,,Un păianjen care se crede Spiderman” de Adina Popescu

 

(Textul narativ este un text în care sunt prezentate fapte, întâmplări, evenimente, într-o succesiune de momente. Elementele fundamentale ale unui text narativ sunt:
-           naratorul
-           subiectul (înlănţuirea cronologică, logică şi cauzală a întâmplărilor narate)
-           personajele
-           timpul şi spaţiul evenimentelor.)
 
  Acesta este un text epic cu acţiune, personaje,iar naratorul-păianjenul-povesteşte la persoana I, adoptând perspectiva unuia dintre personaje.  Naraţiunea este folosită pentru a prezenta acţiunea. Dialogul dă viaţă personajelor. Descrierea apare foarte puţin, din loc în loc, pentru a crea cadrul acţiunii şi a prezenta sumar personajele.
   Titlul conține substantivul,,păianjen”,simbol al singurătății,al unei lumi fragile ,reprezintă munca neîntreruptă,fără oboseală,  răbdarea  de care dă dovadă țesând, la infinit, pânza ce reprezintă casa în care este singur; se crede,își închipuie,speră să fie asemenea lui Spiderman,înzestrat cu superputeri și agilitate.
 Povestirea începe cu strigătul unei fetițe speriată de apariția unui păianjen în camera ei.Păianjenul devine personaj și povestește tot ce trăiește din acest moment.Este deranjat de strigăt,.pentru că era într-un moment de liniște,atârnat de un fir țesut și de care era mândru.Speriat își strânge firul și se retrage în cartea preferată,,Alice în țara minunilor”și ironic este uimit de cuvântul,,uriaș”,văzându-se atât de mic,încât poate locui într-un degetar.
  Dialogul dintre mamă și fetiță este urmărit și comentat de păianjen: mama pare îngăduitoare,crezând că fetița exgerează,știind-o dezordonată îi explică diferența dintre o locuință la bloc și o casă așezată pe pământ,în care locuiau acum,aici era locul de naștere al păianjenului.Urmează un moment ușor trist,pentru că reamintindu-și de tatăl fetiței, plecat departe,păianjenul înțelege că și el este singur,fără o familie,de aceea o privește cu simpatie pe Maria, vorbind pe,,skype”cu tatăl ei.Acum înțelege și regretă lipsa unei mame,care poate proteja și îndruma un copil.Enumerarea grijilor unei mame este făcută cu duioșie de cel singur pe lume.Păianjenul o urmărește și o aude pe mamă și-și amintește de vremurile când era singur în casa pustie,când era fericit,organizând adevărate spectacole asemenea lui Spiderman-îndrăzneț,căutând aventuri.Venirea familiei Mariei este un eveniment deosebit pentru păianjen,care-și amintește cum s-a adaptat noilor încercări:își țesea pânza doar noaptea,o urmărea pe Maria scriindu-și compunerile,apoi le asculta,ba chiar a fost mirat de cuvintele unei poezii:,,iubire,amintire”.
Este mulțumit și fericit, că nu mai este singur și înțelege că o familie este un dar,o bucurie de care n-a avut parte.Amintirile sunt uitate de momentul prezent,când se simte jignit și o urmărește pe mamă cătându-l în cărți,ajunge chiar la cartea în care se ascunsese și-și amintește cu plăcere că despre,,Alice în țara minunilor” îi citea bunica cândva.Dar momentul de liniște este întrerupt de strigătul fetei care-l descoperă,iar el,păiajenul,aleargă prin carte.Fuga lui este descrisă cu teama celui urmărit,dar și cu haz:aleargă sărind cuvinte propoziții,semne de punctuație,se oprește la câte o ilustrație,trece printre personaje și o roagă pe Alice să-l scape.Se produce minunea:mama îl vede așa cum este-mic,neînsemnat,inofensiv și-l salvează trimițându-l în aerul protector.Se simte liber,fericit,protejat de firul salvator care devine calea dreaptă a vieții spre libertate.
Clipa libertății este trăită cu fericire,se simte puternic,asemenea lui Spiderman, va porni în aventura vieții.Își ia rămas bun de la Maria,pe care ar fi dorit-o soră,prietenă,s-ar fi bucurat de încrederea,de admirația  ei.O părăsește,știind-o în siguranță alături de familia de care el,păianjenul,singuraticul,creator al unei lumi fragile, n-a avut parte.Nu este trist,pleacă cu speranța că în casa lui țesută cu migală se va  întâlni cu o familie din care va face parte.Optimismul lui vine din  răbdarea  de care dă dovadă țesând, la infinit, pânza ce reprezintă casa,lăcașul familiei,al dragostei,al statoniciei,al siguranței.
   Monologul interior al păianjenului descoperă gândurile și sentimentele celui ce-și dorește o familie, universul în care ar fi trăit împreună cu cei ce i-ar fi alungat singurătatea.
Păianjenul a ales să se ascundă în cartea,,Alice în țara minunilor”,pentru că asemenea  Alicei, fetiţa cu imaginaţie nestăvilită, călătoreşte și el în lumea fantastică a viselor,a speranțelor, unde totul este surprinzător, îşi folosește curiozitatea, pentru a ajunge la capătul călătoriei,sperând în găsirea unei familii.Crede că  spre deosebire de lumea reală, care e coordonată de norme şi de logică, Ţara Minunilor este o lume minunată, în care orice este posibil,chiar și aflarea unei familii care-l va accepta
Stilul simplu, natural și totodată savuros transformă întâmplările oarecum banale într-o poveste  interesantă și plină de haz. Scriitoarea reușește să surprindă atmosfera universului familiar, ingenuitatea și mirarea cu care privește lumea un păianjen.

