poezia,,Frumoasă-i” de Mihai Eminescu

,, În lacul cel verde şi lin

Răsfrânge-se cerul senin,

Cu norii cei albi de argint,

Cu soarele nori sfâşiind.

Dumbrava cea verde pe mal

S-oglindă în umedul val,

O stâncă stârpită de ger

Înalţ-a ei frunte spre cer.

Pe stânca sfărmată mă sui,

Gândurilor aripi le pui;

De-acolo cu ochiul uimit

Eu caut colò-n răsărit

Şi caut cu sufletul dus

La cerul pierdut în apus.

Cobor apoi stânca în jos,

Mă culc între flori cu miros,

Ascult la a valului cânt,

La geamătul dulce din vânt.

Natura de jur-împrejur,

Pe sus e o boltă de-azur,

Pe jos e un verde covor,

Ţesut cu mii tinere flori.

Văd apa ce tremură lin

Cum vântul o-ncruntă-n suspin,[…]

Văd lebede, barcă de vânt,

Prin unde din aripe dând,

Văd fluturi albaştri, uşori,

Roind şi bând miere din flori.”

                                             (Mihai Eminescu, Frumoasă-i ... (fragment)

  Titlul ,,Frumoasă-i”este strigătul de admirațe,de bucurie,entuziasm al omul ce  tânjește după Natură, după frumusețe și puritate, armonie și freamăt, este nostalgie după Edenul din care în mod natural facem parte… Tabloul naturii îi provoacă privitorului admirație,satisfacție sufletească.

   Strigătul,,Ce frumoasă e!”este rostit cu admirație sinceră. În poezia,, Frumoasă-i” fondul răsunător este al unui paradis pierdut, pe care l- a dorit poetul,un paradis departe de lume,dar pe care ştia că nu-l va dobândi niciodată.

   Cuprins de fiorul emoției, poetul  descrie un tabloul terestru- lacul ce poartă verdele armoniei,al calmului, în care cerul senin își reflectă în oglinda apei norii,purtând albul-sacrul ceresc,iar soarele,transformându-i în raze argintii. Lacul, oglinda în care se reflectă norii, creează o stare de melancolie, de visare, valurile care mişcă umbra fină a norilor trec asemenea gândurilor.Imaginea vizuală luminoasă este realizată prin epitete cromatice:,,verde,senin-albastru,alb-argint”,iar sufletul este cuprins de liniște,armonie în peisajul luminos.Privirea descoperă dumbrava-spațiu misterios al visării,paradisul terestru ce-și reflectă calmul verdelui în voia valului,a trecerii timpului.

Alături ,,stânca”este locul nemișcării,al tăriei,locul căutat pentru Înălțarea inspirației,al fanteziei,unde gândul prinde aripi-metaforă a zborului spre  lumină,al dorinței de a cunoaște libertatea.

,,Răsăritul” urmărit spre noi începuturi cu,,sufletul dus”,îngândurat din locul înălțării îi aduce căutarea sinelui, dorința de a afla ce este natura.

  Coborârea în jos(pleonasm)este momentul de comuniune cu mirosul florilor pline de taina frumosului, cu cântul apei purificatoare,cu freamătul,vaietul,,dulce”(oximoron-doi termeni care se opun)al vântului.De jur împrejur, încercuit de Universul văzut şi nevăzut,în calmul interior(verde) și al azurului liniștitor omul privește înfiorarea apei,ascultă suspinul,tristețea adusă de vânt,urmărește grația lebedei și a fluturilor aducând pe aripi speranța unui început al vieții. Este fascinat de misterioase pete divers colorate, care-şi deschideau într-o tăcere cosmică, spre bolta cerului, corolele lor pline de pulsaţia vieţii, de seva parfumului încă nenăscut.

  Muzicalitatea interioară a versurilor degajă o atmosferă de vrajă, de farmec ,de  armonie prin care poetul surprinde o serie de procese ritmice ce se petrec în natură ca: legănarea, baterea, suspinul.Repetiția verbului,,caut”exprimă încercarea de a găsi necuprinsul ceresc,simbol al perfecțiunii spiritului; repetiția verbului,,văd”este un pretext pentru a enumera elementele naturii pe care le vede pe covorul verde: apa clară, luminată solar;lebedele simbol al perfecțiunii divine;fluturii-

zborul sufletului spre înalturi.

  Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I singular:,,eu,mă”;,,caut,cobor,ascult,văd”-verbe ce au rolul de a arăta liniștea naturii.

  Eminescu este aidoma vrăjitorului de la capătul curcubeului care creează lumea recreând-o: el este artizanul cosmosului misterios, magic, unde valurile, parfumurile florilor, aplecarea nevinovată şi inconştientă a ierbii, bătaia aripilor fluturilor alcătuiesc tinerețea veșnică a naturii.

    Este recunoscută la poet capacitatea de a uni cuvântul cu melodia,cântecul cu poezia,de a reface limbajul potrivit al omului pentru Cetatea de Sus.

             (nefericită alegere a acestei poezii....poate dacă cercetau cuprinsul unui volum,,Poezii”....sigur         alegeau o poezie ce putea fi ușor înțeleasă....și uite-așa:  Dezamăgirile sunt pentru suflet ceea ce este un fulger în văzduh.)

!!!!!!!!!!!!!!!!! îți dăruiesc o ramură de cireș !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

         

              Ramura de cireș înflorit să-ți păstreze soarele lui april în odaie... să-ți aducă o frumuseţe divină, stropită cu o cromatică uluitoare să-ţi picure în suflet emoţie, bucurie!!!!

            Ai văzut că nu e greu cu adevărat, până când nu atingi ultima limită ce o credeai în tine... şi apoi, vine alta, urci şi cobori în zilele ce vin și trec, aduni clipe din zilele ce-ţi trec parcă prin faţa ochilor, te vaiţi în tine, o spui şi altora pe care-i crezi vinovați ,iar tu crezi că nu ai nicio vină, vrei să plângi şi n-ai cui ori ai cui, dar iţi spui că nu-ţi merită lacrimile, cauţi să-ți agăți suspinele de chipuri imaginare, atingi suspinând hotarele universului tău şi nu vezi durerea care se ferește de tine.

 Şi ştii ce? E atât de multă teamă în lumea asta, izvorâtă din tragedii precum boala şi moartea, încât zbaterea ta seamană a scâncet de bebeluş! Nu e greu sa trăieşti fiecare amănunt al vieţii tale....  

                            e greu însă să-ţi depăşești teama, neîncrederea! 

        

        (și să nu uit: mă bucur că mi-ai primit cadoul : ceea ce am scris pe blogul meu...pe ultimele le-ai citit?

                                   Te poți inspira în continuare din ele!!!!!!!!!!!!)

compunere--Peisaje care m-au impresionat

Am plecat în drumeție în revărsatul zorilor împreună cu ai mei-toată famila:doi copii,mama și tata care rămâne întotdeauna ultimul. Era o liniște,o tăcere  neobișnuită,nicio boare de vânt nu mișca aerul, niciun fir de iarbă din fânețele înflorite nu tremura. Roua avea înfățișarea unor mărgăritare ce nu așteptau decât o rază de soare spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala și răcoarea dimineții dădeau naturii frăgezime. Încet,încet totul începea să se trezească sub primele raze ale zilei,apoi la răsărit am văzut geana de aur-roșiatic a soarelui.În jurul nostru arborii bătrâni, cu trunchiuri groase își împreunau sus de tot crengile înfrunzite și alcătuiau deasupra capetelor noastre o boltă de umbră și verdeață. În acestă tăcere singurul glas al locurilor acestora e numai glasul vântului, care suspină ușor în frunzele-inimă,iar glasul acesta are un farmec nespus...

Ochii mei se opresc când pe o frunză ce tremură, când pe petalele unei flori sălbatice albastre ce se leagănă delicat sub mângâierea dulce a vântului, când pe șuvoiul unui pârâiaș limpede ce sare peste bolovani greoi și sprinten trece înainte, sclipind în razele  de soare.

Pășesc pe o pajiște așternută de foi uscate, care foșnesc ca un suspin. De jur împrejur văd,în sfârșit, munții cu piscuri înalte prinși ca-ntr-o horă uriașă. Nicio pasăre nu-și îndreaptă zborul rătăcitor peste sălbătăcia și tăcerea locurilor acestea, rareori numai albastrul limpede al cerului adânc se pătează de câte un punct negru, dar trecător: e poate un vultur care ochește din înălțimile văzduhului vreo mică vietate sprintenă.

