de PAȘTE.....

 

compunere--Puterea LUMINII de ÎNVIERE

  Se spune că în noaptea de Paşti, odată cu Învierea Mântuitorului, când cerurile se deschid, se lasă peste lume o lumină biruitoare. E un mit creştin, o metaforă sau chiar se schimbă ceva şi în sufletul nostru? Coboară cu adevărat Lumina Învierii în lume ca o promisiune de iertare şi de iubire?

 ,,Veniţi să luaţi lumină", a zis preotul, iar mâinile s-au întins către el, au atins lumina, au devenit ele însele lumină. O bisericuţă întreagă plină de mâini, mâini care se apropie una de alta, se ating şi devin lumină. La capătul lor, acolo unde se sfârşesc mâinile, încep oamenii. Oamenii, ca prelungire a unor mâini cu lumină. Oamenii îşi şoptesc bucuria învierii - Hristos a înviat! Adevărat a înviat! - oamenii poartă, poate fără să ştie, o mare minune în palme. Sunt cu ei, sunt una dintre acele mâini care a luat lumină într-o bisericuţă. Lumina e mică, e fierbinte, e vie. E acolo, în palmele mele, din ea se hrănesc şi alte mâini. Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Lumina tot creşte, iese din bisericuţă, e purtată din mână în mână. Lumina îi face pe oameni să cânte, toţi împreună, tineri-bătrâni-smeriţi -săraci-bogaţi, ocrotind în palme o flăcăruie tremurată şi plăpândă.

 Cântăm! Cân­tăm bucuria, toţi laolaltă, suntem prelungirea lu­minii pe care o ţinem în palme. Minunea e cu noi, gata să se stingă, pâl­pâie atunci, când mă mişc, mă arde cu la­cri­mile ei de ceară. Simt ceara cum mi se topeşte în pal­me, am mâinile pline de ceară şi de lumină, cânt mai departe.

 Alţi oameni au candele, dintr-acelea roşii, cu capac, lumina lor e ascunsă acolo, e protejată de vânt, dar n-o văd, n-o simt la fel ca pe aceea de lumânare. O lumânare mică, zgribulită, îmi fumegă în palme, poate se va stinge.... ocrotesc lumina.... Nu, n-o să se stingă!

   Lumina Învierii e cea dintâi lumină a sufletului meu. Nimic nu o poate egala. Lu­mi­na Învierii e candela ne­ador­mită din altarul ini­mii omeneşti. Călăuză în întunericul din jur.
Când o pri­mesc, în noaptea sfân­tă a Învierii Dom­nului nostru Iisus Hris­tos, o simt ca pe o minune, ca o ocro­ti­toare îmbrăţişare a lui Dumnezeu. O feerie.... O bucu­­rie şi o uimire deo­po­trivă.... Un început de Rai în care toți oamenii sunt iar tineri şi fru­moşi. Nemuritori. Şi mă gândesc acum la câte feluri de aşteptări trăim noi, oamenii. Cea mai frumoasă, mai tandră aşteptare şi mai nădăjduitoare rămâne  aş­tep­tarea Sfintei Învieri şi a Luminii ce o pri­mesc în cea mai tainică noapte a anului.
  Cu câtă grijă ocrotesc flacăra sfântă a lumânării de la Înviere, de când o primesc la biserică şi până ce o aduc acasă. Ea va rămâne ca o lumânare luminând zi şi noapte dru­mul către El.

        Mie și tuturor ne va fi îndreptar şi ne va schimba în bine vieţile.

                           Ne va da putere la vreme de res­trişte şi alinare în suferinţe!!!!!!!!!!!

                                               HRISTOS A ÎNVIAT!!!!!!!!!!!

                                                      ADEVĂRAT A ÎNVIAT!!!!!!!!!!!!!

cuvinte din inimă de ÎNVIERE:

În noaptea cu lumini şi neodihnă

                                             I-am spus Luminii – soare...
                                             I-am spus cu gând curat.

                                             O piatră de mormânt... s-a ridicat,
                                             S-aducă-n suflet bucurii şi tihnă,
                                             Lumii vestind... Hristos a înviat!
                                             Hristos a înviat....
                                             Și-am devenit o floare...

                                                                Adevărat a înviat!

                 Și de va fi Iisus să vină din ceruri înapoi la noi,e semn

                 că a înviat speranța,că a înviat ce-I bun în noi!!!

   întunericul nopții ne-a adus lumina în suflete,credința în adevăr,în lacrimi,în iertare,în iubire,

în speranța....Hristos a înviat!

