioc.

   Ascult și nu-mi vine să cred cât de neștiutor sunt!... au existat așa oameni?Ce cuvinte a rostit!!!

         „În vârtejul ce ne stăpânea auzul, în vâltoarea urgiei înghețate ce ne mișca trupul, în alba întunecime ce ne lua vederile, ne simțeam așa de pierduți și așa de singuri, încât speranța ne părăsea și numai un singur simțământ ne susținea, simțământul datoriei“.

   Și bunicul continuă să-mi citească: Animat de pasiunea sa de cercetător al tainelor lumii subpământene publică,,Eseu asupra problemelor biospeologice” –un studiu despre viețuitoarele cavernicole.

   Dar curiozitatea îl duce în  Insula Mallorca, unde descoperă, în peștera Cueva del Drach, noi specii de crustacee, dedicându-se exclusiv ecosistemelor subterane; peste ani, autorităţile din Mallorca au amplasat, la intrarea în oraș, o statuie a omului de ştiinţă român. 

   A iniţiat un program privat internațional de cercetare numit „Biospeologica”, destinat cercetării faunei peșterilor.Spunea celor ce-l ascultau:-Sunt vietăți pe care nu le agreezi? Dar locuri în natură în care să nu-ți dorești să fii? Mulți se feresc de peșteri și grote, dar sunt persoane care sunt atrase în special de peșteri și de frumusețile rare pe care acestea le adăpostesc.

   Ca o recunoștință, în perioada 1929-1930, Racoviţă a fost ales Președinte al Academiei Române!

          „A ști sau a nu ști , aceasta este întrebarea !” – spunea Emil Racoviță – „Căci a nu ști înseamnă : superstiții ,egoism orb , concurență salbatică , neînțelegere ‚ dușmănie , război , foamete , prăpăd .

 A ști înseamnă pentru omenire : organizare temeinică , activitate rațională , cooperatism , solidaritate, evoluție pașnică „ …

                                                 Va trebui să mă gândesc la cuvintele astea.....

fabula,,Bradul și firul de iarbă”de Cincinat Pavelescu

Un brad înalt, semeț, voinic,

Privind un fir de iarbă mic,
Zicea-ngâmfat:

-În zece ani cât m-am suit,
Sărmane fir nenorocit,
Și tu ești tot cum te-am lăsat
Pe când alături petreceam;
În umbra ta necunoscută,
Abia c-o palmă te-ntreceam
Și astăzi te întrec c-o sută.
Și vezi, sunt bun că-mi amintesc
Și-am drept să fiu orgolios,
Căci ai rămas atât de jos,
Abia, abia te mai zăresc.

Firul de iarbă îi zise:

-Bine,
Ești mai înalt, e drept, vecine,
Și totuși între noi, îmi pare
Că e grozavă-asemănare:
Oricât te-ai înălța în vânt,
Cu fruntea-n nori sau în lumină,
O, nu uita ai rădăcină
Tot ca și mine, în pământ”.

  Fabula este specia genului epic, ce conţine o scurtă povestire alegorică, în versuri sau în proză, în care sunt satirizate defecte omeneşti, cu scopul de a le îndrepta. Personajele fabulei sunt animale, plante sau obiecte înzestrate cu însuşiri omeneşti. Fabula este o povestire alegorică (alegoria este procedeul prin care trăsăturile de caracter şi ideile umane sunt ascunse în spatele unor măşti de animale, plante sau obiecte), figura de stil dominantă este personificarea. Autorul îşi exprimă indirect ideile ,naratorul obiectiv relatează evenimentele la persoana a3a:,,zicea,zise”,privește scena din exterior,aducând câteva precizări legate de personaje.

    Titlul  anunţă pe cei doi protagonişti ai fabulei.