Ne-am oprit într-o poiană mică unde un covor de iarbă deasă formează un semicerc mărginit de un desiș de brăduți nu prea înalți și de aici am privit întreaga splendoare a locurilor cărora li se spune

                                            ,,gura de Rai.”

compunere--O întâmplare petrecută în timpul unei călătorii

  Mi-am dorit mereu să merg cu trenul...oriunde,numai tren să fie.I-am spus dorința tatălui meu,iar el a zâmbit și mi-a spus în glumă că în concediu vom merge într-o călătorie,secret-nu știe mama,dar.. cu mașina.Apoi a adăugat tot zâmbind: cine mai merge astăzi cu trenul?Noi vom merge,după cum dorești,mi-a șoptit bunicul la ureche.Hai să mergem!Tata ne-a rezervat bilete dus-întors și iată-ne în gară.Peronul nu era prea aglomerat.Oameni în uniforme albastru-închis cu caschete roșii treceau printre călători-erau ceferiști,adică lucrători la calea ferată.Trenul a sosit lent,de parcă era în vizită,iar noi ne-am urcat prin ușa deschisă de un controlor amabil,ce saluta pe fiecare om.M-am simțit foarte important!Ne-am așezat pe locurile noastre,eu la geam,fiindcă eram curios să văd filmul locurilor pe unde vom trece.Și deodată am auzit un șuierat,apoi un scrâșnet de roți și trenul a pornit încet,apoi mai repede și mai repede.Da!eram ca-ntr-un film:case,arbori,oameni,toți defilau rapid prin fața mea.Apoi,o întindere verde imensă și din loc în loc câte un om departe ca un pitic.Casele alergau,stâlpii păreau picioarele unor uriași,păsările-niște stele căzătoare din cerul ce se apropia și se depărta.Fascinant!

  N-am observat când, pe scaunul din fața mea,s-a așezat un domn cu părul alb,ce purta straie ciudate.E din Maramureș,mi-a șoptit bunicul,iar necunoscutul a zâmbit și cu o mână noduroasă mi-a arătat muntele ce se vedea în depărtare.Acolo au fost demult lupte crâncene și,fără să-l întrebăm ceva,a început să ne povestească întâmplări din timpul unui război despre care văzusem imagini doar în filme.Îl ascultam și-mi părea că sunt la o oră de istorie,dar altfel de istorie-adevărată,povestită de un om ce văzuse și trăise printre gloanțe,își îngropase prietenii,se târâse pe pământ,se ascunsese după stânci,își lua putere din apa vie a izvoarelor.Nu mi-am dat seama când am adormit,m-a trezit glasul bunicului care-i ura sănătate omului cu părul alb și care a dispărut ca o nălucă în verdele unor arbori.

   Călătoria cu trenul mi-a dăruit o poveste straşnică, vorbe memorabile, pe care nu le voi uita pentru poezia şi miezul şi rostul din ele. Am înțeles de ce-mi spune bunicul că oamenii adoră să povestească despre ei, să spună celorlalţi tot felul de întâmplări, vesele sau triste, aşa cum e alcătuită viaţa fiecăruia. Iar eu ador să ascult. Şi iată cum într-un tren totul poate fi aranjat pentru poveşti de spus şi de ascultat.

Compunere—O întâmplare petrecută în parc

Primăvara chiar şi vântul se  simte altfel,îmi spune bunicul,într-o amiază,când ne plimbam prin parcul de la marginea orașului. Ori­cât de tare ar bate, orideunde ar veni, tot vine câte o pală mai caldă,mi­res­mele sunt altfel, şi foşnetul copacilor e altfel.
  Astăzi vântul zboa­ră pe deasupra noastră cu aripi reci. Apoi, brusc, suflarea se îmblânzeşte ca o promisiune că primăvara e, în sfârşit, aici. În parc e linişte,iar trilurile păsăretului răsună ca un concert. Cânte­cul de primăvară al păsărilor e a chemare de întâlnirea cerului cu stelele cu verdele pământului.Chiar şi păsările răpitoare cântă până târziu în noapte...răpitoare?

  Deși suntem singuri simt ochi nevăzuţi în cotloane ascunse: păsări, animale, duhuri.... O umbră mare şi albă se desprinde din frunziş şi pluteşte deasupra noastră.Apoi iar şi iar, din frunziş în frun­ziş, tot mai aproape,mai deparet,ca-ntr-un joc. O văd,mă desprind de lângă bunicul și o urmez. E o bufniţă albă, uriaşă, ce pluteşte într-un zbor încremenit, îmi arată o alee și parcă mă îndeamnă s-o în­soţesc.