   În miez de noapte de april,când cerul picură lacrimi din florile primăverii,Iisus vestește cu glas de speranță Învierea în veșnicie!

   Vă cheamă Domnul slavei la lumina sa... auziți clopotul de noapte care vă cântă Imnul învierii,aprindeți-I candela: a înviat Chistos din morți și totul e Adevărat.

                                                 Primiți-I darul lui ceresc!

          

                             

,,Hristos a Înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poienița-n care zburdă cerbii,
În florile de piersec și de măr.

În vântul care suflă mângâios
În ramura-nflorită de cireș

    Hristos a Înviat în fiecare dintre                                                 noi!!!!!!!!!!!

Florile zâmbesc şi îşi deschid petalele de înviere
Şi soarele străluceşte, în zi de sărbătoare,
În toată lumea s-a auzit ca într-un glas: ” Hristos a înviat!”
“Adevărat a înviat!” răspund cei ce cred şi au sufletul curat.

compunere--de Paște....

                        ,, Cântați cu bucurie acelui Ce-a scăpat

pe om și omenirea de moarte sufletească.
E Paștele! Viața! Hristos a înviat!
Iubire între oameni și pace să domnească!....

  Sunt cuvintele pe care le rostesc în fiecare miez de noapte,privind lumina din palmele-mi tremurânde.,,Veniți să luați LUMINĂ”este îndemnul pe care-l aștept,privind veștmintele albe ale preoților,iar cântecul,,Hristos a înviat cu moartea pe moarte călcând”îl cânt cu glasul înecat de durere și de bucurie; de durere pentru chinurile,umilința îndurată de EL,care a alinat suflete,a mângâiat dureri,a adus speranță,a schimbat destine,a iubit atât de mult,încât i-a adunat pe cei rătăciți și le-a dăruit împărăția vieții veșnice,a dus povara unei cruci,știind că-i va fi lemnul supliciului,și-a privit mama îndurerată și i-a iertat pe toți—buni sau răi--; de bucurie că m-a învățat rugăciunea către ,,Tatăl nostru din ceruri”,că ÎL simt aproape când cad,când plâng,când tristețea mă apasă,ÎL aud prin glasul mamei,cântându-mi,alintându-mă,prin mâna care-mi șterge o lacrimă sau mi se așează protectoare pe umăr,ÎI văd privirea prin fiecare senin al cerului și mai ales CRED în EL...eu știu că                            ,,ADEVĂRAT A ÎNVIAT!!!!!!!

compunere--Gânduri de sărbătoarea Paștelui

 

De Paște, porțile grele ale cerului se deschid. Lumina ne cuprinde pe toți, iar la Ierusalim lumânările credincioșilor se aprind de la sine. Suntem în plin mister, în taina cea mai adânca. Hristos ne bate la fereastră și așteaptă să-L poftim înăuntru. La miezul nopții, clopotele bat năvalnic. Vestea Învierii lui Hristos străbate ca un fior mulțimea: ,,Veniți de luați lumină!" cântă tunător vocea preotului. E un îndemn și o poruncă. Adunați cu toții sub bolta pascală, împlinim legea cea nouă a lui Hristos. Să ne iubim unii pe alții, cum și El ne-a iubit pe noi.

 Paștele este,poate, mai mult decât alte sărbători-- o sărbătoare a curățeniei, a purității, a unui nou început... o lăsare în urmă a tot ce este  cenușiu,o depășire și înlăturare a zgurei de peste an. Bunica îmi spune să am puterea și să știu să încep sărbătoarea  Paștelui cu inima și gândul senine, să las lumina să strălucească deplin în dimineața Învierii Domnului.  Pentru mine Paștele este o sărbătoare a descoperirii primăverii și a trezirii odată cu întreaga natură,este o sărbătoare a învățării lumii și a cunoașterii ei până în cele mai mici amănunte.Ne plimbăm pe lângă o margine de pădure și mi se pare că încep să cunosc lumea de-acolo, dintre copacii aceia bătrâni descopăr pentru prima oară tufele de călugărași viorii din poiana cu mușuroaie,apoi văd în cuibul lor puii mici de arici, rozalii, cu țepi moi, albăstrui. Pe-un fir de iarba descopăr o buburuză galbenă... o ploaie rece începe așa deodată,iar eu mă iau la întrecere cu stropii ei, fugind înaintea perdelei de apă ce se apropia, simt mirosul proaspăt, umed-răcoros al cărării pe care alerg. Ne grăbim să ajungem la sărbătoarea de acasă în mirosul dulce de pască și cozonac, în fața ouălor roșii puse într-un coș mare, plin cu frunze verzi de salcie și mâțișori.