În primul rând, este un text epic cu acţiune, personaje, narator. Acţiunea simplă se deschide cu o scurtă descriere a unui brad,copac veșnic verde,el inoculează sensul perfecțiunii într-un peisaj solemn,reper în lumea trecătoare, este o legătură eternă între cer și pământ.Prin antiteză, naratorul schițează în câteva trăsături esențiale portretul bradului:,,înalt,semeț,voinic”,dar și,, îngâmfat”alături de,,un fir de iarbă mic.” Firul de iarbă capătă astfel o semnificație identică cu cea a seminței sau a picăturii, reprezintă acel ceva infinit de mic a cărui putere este totuși imensă. Plin de trufie, orgoliosul brad se consideră superior, își exprimă disprețul,jignindu-l pe  ,,sărmanul fir nenorocit” care a rămas neschimbat, mic .Se preface că nu l-a uitat din timpurile când erau,,alături”, chiar dacă acum abia îl mai zărește,mărturisind că de la înălțimea sa,,abia te mai zăresc” Înțelept și plin de modestie, firul de iarbă, ce se identifică cu pământul veșnic, îl recunoaște,,vecine”, îi amintește că, oricât de sus ar fi ajuns, rădăcinile,stabilitatea amândurora sunt tot în pământ.

  Personajele sunt: Bradul-simbolul omului trufaș,lipsit de modestie, îi disprețuiește pe cei aflați sub el pe scara socială. Uitându-și originile,este nesincer,îi disprețuiește pe cei mici,inferiori,neînsemnați.

Firul de iarbă-simbolul omului demn,nobil e calm și senin,își cunoaște originile,calitățile,crede în egalitate;aceasta este și  atitudinea autorului faţă de realitatea prezentă.

   În al doilea rând,naratorul poveștește în prima parte la persoana a3a,iar modurile de expunere sunt: narațiunea în prima parte a fabulei,care prezintă personajele:bradul trufaș și firul de iarbă,demn; dialogul prin care fiecare își expune opiniile despre existență.Important este ca fiecare ființă să-și cunoască rădăcinile comportamentului și a legilor naturii.

   Morala fabulei este cuprinsă în finalul vorbelor firului de iarbă: rădăcinile,stabilitatea creează un echilibru între existenţa interioară şi cea exterioară, fiecare să-și cunoască propriul eu, reflectat ca într-o oglindă, să aibă respect faţă de sine și de cei din jur,să creadă în egalitatea semenilor.

Versurile cu o măsură egală poartă amprenta dialogului, transpun sentimentele pe care le trăiesc personajele. Rima devine un mijloc care se adaugă în nuanțarea dialogului, în realizarea unei libertăți de expresie. Ritmul trohaic exprimă tonalitatea diferită a dialogului, a sentimentelor protagoniștilor.

Personificarea este figura de stil centrală prin care se realizează acest transfer dinspre lumea vegetală spre lumea oamenilor, cu toate defectele care există și pe care fabula le dezvăluie, pentru a atrage atenția și a le îndrepta,iar antiteza accentuează caracterul celor două ființe.

  Valoarea creaţiei este susţinută de arta poetului de a folosi un limbaj natural adecvat statutului personajelor şi cerinţelor dialogului viu ce conferă oralitate stilului. Fiind o naraţiune de mică întindere, în care sunt satirizate defecte omeneşti cu scopul de a le îndrepta, personajele sunt elemente vegetale din natură, iar autorul îşi exprimă indirect atitudinea critică.

compunere--O plimbare pe câmpie

  Norii izvorăsc de undeva dinspre răsărit, subțiri și diafani ca o ceață a zânelor. Apoi izvorul norilor se îngroașă, se umflă, trece pe deasupra mea în viteză, ca o mie de zmei alergând către apus. Acolo herghelia de nori se subțiază din nou, ca și cum ar fi sorbită de un vârtej. Eu îl simt ca pe un vânticel fierbinte ce tremură la orizont. Departe văd șarpele de argint al unei ape  și-mi imaginez că pe-aici a fost cândva o pădurea cu arbori seculari, împiedicând norii să curgă spre apus.Ascult  tăcerea fulgerată de zborul unor păsări necunoscute...parcă se mai aud șoaptele animalelor sălbatice pândind din tufișuri întunecate și mă întreb de ce scormonesc cu gândul printre cioburile din negura istoriei. Soarele arde...pe câmpia nesfârșită lanuri de grâu și de floarea-soarelui se-ntind leneșe.