  În partea aceea a parcului n-am fost niciodată,iar acum descopăr un adevărat paradis:arbori de toate felurile,o explozie de culori,flori nenumărate.O căsă din sticlă,înăuntru flori,copăcei,ghivece.Intru cu sfială și descopăr un om în halat alb ce privea un trandafir negru.S-a întors spre mine și,zâmbind,mi-a arătat numele florii:,,Prințul negru”.Am înțeles că acolo e o mică grădină botanică,că omul acela era biologul ce o îngrijea.

  Deodată lângă noi a apărut ea,bufnița albă,ce m-a privit cu ochii ei imobili,misterioși,adânci și mari,scoțând un sunet ca un vaiet.Poate mă saluta,mi-am zis,iar ea nici nu se mișca.Am întins mâna încet și s-a lăsat mângâiată și-a întins o aripă și parcă mi-a întors mângâierea.Mă încarc cu emoţie, cu iubire,îmi umplu sufletul cu bucurie.E ca o vrajă.

  Îmi place locul ăsta și-i spun bunicului care m-a ajuns din urmă că întâmplarea de astăzi mi-a umplut sufletul de culoare şi lumină.Ne vom întoarce în locul acesta,mi-am promis bunicul și l-am salutat pe omul ce avea o bufniță.

   Cerul senin s-a înnorat din­tr-odată, nu mai e mult şi va ploua. Găsim drumul înapoi și dintr-un mesteacăn două lumini mă priveau.Era bufniţa albă ce-și lua rămas bun.

                                      Am găsit o lume întreagă într-un singur parc!

Compunere—O întâmplare petrecută la școală

   În fiecare zi merg spre școală,uneori cu entuziasm-mi-am scris toate temele,am citit paginile indicate de profesori...știu tot,în alte zile,cu inima strânsă-dacă mă ascultă la...nu am notă și am citit doar o dată,dacă ies la tablă și mă încurc în vreo demonstrație...ei!fie ce-o fi!.Dar întâlnirea cu colegii e așa ....o plăcere:ne povestim întâmplări adevărate sau născocite,la care am fi vrut să luăm  parte.

Pauzele dintre ore sunt adevărate spectacole: întâlniri cu cei din alte clase,meciuri de câteva minute,schimb de jocuri,laude :cine are un gadget nou și apare un spider tarantulă cu telecomandă.De telefoane,tablete căști,ceasuri,console nu mai vorbește nimeni cu entuziasm,sunt cunoscute.

   Și totuși...soneria!Ora de muzică,apoi desen.Ei,da!relaxant!

  La muzică test recapitulativ:Genurile muzicii culte:sonata,liedul,cine a compus simfonia,,Destinul”,apoi doamna ne prezintă un ppt.despre Ludwig von Beethoven-bineînțeles că fetele sunt cele care răspund,ele sunt melomane,delicate.

  Ora de desen este deosebită,pentru că ,,domnul”este un artist,pictează,sculptează...orele lui sunt foarte interesante,cu albume,planșe...câteodată,după orele de școală mergem la Muzeul de Artă și stăm până la închidere.Astăzi a intrat în clasă,fără catalog și ne-a spus că vom merge în subsolul școlii,pentru că a aflat că este o încăpere unde ar putea amenaja un atelier de pictură.Entuziasm general!Am lăsat sala de clasă și am coborât scările în spirală spre subsol.Nimeni n-a mai fost pe acolo și eram curioși ce vom găsi.Întuneric ,dar nea Mihai,omul de pază al școlii,aprinde un bec,iar noi rămânem pe loc uimiți.Pereții,plafonul,podeaua sunt din piatră cenușie rece,parcă neprimitoare.Domnul profesor ne-a explicat că pietrele acestea au fost zidurile unei cetăți ale cărei urme se mai văd la marginea orașului.Apoi ne arată niște forme pe un perete,le luminează cu o lanternă și, urmărind cu un bețișor, vedem un cap de lup cu gura deschisă, care se continuă cu un corp de balaur,de șarpe.Fiecare se apropie de liniile arătate,unii chiar fac poze cu telefonul.Mi se pare fascinant!Ce poveste ! Acesta era stindardul național al dacilor, format dintr-un dragon ridicat în vârful unei sulițe. Există și pe numeroase plăci ale Columnei Traiane de la Roma,iar romanii i-au dat denumirea de ,,draco”. Acest dragon era format prin îngemănarea a două animale: capul de lup și trupul de șarpe.