De fiecare dată, mă apropii de Paște cu sfiala și speranță, cu inima la pândă.  Paștele este sărbătoarea cosmică a vieții redobândite, răscumpărate prin jertfă, celebrează eliberarea din temnița morții, un nou început. ,,Cei ce sunteți în întuneric și în umbra morții, lumina străluci-va peste voi", sună promisiunea solemnă a Bisericii. Astfel vestește ce avea să se petreacă o mie de ani mai târziu și ce vedem în icoana bizantină a Învierii: în vreme ce trupul sfârtecat de piroane și bice doarme în peștera străjuită de soldați, Fiul lui Dumnezeu a coborât în regatul subpământean al beznei. Hăul negru se cască sub tălpile Lui, de o parte și de alta stâncile despicate s-au dat în lături, lăsându-L să treacă, între ele izbucnește lumina făgăduită. Mă gândesc că acum ar trebui ca inimile noastre să explodeze, pereții de stâncă să se despice, porțile să se deschidă, ca să-L primim așa cum se cuvine pe Împăratul slavei. Și mă întreb ce anume aș simți, dacă asta s-ar întâmpla într-adevăr.

 Oamenii cu fețe zâmbitoare își spun cuvintele de salut ce vor fi rostite până în ziua de Înălțare a Domnului: ,,Hristos a înviat"... ,,Adevărat a înviat"!!!!

                         

,,Voi toți, ce-ați plâns în întuneric
și nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastră-nghenunchere
Sculați! Christos a Înviat!”

                (Alexandru Vlahuță -  Christos a înviat!)

compunere--Despre ouă roșii...

   O legendă spune că, după răstignire, Pilat din Pont a fost chemat la un ospăţ dat în cinstea lui de mai-marii evreilor. Tocmai în momentul în care vroia să guste dintr-un ou fiert, un soldat intră în sală strigând: "Hristos a înviat!". Sceptic, Pilat, care nu credea în minuni, a spus: "O să învie când se va înroşi oul acesta". Şi oul s-a înroşit în aceeaşi clipă, iar procurătorul, speriat, l-a scăpat din mână. De atunci, se zice că a rămas obiceiul ciocnitului ouălor roşii.

    O altă legendă spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, acestea atingându-l s-au transformat în ouă roșii.
    O altă poveste afirmă că Sf.Maria, venind să-și vadă Fiul răstignit, i-a adus ouă, care s-au însângerat sub cruce.
    Altă legendă afirmă că, după ce Iisus a fost răstignit, cărturarii saducei și rabinii farisei au făcut un ospăț de bucurie. Unul dintre ei a spus:- Când va învia cocoșul pe care-l mâncăm și ouăle fierte vor deveni roșii, atunci va învia și Iisus. Nici nu și-a terminat acela spusele și ouale s-au și făcut roșii, iar cocoșul a început să bată din aripi.

     Roșu = simbol al sângelui, soarelui, focului, dragostei și bucuriei de viață.

    Ornamentica ouălelor decorative este extrem de variată, ea cuprinzând simboluri geometrice, vegetale, animale, antropomorfe, skeomorfe (unelte de muncă) și religioase. Astfel, numai în ornamentarea geometrică deosebim simboluri și semnificații precum:

linia dreapta verticală = viața

linia dreaptă orizontală = moartea

linia dublă dreaptă = eternitatea

linia cu dreptunghiuri = gândirea și cunoașterea

linia ușor ondulată = apa, purificarea

spirala = timpul, eternitatea

dubla spirală = legătura dintre viață și moarte.

     În ceea ce privește ciocnitul ouălor, acesta se face după reguli precise: persoana mai în vârsta (de obicei bărbatul) ciocnește capul oului de capul oului ținut în mână de partener, în timp ce rostește cuvintele: "Hristos a înviat", la care se răspunde "Adevărat a înviat",semnifică deschiderea mormântului din care a înviat Hristos.

  

Am mers pe Golgota... parcă a fost ieri..............

