compunere-- Căutând toamna....

 

am mers pe o cărare pier­dută prin iarba înaltă, am auzit zumzetul lumii, iar lumea îmi părea făcută din umbra unor copaci şi din lumi­nă blândă, din lăcuste şi bondari şi păsări şi foşnet de iarbă înaltă. Şi m-am uitat atunci spre soare şi soarele mi s-a arătat în toată lu­mina lui orbitoare. Şi am văzut şi am simţit: lumea era toată doar lumi­nă.

Urc printr-o pădure cu pomi contorsionați supraviețuitori ai unor timpuri de demult. O cărarea apare și dispare împletindu-se cu un pârâiaș salbatic ce coboară de undeva. Niciun zgomot nu zgârie tăcerea toamnei care s-a lasat deodată peste lume. Cerul e jos, sprijinit pe vârfurile bătrânilor fagi, norii se scurg la vale, pe deasupra pădurii, grei.  Lumina ca de miere învăluie blând orizontul și curge ușor peste lume.Iar eu vreau să văd soarele ca o lumină transparentă curgând ca un şuvoi de aur..Linişte cât văd cu ochii, linişte până departe...  lumea mi se dezvăluie, parcă, în multe culori şi înţe­le­suri. Am pus palmele pe iarbă şi am început să simt cum vântul se strecoară printre firele lungi, unduindu-le. Norii vin şi se duc, soarele apare şi dispare, umbre prelingân­du-se pe pietre - toate par să îşi dezvăluie înţele­suri ascun­se, toate par mai mult decât ceea ce sunt.

  Doamne, câ­tă fru­mu­seţe şi via­ţă e în ju­rul meu! Ce clocot de zămislire şi îm­pli­nire! Câtă ar­mo­nie îmi e dă­­ruită, păşind, pur şi simplu, pe că­rarea unei păduri. Pretutindeni e doar mi­racol,doar vântul îmi șoptește că în curând va veni toamna.....

FECIOARA MARIA

 

Sculptura,,Pietà” înfăţişează două personaje aflate într-un echilibru perfect realizat: pe Fecioara Maria ţinându-l în braţe pe Iisus coborât de pe cruce. Mama îmbrăţişându-şi fiul, cu suferinţă şi resemnare, fiul acceptându-şi destinul, pentru a împlini o aşteptată şi hotărâtoare lecţie pentru omenire.Iisus este sacrificiul suprem,iar FECIOARA MARIA este imaginea durerii,a suferinței prin care trece o mamă ce-și pierde fiul mult-iubit. Chipul Mariei este unul al tinereții eterne, care simbolizează pentru sculptor puritatea. Este interesant ca în loc să arate durere sfâșietoare, Maria este reținută. Fața ei este calmă, de parcă ar fi acceptat moartea fiului său. Prin acestă decizie artistică este din nou, distrasă atenția de pe moartea lui Iisus și fixată pe veștile bune ale acestei morți: că El a triumfat asupra păcatului. Expresia Mariei sugerează că este conștientă de acest triumf. Această ilustrare a Mariei, ca mamă tânâră și senină, exprimă victoria asupra răului a lui Iisus.

  Michelangelo nu a vrut să sculpteze fața lui Iisus arătând durere și suferință. A ales o expresie calmă, senină. Hristos este un simbol al speranței omenirii câștigată prin suferință, în această lucrare, nu un simbol al morții sau al nefericirii. Sculptând figura lui Hristos cu o față atât de senină și cu cât mai puține răni, Michelangelo transmite un mesaj important: acela că ispășirea este o binecuvântare pentru oameni; nu s-a concentrat pe pe durerea și umilința pe care Iisus le-a simțit prin răstignire, ci pe scopul aceste răstigniri--- reuniunea omului cu Dumnezeu.

compunere--Noapte magică

 

Ce­rul apusului şi pădu­rile verzi, de­cupate parcă din cărţi cu poveşti, mă transpun într-o stare de bine.Dealurile povârnite, îmbrăcate în păduri de foioase, străjuiesc îndeaproape curgerea micilor izvoare limpezi. Cerul este de cele mai multe ori doar o îngustă fâșie albastră, punctată din loc în loc cu scame mărunte de nori albicioși. În iarba verde, puzderie de păpădii clipesc galben-aurii,pregătindu-se de somn,apoi se închid usor... cred ca le și aud, atât e de liniște, și se vor risipi, plutind ca niște gânduri ale spiridușilor. Mici sceptre de puf, de abur, de duh, dintr-o lume ireală. Toate se răsfață în cântecul  duios al păsărilor venite de niciunde,să-și caute culcuș de noapte.