   Hotărâm să facem în acest loc misterios atelierul de pictură...noi și celelalte clase,poate și părinții.

   În drumul spre casă îmi propun să citesc despre lupul dacic,pentru că mi-a plăcut povestirea domnului profesor,iar întâmplarea de astăzi a fost cu totul deosebită.

   Iată povestea:

                ”Decebal a găsit într-o prăpăstie un ,l-a dus în cetatea Sarmizegetusa şi s-a îngrijit de el. După ce s-a vindecat, regele dac l-a domesticit, lupul a devenit mare şi voinic. Atunci când se înfuria, animalul scotea un scheunat subţire, motiv pentru care Decebal i-a pus numele de Şuier. Într-o iarnă, regele dac, împreună cu Şuier, au mers în pădure la vânătoare, însă din vânător Decebal a devenit vânat. O haită de lupi l-a înconjurat pe regele dac şi pe lupul său domestic. Şuier a început să se lupte cu animalele sălbatice, dându-i ocazia lui Decebal să fugă şi să se poată urca într-un copac. De acolo, a început să tragă cu arcul în haita de lupi, care s-a speriat şi a fugit în pădure. Din nefericire, Şuier a murit sfâşiat de lupii sălbatici, însă a reuşit să-şi salveze stăpânul.  Când s-a întors în cetate, Decebal

 i-a cerut unui fierar să-i facă din metal un cap de lup, cu gura căscată, exact ca cel al lui Şuier, iar unui cojocar să coase pe acel cap pielicele de ied, sub forma unei pungi. După ce a prins acel cap de lup într-o prăjină, la bătaia vântului acesta a început să şuiere şi astfel ar fi apărut steagul de luptă al dacilor”.                           
,,Și-ți va mai ieși

Lupul înainte,
Ca să te înspăimânte.
Să nu te înspăimânți,
Frate bun să-l prinzi,
Că lupul mai știe
Seama codrilor
Și-a potecilor.
Și el te va scoate
La drumul de plai,
La un fecior de crai,
Să te duci în rai.”

                                   

gen epic--,,Noapte bună,copii!”(fragment)de Radu Pavel Gheo

 — ,,Auzi, Bobi, până fac eu mâncarea, ia arată-le dânșilor ce desenezi tu toată ziua, spuse Lisaveta, căreia ‒ oricâtă încredere avea în părintele Saveliuc ‒ îi venea greu să lase doi necunoscuți singuri la ea în casă. Arată-le cum ai desenat-o tu pe mama, adăugă ea, brusc înduioșată.

— Ei, lasă ... se scutură puștiul, rămânând la fel de încruntat.

— Hai, hai! Ce, ți-o fi rușine? Doar de ce le faci? Nu ca să le arăți?

— Le fac că-mi place mie să le fac! explică el tăios și dispăru din prag.

Însă după vreo două minute apăru iar în sufragerie, fluturând nepăsător un bloc de desen mare, legat cu o sfoară. Se apropie timid de cei doi bătrâni, trecu pe lângă ei și aruncă blocul pe patul din spatele lor.

— Le-ai adus, Bobi? se auzi de undeva vocea Lisavetei, care plecase la treburile ei.

— Le-am adus, bombăni băiatul.

Cei doi bătrâni rămaseră răbdători pe scaune. Petre își lăsase rucsacul la piciorul mesei, iar bătrânul cel tăcut și înalt își rezemase toiagul de lemn pe genunchi. Pălăriile de paie se odihneau acum pe masă.

Petre se uită spre puști și zise cu o voce tărăgănată:

— Dacă nu vrei, nu trebuie să ni le arăți. Eu, drept să zic, aș vrea să le văd. Mama ta zice că ești priceput ...

Bobi se întinse spre pat și luă cu un gest neglijent blocul de desen. Îi desfăcu sfoara cu care era legat. Petre observă că mâna băiatului tremura ușor. Tremura și când îi întinse blocul. Drumețul puse blocul pe masă și îl deschise. Bobi rămase în picioare, lângă el, și se uită la bloc ca și cum l-ar fi văzut prima dată.

Petre privi atent primul desen și i-l întinse tovarășului său, care îl studie și el și îl puse deoparte. La fel făcură drumeții și cu a doua foaie, și cu a treia.