 

Eram și eu în mulțime, atunci când duceai lemnul acela greu în spate. Priveam la tine cum te chinui, priveam la cei care te urmau, în alai: unii te compătimeau, alții – neștiutorii - se bucurau, râdeau, alții te vedeau ca pe un osândit oarecare.Tu singur ȘTIAI... Și n-ai făcut nimic, ca să-i împiedici. Mă vei întreba ce am făcut eu. Eu, simplul privitor prin timp. Eu? Eu - nu știam.Mergeam pe lângă tine și nu știam... cine esti cu adevărat, ce poți face pentru mine, pentru cel care te batjocorește sau pentru cel care te biciuiește. Ce e mai important: cuvântul sau tăcerea? E bine că am tăcut sau trebuia să mă răzvrătesc, să strig la cei care te chinuiau? Femeia aceea cu mâna la gură și ochii măriți de spaimă și de durere îți era mamă? Știa și ea, nu-i așa, ȘTIA?! Eu nu îți eram prieten, pentru că nu știam pe deplin cine ești. Mi-era doar milă de tine, pentru că erai un om, la fel ca mine și ca acela care râdea și ca acela care te chinuia. Și auzisem că făcuseși doar bine: pe unii i-ai vindecat, pe alții i-ai ridicat din morți, din alții ai scos răul. Dar Tu erai condamnatul! Ce puteam face? Puteam să te salvăm, dacă ne adunam mai mulți și dădeam mărturie pentru faptele tale bune? Dar.......           

                    Au trecut mulți ani de-atunci.

Nici timpul nu mai e același și nici oamenii. Ai văzut? Acum, lunile trec precum anii, iar săptămânile ca zilele. Acum e lumină și peste câteva clipe - seară.

Eu? Sunt același om simplu, dar poate mai schimbat.Astăzi știu bine cine ești,câteodată îți vorbesc, te întreb, mă sfătuiesc cu tine, te chem, alteori te cert. Deseori te port în gând. De ce e altfel astăzi, mă vei întreba? Că doar n-am făcut nimic atunci când eram lângă Tine, pe Drumul Crucii. M-am schimbat? Am înțeles că fără tine orice drum devine o Golgotă? Că sprijinit de mâna ta, crucea pe care o ducem e mai ușoară?

           Acum știu sigur: te-am primit în sufletul meu, te-am lăsat să-mi conduci viața și vei fi mereu cu mine.Tu n-ai plecat de lângă mine, când mi-a fost greu, n-ai spus: ,,nu știu”,n-ai întors capul în altă parte, mi-ai pus mâna pe umăr în liniște, iar crucea din spatele meu s-a sprijinit pe mâna Ta și nu i-am mai simțit greutatea. Tu mergi alături de mine și nu-mi ceri nimic.

          Peste puține zile, vei învia din nou, ca acum două mii de ani, ca acum o mie, ca anul trecut și ca anul viitor. Vei apărea în lume și vei fi preaslăvit. Ce pot face, totuși, pentru Tine? Voi fi în aceeași mulțime, în liniște, îți voi privi cu durere calvarul, dar acum, știind cine ești, voi striga alături de toți:                        ,,Hristos a înviat!"

                                         Hristos a înviat în firul ierbii,
                                         A înviat Hristos în Adevăr;
                                         în poienița-n care zburdă cerbii,
                                         în florile de piersic și de măr.
                                         în stupii de albină fără greș,
                                         în vântul care suflă mângâios
                                         în ramura-nflorită de cireș...

                                                                       HRISTOS  A  ÎNVIAT!!!!!!!!!!

         

compunere--Sărbătorile primăverii

                   Martie!!!vremea se face frumoasă...se întorc rândunicile,cocorii,vâslind sub soare...un flutur se-anină de-un fir de lumină...soarele-nflorește pământul și-i șoptește:
                                              ,,Bucură-te!Martie –Încolțitorul e aici!!!

   Într-o seară de iarnă,când doar Luceafărul lumina cerul înghețat,am aflat o poveste despre timpul când seva primăverii a început să tulbure liniștea firii,iar Soarele – sătul de atâta iernat, a încercat să fugă spre miază-zi, spre căldură. Și, ca să poată evada pe poarta cerului, a pus câte o babă pe cei nouă cai ai caleștii sale, știind că acestea vor goni caii, de o să scoată sufletele din ei. Trecură astfel ca vântul de poarta Raiului, unde păzitorul ei – Sân Toader, înghețat de frigul iernii, a băgat de seamă prea târziu ce s-a întâmplat. Speriat, el a fugit în grajdurile cerului, a luat nouă bidivii puternici, a pus nouă moși să-i încalece și a pornit în urmărirea Soarelui. Au căutat ei opt zile, dar i-au pierdut urma – căci babele mânau caii, de se zdruncina cerul, lăsând să cadă pe Pământ ninsoare și viscol – prăpăd, iar moșii, mai blânzi și mai domoli, nu se puteau pune cu ele… A noua zi însă, moșul Alexe i-a dat de urmă, și împreună cu ceilalți moși, au pornit să-i prindă pentru a-i obliga să meargă pe drumul lui ceresc, lăsat de Dumnezeu. Și-n ziua când au găsit Soarele, Pământul cu vietățile lui s-a trezit la viață. ,, de aceea de la zilele Babei Dochia, cea mai strașnică babă, sunt nouă zile până la Sân Toader și de la Sân Toader – nouă zile până la Alexe – omul lui Dumnezeu și de la Alexe – nouă zile până la Buna-Vestire”.