Personificarea este este figura de stil care dă povestirii o aură de autenticitate care încântă.

de ziua ta,Maria,îți ofer o floare unică--laleaua galbenă// am păstrat-o din luna mai//

 

compunere--Toamna

 

O frunză uscată se desprinde din copacul de la poartă, apoi încă una și încă una… Se aștern obosite la pământ, de parcă acolo vor să ajungă, de parcă pământul le aștepta demult, de parcă nu mai simt nici lipsa ramului, de parcă s-au sacrificat. Se aștern și-și odihnesc rămășițele. E toamnă și se simte în jur.. Copacii își iau rămas-bun de la podoabele lor de frunze, acestea își rostesc ultimele cuvinte de dor și cu ultimele puteri, se rup de ultimul fir care-i leagă de ram: Adio…
Și frunzele cireșului de lângă fereastra mea se rotesc în aer, de dragul unor vremuri ce au apus, apoi se aștern domol la pământ, acesta le e destinul.  să zboare pe aripile vântului departe,prin văzduhul curat, pe sub norii plini de pace, pe sub picăturile tăcute de ploaie, peste munți și câmpii,
 Păsările s-au dus, iar cele rămase își fac plimbarea de seară pe cerul albăstrui. Zboară pe sus, pe deasupra mea, pe sub soare și se bucură de ultimele lui raze calde. Îmi vine miros de mere, de hărnicie, de tradiție… frumoasă  mireasmă! E miros de veșnicie.
Apoi, mai vin miresme care îmi pătrund direct în suflet, miresme desprinse din păduri și livezi, din orizontul de fum, din cerul tot mai apăsător, din soarele tot mai rece ce pleacă încet spre alte lumi.
 E o mireasmă de dor. Miroase a tăcere,tăcere care vine odată cu toamna. Nu știu cum poate, de unde vine și cum mi-o aduce, dar toamna asta face mereu: îmi aduce tăceri.
 Un fir de lacrimă mi se prelinge pe obraz, adusă de vântul rece de toamnă. De departe se aud zumzete, zumzete acoperite de valurile timpului ce trec peste lume. Privesc spre cer, e o noapte senină, stelele licăresc în tihnă, ba chiar mi se pare că se mișcă, în ritm, toate formând un cerc și se învârt și se rotesc ca într-un vârtej… jocul lor mă poartă cu lumina lor departe, tot mai departe…
Ce rămâne, atunci când închid ochii şi văd toate locurile, poveştile şi oamenii ca pe o vrajă de care nu mă mai pot desprinde,care mă fac viu, care mă poartă înainte?
   Toamna mi se pare cel mai blând şi cel mai romantic dintre anotim­puri... și cel mai tainic. 
                 Iar eu am nevoie de ea, de liniştea ei blândă, de ceaţa ei albastră,de culorile pădurilor, de la un galben palid de tot, prin ruginiuri de tot felul, până la stacojiul cel mai înfocat, dar toate conţinând aur. Căci toamna e de aur şi are aură. Aur stins, nu stră­lucitor. Aur blând, primitor şi odihnitor. Cu nesfârşite nuanţe, ţintindu-mi inima.
 

compunere--În liniștea naturii

 