  Pașii mei au ajuns așa dintr-odată lângă un izvor cu apa limpede și rece, chiar și în zilele toride ale verii. Susură în razele sclipitoare ale soarelui, cu o frumusețe de neuitat. Toate culorile curcubeului se împlesc în lumina stropilor de apă, dătătoare de viață.Lângă Izvor, iarba crește mai repede, florile sălbatice înfloresc mai devreme, arbuștii se împodobesc cu frunze mai lucitoare... Mă așez pe umărul unui delușor și urmăresc jocul luminii în curgerea apei, zborul fluturilor în jurul izvorului-știu că ei  caută răcoare și apă în zilele toride ale verii,ating cu aripile vegetația care se împrospătează...și mă visez mergând pe un drum care o ia spre cer trecând prin păduri, prin poieni înmiresmate și multicolore, pe lângă ferigi înalte cât oamenii și mesteceni delicați și imperiali care vibrează în aerul curat al primăverii lui Mai...

Pe frunzele nemișcate apasă lumina grea a amiezii. Deasupra, soarele alb soarbe mirosul dulce al ierburilor tinere de câmpie, încălzind aerul subțire de primăvară,iar mie  nu-mi rămâne decât să privesc melancolic linia orizontului peste pământul ce se pregătește de odihnă.  

compunere--Primăvara în pădure

  Primăvara, pădurea îşi are poveştile ei.

Când plantele înverzesc, sub cerul albastru, de cobalt, se naşte al doilea cer, de smarald. În lumina lui verde, viaţa închipuie un spectacol miraculos. Trebuie doar să mă  opresc în loc, să-l văd şi să-l înţeleg.Am ajuns în apropierea unui fag,m-am sprijinit cu spatele de trunchiul lui şi am închis ochii. De îndată ce am pus mâinile pe pământ şi am simţit trupul rece, al arborelui, lipit de spatele meu, gândurile şi întrebările au început parcă să de­fi­leze încet, prin minte. Apoi, tot mai încet, agale, încât puteam să văd fiecare gând în parte mişcân­du-se fără grabă. Uşor-uşor, am rămas cu o singură senzaţie: că fagul ace­­la uriaş de care stăteam lipit res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături. Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, frunzele cântau cu sunete delicate. Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa? Mireasma po­milor sau razele de soare, ce cădeau ca o pulbe­re aurie peste pământ? Primăvara, în pădure, cerul este de-un verde translucid. Verde-gălbui, verde profund, verde-luminos, aproape alb. Mă plimb ca într-un uriaş palat de smarald. Orice plantă aş atinge, simt în ea fra­gilitatea începutului. Pe orice scoarţă de copac îmi li­pesc obrazul, simt pulsând din adâncurile pămân­tului o energie ce se transformă la început în sevă apoi, pe măsură ce urcă în crengi, devine pasăre şi se avântă înspre cerul verde.