   Pe geamul brumat o mână nevăzută îmi desenează un ghiocel prins între două fire împletite.:unul alb și unul roșu. Firul mărțișorului, funie de 365 sau 366 de zile, a fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Asemănător ursitoarelor care torc firul vieții copilului la naștere, Dochia toarce firul anului. Nu întâmplător Babele sunt în număr de 9, o cifră magică. Cea mai capricioasă dintre Babe este Baba Dochia, care stă la cumpăna dintre iarnă și vară. Vremea capricioasă din această perioadă este pusă pe seama caracterului Babei Dochia,dacă se încălzește treptat se spune că ,,Baba Dochia își leapădă cojoacele”. Fiecare cojoc este luat de celelalte babe numite după zilele săptămânii: Lunica, Martica, Marcuriana, Joița, Virița, Sitița și Domnica. Primele trei zile ale lui martie se mai numesc ,,baba de primăvară”-1 martie, ,,baba de vară” -2 martie și ,,baba de toamnă”-3 martie și așa cum vor fi aceste zile, așa vor fi și cele trei anotimpuri.

  Deodată cerul este străbătut de o herghelie formată din opt cai cu chip de flăcăi, care aveau coada ascunsă în ițari și copitele ascunse în opinci,era Sfântul Toader,o divinitate agrară cu însușiri de cal năzdrăvan, paznicul ceresc al Soarelui.Nu-l văd pe Alexie care nu a putut rezista curiozității de a desface cufărul dat de Dumnezeu,unde erau închise insectele ce supărau oamenii și l-a deschis, astfel încât toate s-au răspândit din nou pe Pământ. Pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, Alexie a fost transformat în cocostârc și pedepsit să adune, între 17 martie și 14 septembrie, insectele împrăștiate. Ascum se întoarc berzele și cocostârcii.

   Și iată ceasul vechi,,cu un cuc”care anunță ora de culcare,iar bunica îmi spune că în curând vom urmări primele păsări călătoare, iar ziua de 25 martie se numește ,,Ziua cucului”, coincide cu sărbătoarea Buna- Vestire, zi în care Maica Domnului a fost vestită, prin Arhanghelul Gavril, că va naște pe Fiul Domnului, Iisus Hristos..

Ea,Maria,a fost mama îndurerată ce și-a privit neputincioasă Fiul răstignit și de atunci fiecare MAMĂ a înțeles că o dragoste de mamă este, pentru veșnicie,puternică și nu se schimbă niciodată…că dragostea mamei strălucește.Sărbătoarea de 8 Martie este a tuturor mamelor.

     Dumnezeu binecuvântează aceste ființe care-au dorit să devină mame…

             pentru lacrimile,durerile,bucuriile,speranțele,

                     spaimele,împlinirile,fericirile,zâmbetele lor....

În grădinuța casei noastre au înflorit zambilele,narcisele,lalelele,iar salcia de lângă gard stă plecat,parcă plângând.Acum aflu  de ce se sfințesc ramuri de salcie în ziua de Florii. Maica Domnului, vrând să-și vadă Fiul ce tocmai fusese răstignit, nu a putut să-și continue drumul din cauză că o apă mare i s-a ivit în cale. S-a rugat de toate buruienile s-o treacă apa, însă doar salcia a fost cea care a ajutat-o. Astfel, Maica Domnului a binecuvântat salcia ca oamenii să o ducă la biserică, iar preoții să o slujească.

Duminica Floriilor sau Intrarea Domnului în Ierusalim este cea mai mare sărbătoare din Postul Mare și amintește de intrarea triumfală a Mântuitorului în cetatea Ierusalimului, a doua zi după ce L-a înviat pe Lazăr.  Oamenii, auzind de venirea lui Iisus, au luat ramuri de finic și au ieșit bucuroși în întâmpinarea Lui, strigând: ,,Osana întru Cel de Sus! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”.