— Ei, ce ziceți? întrebă Lisaveta, care apăruse în prag și își ștergea mâinile ude de șorț. Așa-i că e tare priceput Bobi al meu? [...]

Din desenele lui, chiar așa naive cum erau multe din ele, se vedea că Lisaveta avea dreptate: Bobi se pricepea. Avea har. Avea mână bună și sigură. Fie că-l învățase cineva ‒ deși cine să-l fi învățat acolo, în sat? ‒, fie că se învățase singur, cert e că știa să lucreze în creion și în acuarelă, știa să tragă linii și tușe sigure și mai ales să schițeze contururi de oameni care deveneau mai mult decât simpla lor imagine desenată. În altă epocă am fi zis că prindeau viață pe hârtie. Chipul Lisavetei era în același timp și o bucată din povestea vieții ei, pe care o citeai cumva pe fața aceea obosită, cu ochi mari și triști, dar îndârjiți, pe ridurile apărute prea repede pe un obraz altfel frumos, pe sprâncenele încruntate, dar nu amenințătoare. Probabil că un critic de artă ar fi putut spune mai multe lucruri despre calitățile, dar și despre defectele acelei reprezentări figurative făcute de un adolescent nu foarte instruit, însă era evident că avea har.”

                                                                                               (Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!)

     Opera epică este opera literară în care mesajul este transmis în mod indirect, prin intermediul personajelor, naratorului și al acțiunii.

                                   Trăsături:

– moduri de expunere: narațiunea (relatează evenimentele), descrierea (prezintă cadrul spațial sau personajele), dialogul (dinamizează acțiunea, contribuie la caracterizarea personajelor
– prezența naratorului: subiectiv, obiectiv, martor
– acțiunea poate fi rezumată pe momentele subiectului : expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant, deznodământul
– personaje: principale/secundare/episodice, pozitive/negative, protagonist/antagonist, rotunde/plate
– specii ale epicului: schița, povestirea,nuvela,romanul,fabula, , balada;

   Titlul cărţii reproduce numele unei emisiuni radio legendare cu poveşti pentru copii, care era difuzată seara, în anii 1970-1980 şi se  difuzează şi astăzi. […] ,,Noapte bună, copii!” trimite concomitent la copilăria celor patru prieteni, personajele cărţii, şi la destinele lor viitoare. Şi nu e vorba numai de ei şi nici doar de copilărie şi de poveşti. Mulţi dintre noi am crescut cu vocea aceea cristalină care ne spunea seara „Noapte bună, copii!”, iar când am auzit-o peste ani, când eram oameni mari, am tresărit nostalgic, fără să ne dăm seama, că, de fapt, ea mai conţinea un mesaj şi pentru noi, cei de acum: noapte bună, copii care aţi fost – şi nu veţi mai fi aşa niciodată, niciodată…”                                                                                              (Radu Pavel Gheo) 

  

Fragmentul este un text epic, deoarece are trăsăturile acestui tip de text.

  În primul rând, există o acţiune. Fragmentul povestește o întâmplare petrecută într-o casă,în care apar doi drumeți.Gospodina casei pregătește mâncarea,dar nu are încredere în cei doi necunoscuți și-l îndeamnă pe fiul ei,Bobi să stea alături de ei și chiar să le arate desenele lui.Deși nu este încântat de cererea mamei,băiatul aduce blocul cu desene și, cu un tremur ușor, le arată desenele.Cei doi drumeți răsfoiesc desenele și văd harul,talentul băiatului.Lucrările lui simple,copilărești desenate cu creionul sau în acuarelă păreau adevărate,oamenii parcă erau vii,iar portretul mamei lui,Lisaveta, era atât de expresiv,încât povestea prin trăsăturile feței viața pe care o petrecuse.

   În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje: Lisaveta este femeia simplă ce găzduiește la rugămintea preotului doi drumeți.Caracterizată direct de autor își ascunde neliniștea,adresându-se cu emoție,dar și cu mândrie fiului său,pentru a le arăta celor doi desenele.Impresionant este felul în care  fiul său îi surprinsese trăsăturile feței,fiecare linie descoperea câte o însușire:oboseala,tristețe,înverșunare,o frumusețe interioară.

Caracterizarea indirectă apare din limbajul simplu,viu ,dar prin cuvinte spuse cu hotărâre.Comportamentul este temător,dar bine reținut față de străini,iar gesturile sunt ale unei femei ce cunoaște rosturile casei.Prudentă,găsește o modalitate de a lăuda talentul fiului său la desen.