  Merg mai departe și în inima pădurii descopăr un loc magic. Printre copacii liniştiţi simt ceva primitiv, ca şi cum aş fi primul care a pus piciorul în acele locuri. O senzaţie care m-a determinat să-mi spun că trăiesc o aventură,parcă o prezenţă magică locuieşte pe aceste meleaguri, ceva misterios. Pe jos, sunt aşter­nute perne dese de muşchi. Fire de iarbă culcate trădea­ză trece­rea spiritelor şi a vânturilor invi­zibile. Trun­chiu­rile pomilor îşi înalţă spre cer ramurile, care sunt acoperite cu un haină ciudată de licheni. Ciu­per­cile sea­mănă cu nişte mese în minia­tură. Poate că de mult le-au fo­losit drept mobilă piticii din ,,Alba ca Zăpada".Deodată, a început să bată vântul și observ că bucăţile de scoarţă de copac se mişcă atunci când bate vântul şi scot un zgomot ca de hârtie ruptă. M-am întors către un co­pac care foşnea în spatele meu. O bucată de scoar­­ţă, albă precum creta, s-a rupt, iar dede­subtul ei, trunchiul copacului avea culoarea caisei. În momentul acela o  picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer şi totul s-a împodobit în verde şi alb, în parfum de flori şi în triluri de păsări.

 Îmbătat de viaţă, un flu­ture zboară din floare în floare. E primul fluture pe care îl văd primăvara asta în pădure.Ne salutăm, şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum ştie de primăvară

luna lui FLORAR

A venit luna lui Mai sau Florar,se spune că luna MAI e RAI.

   Lumina tot mai strălucitoare a soarelui, reflectată în luciul apelor ori în verdele ierbii, cerul vioriu şi profund, cântecul păsărilor, beţia de miresme şi de culori răspândită de exploziile florale îndeamnă sufletul să treacă peste zăgazuri, să-şi regăsească inocenţa şi bucuria. De asta îmi place aşa de mult primăvara în mai... pentru izvorul de bucurie pe care reînvierea naturii îl dezleagă în oameni.

  Florile de mai poartă culoarea purităţii, a eterni­tăţii, a păcii sufleteşti şi a aspiraţiilor înalte.

Îmi plac florile albe,pentru că în­gerii - mesagerii lui Dumnezeu - sunt întot­deauna înfăţişaţi în straie de un alb imaculat şi extrem de strălucitor, la fel ca şi zânele şi alte spirite bune din credinţele străvechi. Și-mi mai plac cior­chi­nii de flori albe şi parfumate ale salcâmilor, atârnaţi ca nişte lampioane în copaci ce transformă lumea în sărbătoare. Un miros de-a dreptul biruitor care parfumează tot universul. Hrănite de ploi, scăldate în lumină de soarele tot mai puternic şi mângâiate de vânturile blânde ale lui Mai, aceste flori sunt miresele albe ale pădurii,ale grădinilor și-mi vrăjesc sufletul cu frumusețea lor.În nicio altă lună de primăvară, natura nu este atât de puternică și de plină de seve, ca în frumosul și însoritul Mai, luna florilor și a bucuriei de a trăi. În timp ce sufletul se topește de plăcerea scufundării în priveliștea plină de culori și miresme,ochii mei contemplă și florile de păducel, o tufă de iasomie ori puritatea nemărginită a florii albe de crin,iar pacea mi se aşterne în gânduri şi în trăiri.

              Cred că nu e nevoie decât de puţină bunăvoinţă, pentru a mă concentra conştient asupra petalelor colorate şi parfumate, minunându-mă de marele geniu al Creatorului. 

 

    Fiecare om are un nume

Ce i l-a dat Dumnezeu...
Fiecare om are un nume
Ce i l-au dat tata și mama lui...

Printr-un singur Nume
primeşte credința și viața...

Fiecare om are un nume
dat lui de de statura sa și de felul în care merge
și de haina cu care se-mbracă...

 Fiecare om are un nume... 

Numele meu est conturat

de ceilalți,de lucrurile care mă înconjoară.

Sunt numit de tot ceea ce am cunoscut cândva

și de tot ceea ce am făcut....
Văd mâna care mă călăuzeşte.
Numele ei este datorie.
Văd inima care mă hrăneşte.
Numele ei este puritate.
Văd sufletul care mă eliberează.
Numele lui este frumuseţe.
Îl văd pe Dumnezeu, care mă stăpâneşte.
Numele Lui este VIAȚĂ.

„Nomen est omen”--„numele înseamnă destin”.