Am lăsat în urmă întinderile câmpiei şi, cu cât înaintăm, cu atât peisajul devine mai vălurit, mai divers şi mai spectaculos.Dar cal­mul verde al acestor locuri ascunde taine şi întâmplări greu de numărat. 
Pătrundem eu și bunicul într-un loc învelit în liniște, unde ultimii arbori giganţi: fagi uriaşi, arţari de po­veste, brazi enormi, cum nu credeam că există,stăpânesc un loc sălbatic. Printre ei, mesteceni grandioşi, strălucind alb-argintiu, cu o lumină re­gală.  Un tem­plu al naturii, o fărâmă de Româ­nie aşa cum nu vom mai putea vedea vreo­­dată. Taina crea­ţiei lumii, pământul, aşa cum a fost zidit la începuturi. E timpul să urc, să iau pământul la pas, să-i adulmec potecile, secretele, singurătatea.  Singurătatea e bună? mă face să văd, să aud, să simt toată vraja simplă a pământului.
Mă aşez la poa­lele unui brad pe care patru oameni nu l-ar pu­tea îmbrăţişa împreună. Pare o scară spre pământ pentru cei ce călă­toresc pe nori. Soa­rele de septembrie se scurge de pe o frunză pe alta şi lumina lui ajunge în cele din urmă jos, ca o ploaie verde, dia­fană. Am soarele în faţă: e al meu şi al tutu­rora. Am munţii ăştia bătrâni, pe potecile cărora pă­şesc. Fagii care mă învaţă blândeţea umbrei. Cărarea neştiută prin rugile de mure. Ferigile care foşnesc sub tălpile mele.Păsările care îmi dau târcoale. Simt cum mă îndepărtez de lume cu fiecare pas care mă poartă mai departe, pe pământul ăsta înalt şi vrăjit.  Închid ochii şi nu ştiu dacă vi­braţia pe care o simt este a bradului de care stau lipit sau a întregii păduri. Mă scufund în liniştea limpede, în timp ce o pace răcoroasă mă invadează, Acum îmi pare că păsările pădurii cân­tă în mine, că frunzele foşnesc în braţele mele şi rădă­cini neştiute încep să călătorească spre centrul pămân­tului. Sălbăticia asta e plină de lupi şi urşi, de cerbi şi căprioare, prin iarbă se strecoară salamandre, în margi­nile crângurilor sunt cuiburile berzelor negre. Copacii şi-au împre­unat crengile pe deasupra într-un straniu tunel al tim­pului.
 Din loc în loc, mi­rosul de mentă sălba­tică ne răco­reşte simţurile, iar izvoare reci ne împrospă­tează pute­rile. Potecile se răsucesc una într-alta, ne poartă mai departe. Soarele a urcat în înaltul cerului, ne pri­veşte de acolo cu toată trufia lui încă fier­binte,iar eu sunt doar o făptură măruntă, rătăcind pe un pământ înalt, aflat între munţi, râuri şi peşteri. Încep să aud.Mă înfior, n-ai cum altfel,îmi șoptește bunicul. E ca şi cum muntele a în­ce­put să strige la mine, strigăte prelungi, ascuţite, care ne în­con­joară.
 Mii de flu­turi stăpâ­nesc peisajul.... fluturi albi, fluturi lumină, fluturi uitare,sunt atât de mulţi şi atât de frumoşi, că poţi să înveţi curcubeul doar privin­du-le aripile,îmi spune bunicul mângâind o floare albă răsărită dintre ierburi. 

compunere---despre ȚARA de FOC

 

Am citit cartea ,,Toate pânzele sus”, dar mi-a plăcut și filmul și m-a uimit locul unde își propusese căpitanul Anton Lupan să conducă goeleta Speranța, în căutarea prietenului său, Pierre Vaillant- ei bine, da: în Țara de Foc, adică la capătul lumii, adică în sudul Americii de Sud, acolo unde se întinde legendara regiune Patagonia.Mă uit pe un album cu hărți și poze și găsesc Ushuaia e cel mai sudic oraș al Terrei,îmi place o poză  cu fascinantele colonii de lei de mare, cu simpaticele lor ritualuri,în alta văd zburătoare care mai de care mai fascinante, ce trăiesc în perfectă armonie cu pinguinii, focile de mare și orcile. Iată o poză interesantă :El Tren del Fin del Mondo (Trenul de la Capătul Lumii),  care trece pe lângă Cascada la Macarena, pe lângă colibele unor triburi indigene Yamanas care au populat mii de ani acest loc. Cascade, râuri, lacuri, păduri magice – o lume de poveste.De ce mă interesează Țara de foc?acolo în mijlocul verii este ceva ciudat :într-o singură oră un om poate experimenta mai multe anotimpuri: vara, primăvara (sau toamna) și iarna –soare,cald,după vreo 15 minute,a venit norul,s-a pornit vântul și, la un moment dat începe să ningă abundent!