Abia aștept să se apropie sfintele sărbători de Paște,când în săptămâna mare se vopsesc ouălele,simbolul Învierii lui Hristos:,, De acum înainte să faceți și voi ouă roșii și împestrițate întru aducerea-aminte de răstignirea Mea, după cum am făcut și Eu astăzi”.

De Paște oamenii  rostesc binecunoscuta formulă: ,,Hristos a Înviat”, la care se răspunde  cu: ,,Adevărat a Înviat”. Oul roșu de Paște are puteri miraculoase, de vindecare și de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumusețe, vigoare și spor.

La 40 de zile de la Înviere,se sărbătorește Înălțarea Domnului Isus Hristos la ceruri. Ziua Înălțării Domnului mai poartă și numele de „Ziua Eroilor”.

   Acestea sunt sărbătorile primăverii,așa cum le-am învățat de-acasă!

Simt parcă picătura de bucu­rie căzută din cer,cum totul se împodobește în verde şi alb, în parfum de flori şi în triluri de păsări.Urmăresc cum, îmbătat de viaţă, flu­turele zboară din floare în floare, și-mi spun că e primul fluture pe care îl văd primăvara asta.

 Ne salutăm şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum ştie de primăvară!!!!!!!!!!!

compunere--de PAȘTE...e ADEVĂRAT!!!!!!!!!

   În fiecare an,odată cu venirea primăverii și apropierea Sfintei Sărbători a PAȘTELUI,aflu că jertfa Mielului se aduce seara ,,deoarece preînchipuie pe Hristos, adevăratul Miel și Păstor de suflete, care se sacrifică de bună voie pentru curățirea de păcate a întregii omeniri”.

   La sfârșitul unei zile din Săptămâna Patimilor urmează seara și apoi noaptea care este simbolul morții, al odihnei pentru refacerea forțelor fizice ale omului. În intervalul dintre zi și noapte se jertfește mielul pascal, care a prefigurat pe Mesia. El se aduce în perioada lunii pline, deoarece lumina astrului de noapte simbolizează divinitatea, iar corpul lunar reprezinta umanitatea lui Hristos. După cum lumina lunii înlătură întunericul și guvernează noaptea, la fel și Hristos luminează pe cei din întuneric și restaurează toată firea. De aceea, Dumnezeu a rânduit ca Hristos să moară, în timpul lunii pline, ca să înlăture negura păcatelor care cuprinseseră toată lumea.

    Privesc într-o poză un miel și mă uimesc ochii cuminți de copil,i-aș șopti:

          Tu, inimă cuminte, blând miel în soare,
          pe pajiște, sprințar, în primăvara nouă....
          Nu căuta să sorbi lumina din izvoare,
          ci potolește-ți setea cu boabe mici, de rouă....

  În această săptămână încerc să-mi înveselesc puțin sufletul nu numai cu verdele crud al ierbii,al frunzelor firave,dar mai ales cu roșul ouălelor.Oul este considerat simbol al echilibrului, creației, , simbol al vieții și al reînnoirii naturii. O legendă relatează că Maica Domnului,venise să-și plângă fiul răstignit, a așezat coșul cu oua lângă cruce și acestea s-au înroșit de la sângele care picura din rănile lui Iisus.Ce trăia Mama privindu-și Fiul umilit,chinuit,știind că acolo,sus,pe cruce își va da sufletul,cerând iertare pentru cei care ÎL iubiseră și apoi L-au osândit la moarte?

   În dimineața primei zile de Paște,înainte de a ciocni primul ou roșu,simt nevoia să mă rog pentru EL, să-l rog să ierte greșelile de odinioară și de astăzi. Îmi spun că această culoare roșie reprezintă pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar și sângele lui Iisus scurs pentru mântuirea mea,a lumii,iar ciocnitul ouălelor semnifică sacrificiul divinității primordiale.

   E sărbătoarea ÎNVIERII,toți din jur au bucurie în gesturi,în priviri....îmi întorc totuși privirea spre o icoană a Răstignirii și aud lângă mine un glas fericit: Hristos a înviat!...da! e adevărat că A ÎNVIAT!este în sufletele celor ce cred.Răspund cu bucurie,privind înaltul albastru: ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Hristos a înviat!!!!

 

   Întunericul nopții ne-a adus lumina în suflete,credința în adevăr,în lacrimi,în iertare,în iubire,în speranță….Hristos a înviat!