Bobi,este un adolescent supărat pe felul în care mama sa îl obligă să-și arate preocuparea,plăcerea  de a desena unor străini.Lipsit de încredere,sfios,rușinos,ușor dezorientat le arată desenele,iar din atitudinea acestora înțelege că desenele lui sunt prețuite.

Cei doi bătrâni drumeți,oameni simpli, par niște apostoli ,misionari,sunt răbdători,îngăduitori față de gazda lor. Privesc cu atenție desenele lui Bobi și înțeleg,,harul”băiatului:acesta desena cu sufletul,de aceea oamenii din desene păreau vii,adevărați.Ei văd în desenele lui naive linii,aspecte de viață adevărată.Băiatul cu har,cu talent vede adevărul,el a primit un dar divin.

  În sfârşit, ca în orice text epic, sunt folosite modurile de expunere: naraţiunea,autorul  povestește mișcările personajelor,felul în care cei doi drumeți privesc desenele lui Bobi și ce cred despre ele. Perspectiva narativă este obiectivă, autorul povesteşte la persoana a III-a, nu se implică în relatare, ci rămâne detaşat, impersonal

Descrierea, prin intermediul imaginilor artistice, predominante sunt cele vizuale cu epitete: ,,bătrânul cel tăcut și înalt,băiatul tremura ușor...privi atent”.Descrierea chipului desenat al Lisavetei este detaliată,iar epitetele:,,fața obosită,ochii mari și triști,obraz frumos,sprâncenele încruntate”redau frumusețea unei femei ce derivă din necontenitul freamăt de viață care o însuflețește, animat de dorința de a fi gazdă,dar și iubirea,plăcerea de a arăta talentul fiului său.

Dialogul este viu,autentic,plin de viață- al femeii,al băiatului,iar unul dintre străini vorbește monoton,cumpătat.Stilu narativ curat de povestitor al fragmentului folosește un vocabular simplu.

  În concluzie, fragmentul este un text epic, în care autorul povestește o întâmplare obișnuită despre ,,harul”unui adolescent.

,,Noapte bună copii” urmăreşte soarta a patru personaje legate, la început, prin faptul că au copilărit împreună într-un sat din judeţul Caraş Severin undeva la sfârşitul anilor '70, începutul anilor '80. În noaptea de Înviere a anului 1986 cei patru plănuiesc să treacă graniţa în Yugoslavia, de unde mai apoi să poată pleca spre USA. Povestea lui Radu Pavel Gheo nu respectă absolut deloc cronologia, cititorul asistând aleator la evenimente de când persoanjele au fie 10 ani, fie 18, fie 32 de ani, acţiunea petrecându-se în Oraviţa, în satul bunicilor în apropiere de Oraviţa, în Iaşi, Bucureşti sau Los Angeles. Radu Gheo descrie excelent fiecare perioadă cu elementele ei. O copilărie comunistă lipsită de griji, anii tinereţii influenţaţi de vecinii sârbi şi dorinţa imensă de a trece dincolo, epoca post decembrie '89 cu o Românie sărăcită şi aflată în căutarea identităţii, greutăţile întâmpinate de emigranţi în lumea capitalistă despre care prea puţine ştiau. Pe lângă cei patru protagonişti, atrag atenţia cititorului trei personaje cel puţin ciudate, doi bătrâni îmbrăcaţi în straie ţărăneşti şi un american (ori neamţ) voinic cu o limuzină Mercedes. O carte care se citeşte cu nesaţ şi se se aplaudă la scenă deschisă în repetate rânduri.

,, Daca ar fi sa prezint un fel de introducere la ,,Noapte buna, copii!”, cea mai potrivita mi se pare una scrisa de altcineva, care si-a asumat vocea tuturor personajelor:
„Sintem Cristina, Marius, Paul si Leo. Prieteni dintotdeauna. Am fost pionieri in anii ’70, utecisti, rockeri si punkeri in anii ’80. Copilaria noastra a fost o vara lunga si stralucitoare, intr-un sat de la granita cu Iugoslavia. Am pindit topurile cu muzica occidentala la Radio Beograd, ne-am intolit la piata de sirbi din Oravita, ne-am jucat de-a Omul Negru si in umbra lui. Si am visat mereu sa ajungem Dincolo, cit mai Dincolo. Intr-un fel sau altul, am ajuns cu totii”.        (autorul)