Este noapte caldă de vară,țârâitul gigantic al greierilor e sporit,din depărtare,de un glas de fluier. Timid la început, crește tot mai mult in intensitate, sfredelind bolta nopții, pentru ca melodia să fie auzită și-n cer. Pășesc agale, amețit de-atâta liniște și miracol,  simt vân­tul cald, mirosul de apă dulce, de frunze vechi aşe­zate în straturi umede, arămii, de pia­tră udată de apă şi arsă de soare.Ajung împreună cu Max,câinele meu credincios,lângă apa lacului verde ca de smarald topit. Pot să văd în adâncurile lui. Ierburi lungi unduiesc uşor în apă, iar pietrele au toate nuanţele de verde. Verde albăstrui, ca nişte bucăţi rotunde din cerul argintiu, ca presărate cu firmituri de lună, sau maronii, de parcă şi-ar trage seva din pământ. E un ochi magic, şi în oglinda apei se reflectă lumea.  Stau pe malurile străvezii ale lacului şi fiecare piatră sau frun­ză pare făcută din acea lumină translucidă. Orice atin­gere le-ar putea transforma într-un abur uşor şi par­fumat. Doi bondari de noapte se opresc pe o floare galbenă . Râul,venit de departe, transfor­mat într-o spumă albă şi foşni­toa­re, se rostogoleşte în lac de la înălţime peste pietrele acoperite de muşchi gros şi verde. După furia în­spu­mată a căderii, urmează calmul şi transparenţa, limpezimea răco­roasă a întinderii de apă, ce curge insesizabil pe sub umbra pădurii. Luna intră pieziş printre frunze. Gâze şi stropi de apă zboară prin lumina răcoroasă. Simplu şi liniştit, într-o ar­monie greu de descifrat, pe care o simt însă cum îmi învăluie sufletul. Stropii mi se usucă pe faţă. Cascada apei este dublată de cea a vegetaţiei abun­dente, acvatice, sufocan­te. Liane, iedere, buruieni şi flori, toate se îngră­mă­desc să existe, să îşi întin­dă frunzele şi rădăcinile, încolăcindu-se una peste alta, tot mai sus, către astrul nopții..Sunt  uimit de ceea ce este în jur, de la fluturii de noapte mari cât palma, la libelule uria­şe sau buburuze cât o nucă. Până şi muştele par nişte avioane mai mici, iar ţânţarii sunt ca nişte lăcus­te.Toate sunt pline de acest Para­dis, de viaţa şi de bucuria de a trăi, pe care aș vrea să le în­văț repede de la gân­­dăcimea asta plină de fericire. 

           Este un loc ma­gic, ce trebuie privit cu sufletul, stând lângă discul galben al unei flori,luminat de lună.....

 

 

 

 

 

o poezie de Nichita Stănescu---Schimbarea la față

Uite
Priveam spre timpul ce-a trecut
Și lacrimi nu voiau să curgă
Și-n umbra falnicelor bolți
Pământul sta să plângă
Surprins
Mi-a zis eu plâng la Lună
și la voi
De ce îmi arătați mereu aceeași față
De ce aceste cratere adânci ?
Nu-l mai privesc
Ce-ai vrea tu de la Luna
Sau ce-ai vrea de la noi?
Și tac, și stiu, și uit
și nimeni nu se va-ntreba de ce
S-a-ntors Pământul, și s-a-ntors...
Și ochii lui plângeau
Mirat și încă în uitare
I-am zis acum ce plângi?
-Va plâng pe voi!
și bolta falnică s-a rupt...

compunere--În grădina inimii

Pășesc încet,gândind că verdele imperial al pădurilor, pajiştile înflorite şi înmiresmate, ciripitul păsărilor şi susurul molcom al unui pârâu vorbesc doar inimii mele. Lumina tainică a soarelui ce a coborât spre apus face să lucească frunzele fagilor, ferigile se leagănă uşor în vânt, căldura de peste zi stăruie încă în pădure. Vălul nopţii îmbrăţişează totul şi îl învăluie într-o aură de mister, şi acest abur mistic îmi place.De jur împrejurul meu se întinde, nestăpânită, sălbatică şi frumoasă, împără­ţia pajiştilor molcome, a pă­durilor uriaşe, atinse doar de şoapte, de umbre şi de taine bătrâne și uite-așa iar gândesc că  în grădina inimii, freamătă ca nişte flori delicate, mângâiate de zefir, toate aspiraţiile şi toate vir­tuţile pe care le-am plantat în mine.  Gră­dina inimii.... adică acel spaţiu care conţine peisajul meu  interior... o poveste nesfârşită a sufletului, a călătoriei lui prin alte timpuri şi alte lumi. Natura, ea singură, este o rugăciune! Este modul în care Mama Pământ îşi exprimă iubirea pentru cer. Pentru Tatăl Ceresc. Când sunt într-un spaţiu deschis şi încerc să găsesc direcţia orizontului, acolo unde se contopesc cerul şi pă­mântul, mă simt contopit şi eu în îmbrăţişarea lor. Şi îmi las inima să zboare liberă, cu aripi albe şi diafane. Să se umple cu lumina de acolo, din de­părtări! Şi să se întoarcă la mine, ca să îmi dăruiască din transparenţa şi din claritatea ei. Da, convorbirea cu natura este o ru­găciune. Una fără cuvinte. O rugă­ciune tăcută a sufletului. Doar emo­ţie pură!!!!

 

 

Salut lună August !!!coroana verii, revărsare de frenetice transformări
așteptate , luându-mă mereu prin surprindere, regină a pârguirii verii ce-și pune straie ce m-amețesc prin însorita strălucire.Sunt de astăzi campion național(juniori)la TENIS!!!!!!!!!!!!

                                                                              Alin Mihai