   În miez de noapte de început de mai,când cerul picură lacrimi din florile primăverii,Iisus vestește cu glas de speranță Învierea în veșnicie!

   Vă cheamă Domnul slavei la lumina sa! Auziți clopotul de noapte care vă cântă Imnul Învierii,aprindeți-I candela:a înviat Hristos din morți și totul e Adevărat!

                          Primiți-I darul lui ceresc!

 

compunere--de PAȘTE

                     E seară...e liniște....și eu aștept PAȘTELE.....                                                                         Ca de fiecare dată, mă apropii de Paște cu sfială și speranță, cu inima la pândă.Îmi  stăruie perpetuu marele mister pe care, an de an, îl aștept și îl caut, îl bănuiesc și îl gândesc, însă niciodată până acum n-am izbutit să-l simt pe de-a-ntregul. Paștele este sărbătoarea cosmică a vieții redobândite, răscumpărate prin jertfa, celebrează eliberarea din temnița morții, un nou început.

                          ,,Cei ce sunteți în întuneric și în umbra morții, lumina străluci-va peste voi"- sună promisiunea solemnă a Bisericii. Iar  un proroc, spune: ,,Ridicați, căpetenii, porțile voastre și ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei".

   Astfel vestește ce avea să se petreacă o mie de ani mai târziu și ce vedem în icoana bizantină a Învierii: în vreme ce trupul sfârtecat de piroane și bice doarme în peștera străjuită de soldați...

 Fiul lui Dumnezeu a coborât în regatul subpământean al beznei. Hăul negru se cască sub tălpile Lui, de o parte și de alta stâncile despicate s-au dat deoparte, lăsându-L să treacă, între ele izbucnește lumina făgăduită.

    Mă gândesc că acum ar trebui ca inimile noastre să explodeze, pereții de stâncă să se despice, porțile să se deschidă, ca să-L primim așa cum se cuvine pe Împăratul slavei. Și mă întreb ce anume aș simți, dacă asta s-ar întâmpla într-adevăr. Vestea Învierii lui Hristos străbate ca un fior mulțimea.,,Veniți de luați lumină!" cântă tunător vocea preotului. E un îndemn și o poruncă. Adunați cu toții sub bolta pascală, împlinim legea cea nouă a lui Hristos:

                                        Să ne iubim unii pe alții, cum și El ne-a iubit pe noi!

Și peste tot răsună singurele cuvinte de salut ce vor fi spuse până în ziua de Înălțare a Domnului:                                  

                  ,,Hristos a înviat!".....,,Adevărat a Înviat!"

compunere---de Paște....

 

"În copaci, prin vechi coroane,
Seve urcă în artere
S-ar părea că-n țevi de orgă
Suie slava de Înviere".
                                     Lucian Blaga

     De Paște, porțile grele ale cerului se deschid. Lumina ne cuprinde pe toți, iar la Ierusalim lumânările celor mai credincioși se aprind de la sine. Suntem în plin mister, în taina cea mai adâncă. Hristos ne bate la fereastră și așteaptă să-L poftim înăuntru. Ca de fiecare dată, mă apropii de Paști cu sfială și speranță, cu inima la pândă. Paștele este sărbătoarea cosmică a vieții redobândite, răscumpărate prin jertfă, el celebrează eliberarea din temnița morții, un nou început. ,,Cei ce sunteți în întuneric și în umbra morții, lumina străluci-va peste voi", sună promisiunea solemnă a Bisericii. Iar David, psalmistul prooroc, spune: ,,Ridicați, căpetenii, porțile voastre și ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei". Astfel vestește ce avea să se petreacă o mie de ani mai târziu și ce vedem în icoana bizantină a Învierii: în vreme ce trupul sfârtecat de piroane și bice doarme în peștera străjuită de soldați, Fiul lui Dumnezeu a coborât în regatul subpământean al beznei. Hăul negru se cască sub tălpile Lui, de o parte și de alta stâncile despicate s-au dat în lături, lăsându-L să treacă, între ele izbucnește lumina făgăduită. Mă gândesc că acum ar trebui ca inimile noastre să explodeze, pereții de stâncă să se despice, porțile să se deschidă, ca să-L primim așa cum se cuvine pe Împăratul slavei. Și mă întreb ce anume aș simți, dacă asta s-ar întâmpla într-adevăr. 

   Știi ce văd prima oară când mă gândesc la Paș­te?! Un cireș înflorit. Ciucure de flori. Florile alea mici, înghesuite una în alta, ciorchine! Florile alea sunt fericirea copi­lăriei, pe care o simt, primăvara! 