                                     Dar chiar așa: de unde vine denumirea de Țara de foc?
----oare de la focurile aprinse pe țărm de locuitorii originari, yahganiii insulei când vedeau vasele europenilor mergând spre bogățiile din vestul îndepărtat?de ce le aprindeau?poate să-i  avertizeze pe cei care erau la pescuit, să se întoarcă acasă sau să sperie navele europene, fiindcă, aprinzând mai multe focuri, se dădea impresia că erau mai mulți... sau la focurile acelea se încălzeau,pentru că țara este situată în zona de climă rece în emisfera de sud a globului?

Cred că zonele australe (ca și cele arctice) au ceva special, o magie pe care nu se găsește altundeva prin lume. Culoarea cerului este deosebită, lumina soarelui este alta decât chiar și în zonele temperate, unde se află și România.Florile au niște culori extrem de vibrante, unele de-a dreptul țipătoare, fauna este destul de săracă: guanacul,vulpea lui Magellan, vulpea albastră, pe stâncile abrupte sălășluiesc pescărușii și albatroșii, iar la baza acestor stânci sunt pinguinii.

Am aflat că un român,Iuliu Popper (1857-1893)ce participa la prospecțiunile geologice din zonă a numit râuri și munți din Țara de Foc cu nume românești: Capul Sinaia,lacul Bușteni, râul Ureche sau Rosetti, munții Manu sau Carmen Sylva. 

    Cum să-mi închipui acestă ȚARĂ a focului? asemenea soarelui prin razele sale, focul cu flăcările lui simbolizează purificare, iluminare,a fost smuls din cer și dăruit oamenilor,aducându-le căldură,iubire,fericire....o astfel de ȚARĂ este ca o cetate a fericirii....

 

     Să nu uit că am învățat despre ȚĂRI și la noi în Romănia : țara Hațegului;țara Făgărașului;țara Moților;țara Loviștei;țara Călatei; „Țara dincolo de negură” din bălțile Dunării-cartea lui Sadoveanu----voi scrie și despre ele,când voi afla mai multe.......

 

 

 

compunere--În grădina cu flori

 

De câteva ori am văzut-o pe mama răsfoind o revistă în care erau imagini cu flori sau grădini, plante,iar fața ei nu exprima plăcere,bucurie,ci rămânea îngândurată,apoi mi-a povestit despre locul unde crescuse,un loc al florilor.Și iată-mă într-o zi poposind împreună cu părinții într-un loc al amintirilor din copilăria mamei.Acum am înțeles că dragostea pentru aceste minuni ale naturii - florile - n-ar fi fost, poate, niciodată de­pli­nă, fără exis­tenţa acestui mic univers de cu­lori şi miresme,pe care-l știa și-l iubise din copilă­rie.
Era mica grădină din sufletul ei, în care mâinile harnice ale unei femeii sădiseră şi îngri­jiseră toate florile. Ne-a întâmpinat la in­trare și în razele soarelui mi s-a părut că o mai văzusem poate într-un film,poate într-o imagine dintr-o carte.Lângă ea străjuia un maiestuos ar­bust de lă­mâiţă nins de flori albe, al căror parfum dulce-acrişor înmiresma toată curtea.Am alergat spre centrul grădiniţei ocupat de un mare rond, în mijlocul căruia trona o tufă uria­şă de cerceii doam­nei-am râs când mi-am amintit de cerceii doamnei de română-erau la fel. Pe tijele-i înalte, fragile, se înşi­ruiau, la dis­tanţe per­fect egale, flo­ri­celele roz, în formă de inimioare, mai mari la bază, din ce în ce mai mici spre vârf. Iată cre­ţişori roşii, cu flo­rile ase­menea unor bă­nuţi-de unde vin numele acestea,mă gândeam,zâmbind, garofiţe  multicolore,niște flori roşii bătute, cu miros uşor pi­perat, dar şi pestriţe -galben cu roşu-le-am uitat numele. Pe fun­dalul grădinii, lângă gardul ce ne despărţea de strada din spatele casei, se înălţa, până dea­su­pra gardului vechi, cui­şorul - un arbust cu flori minuscule, în for­mă de cui­şoa­re, de un galben-auriu, atât de plăcut mi­ro­si­toa­re, încât în timpul înfloririi, toţi veci­nii care tre­ceau înălţau capul, pentru a afla sursa îmbă­tă­toarei mi­res­me. Preferatul mamei era trandafirul alb, lipit de pe­retele casei. Bucuria mea cea mare a fost ca din când în când îmi dezlipeam frunzele de pe talpă şi mă mi­nunam de im­primeurile firave ale nervurilor acestora. Apoi,m-am ins­talat cuminte pe un scău­nel şi am aş­­teptat ca mama,care o ajuta pe gospodina cu flori să-mi aducă pâinea caldă aurie şi parfumată,nu mai mâncasem niciodată așa ceva...
Un trandafir crescut chiar în dreptul ferestrei casei intrase printr-o spărtură a unui geam şi înflorise în casă, dea­supra mesei de sub fereastră. Poate căuta pe cineva...

Aici, în micul paradis, am învăţat denu­mirile tuturor florilor, aici am privit fascinat agitaţia gâzelor, bondarilor, al­binelor, care culegeau polenul şi nectarul dulce al florilor.

 În ziua aceea mama nu mi-a dat în dar numai gră­diniţa amintirilor ei, ci mi-a împodobit sufletul cu în­ţe­lep­­ciu­ne, generozitate şi dragoste. 

compunere--Bucuria urcușului

 Max latră și aleargă,deși nici eu,nici el n-am fost pe aici și astfel ajungem într-o po­ia­nă întinsă, înconjurată de păduri bătrâ­ne. Într-o parte a poienii e un izvor umbrit de cren­gile unor brazi uriaşi, Izvor limpede şi rece, ieşit cu greu din muntele renumit pentru sărăcia în apă, căci piatra albă, calcaroasă, înghite izvoarele înainte de a le lăsa să izbucnească printre ierburi. Izvorul e o binecuvântare în acest loc cu  pă­duri bătrâne, care opresc vânturile furioase coborâte din­spre creste, şi tot ele um­bresc locul, atât cât este ne­vo­ie, pentru ca roua dimine­ţilor să întârzie cât mai mult şi iarba să rămână fragedă, până aproape de toamnă.Toate acestea mi le spune un om, ce este urmat de un pui de căprioară,așa cum eu sunt urmat de un câine.Toți mergem în tăcere. Drumul prin pădure ne-a apropiat tot mai mult de muntele care se ridica semeţ în faţa noastră. Văzut de aproape, părea, în acelaşi timp, măreţ şi impunător, dar şi ocro­titor al poienii largi. Căldura amiezii joacă peste ierburi, amorţind flu­turii uriaşi şi păsările care au amuţit în umbra pădurii,apoi se ridică ,lăsând umbra amurgului să domine.

Peste poiană s-a lăsat încet liniştea nopții.Noi urcăm spre vârful muntelui-mă întreb totuși de ce urcăm-unde întâlnim spectacolul licu­ricilor,sute şi mii de lumi­niţe care pâl­pâiau sincopat, în noaptea sfârșitului de vară, chemându-se unele pe altele, prin cine ştie ce semne stranii. Ghicin­du-se şi alegându-se, ca-ntr-un dans după legi misterioase. Nu mai văzusem nicio­dată aşa ceva. Locurile parcă luaseră foc,iar noi ne-am oprit tăcuţi.Străinul cu căprioara îmi spune în șoaptă că este locul în care pot simţi cum o aripă mătăsoasă de înger mă mângâie uşor, pe frunte.Simt,da,simt nişte fuioare fumurii cum se preling, se răsucesc, alu­necă foșnind în jurul meu,calde,plăcute,mirosind a brad verde,doar Max privește puiul mirat....

Și-atunci am înţeles că bucuria nu poate fi numită, că ea vine și toamna, atunci când brazii sunt tă­cuţi şi verzi pentru totdeauna. Şi am înţeles că, să ajung la ea, la bucuria asta care nu poate fi nu­mită, tre­buie să tot păşesc în sus, să merg mai departe, am înţeles că undeva, într-o poiană din care se văd munţii este lumina vieții.Am înţeles că e greu să urc spre munţi, dar sigur acolo voi întâlni un om urmat de o căprioară,luminați de licurici.