Paștele înseamnă  bucurie, viață, renaștere. Toți copacii care erau pâ­nă atunci ursuzi, uscați și țepoși înmuguresc și se umplu de flori! Asta este pentru mine bucuria săr­bătorii, miracolul ei. Și astăzi eu îl simt pe Iisus în cireșul înflorit! Dumnezeu învie în fiecare an, învie în fiecare floare, o simt din tot sufletul, o simt ca pe o sărbătoare. Și da, ciocnesc un ou pentru asta și spun „Hristos a înviat”! 

Și știu că adevărat a înviat. 

E de ajuns să privesc natura din jurul meu, biruința ei vegetală, cireșul înflo­rit! 

test: Veronica D. Niculescu,, O vară cu Isidor” + big-day-2022-o-sarbatoare-pentru-pasari-si-oameni

  Textul 1

,,Era o dimineață ca oricare alta. [...] Nu ne pregăteam de nimic special acolo, la grădina zoologică.

S-a întâmplat însă un lucru care a făcut-o de neuitat. Asta mă voi strădui să povestesc chiar acum. ,,Stăteam, ca de obicei, singur pe creanga mea și mă uitam spre pădure. [...] Îngrijitorii de serviciu erau Clonț și Piciorong, n-o să uit niciodată [...]. După ce s-au îndepărtat, m-am uitat, ca de obicei, la ușiță. Am întins aripile și am atins-o ca din întâmplare, împingând ușor cu vârfurile. Era, desigur, închisă. [...] Am mâncat cum mănânc eu, fără să păstrez nimic pentru mai târziu, după care am hotărât să profit de orele de liniște și să trag un pui de somn, cât se mai putea. Știam că n-o să mai apară nimeni vreme de câteva ore. Abia ce mă instalasem pe platformă, că s-au auzit niște pași apropiindu-se.

 Orice ar fi, nu deschid ochii, mi-am zis. Un condor* sătul e un condor mort pentru patrie vreme de câteva ore.

 Zăceam acolo neclintit, iar jos continua foșnetul. Ca niște pași pe loc.

 Probabil se uită la mine. Nu mă mișc. Nu exist. Pleacă! Dar foșnetul continua, de parcă cineva se plimba pe lângă cușcă.

  Poți să te plimbi. Aici nu e nimic de văzut. Condor adormit. Nu-ți convine, cere-ți banii înapoi pe bilet.

 Și deodată, clinchetul! Ei, da! Clinchetul m-a făcut să tresar. Clinchetul m-a făcut să mă ridic în capul oaselor și să mă uit țintă la ușiță. Jos, lângă cușcă, stând pe vine și umblând cine știe de ce la zăvor, era o fetiță. Părul lung și drept, de culoarea castanelor, îi învelea umerii și atingea cu capetele pământul. De sub pletele care o îmbrăcau ca o pelerină, se iveau brațele albe, lungi și subțiri. [...] Se uita la mine neclintită, cu ochii mari, cu gura întredeschisă, de parcă ar fi rostit o vocală neauzită. Am căutat să mă adun, să mă stăpânesc, să mă controlez, să-mi lipesc aripile de corp și să mă trag un pic mai în spate. Dar stai puțin! O știu pe fata asta, mi-am zis.

— Nu te speria... mi-a șoptit.

 Da, bineînțeles c-o știam pe copila asta! Era fata aceea blândă, cu bascheții verzi, îi avea și acum în picioare. Nu știu ce-a meșterit ea acolo și cum a făcut, dar peste câteva minute ușița era descuiată. Clic, s-a auzit. Fata se uita țintă la mine. Cu mâna stângă se sprijinea de gardul de sârmă, cu dreapta a crăpat ușița ușor, întâi foarte puțin, apoi mai mult, până a deschis-o de tot. A lipit-o de perete și s-a îndepărtat câțiva pași, mergând cu spatele, fără să-și ia o clipă privirea de la mine.

— Haide, mi-a zis.

  M-aș fi frecat la ochi. Credeam că visez. Haide, haide, dar unde?

— Hai, Isidor.

 Știa cum mă cheamă! Asta chiar m-a lăsat mut. Mă rog, eram dinainte, dar știți cum se zice... Am coborât de pe platformă. O mișcare care a stârnit ceva turbulențe, după cum mi-am dat seama. [...] Am hotărât să ies din cușcă. M-am aplecat și m-am strecurat pe ușiță. Mi-a stat respirația. Am amețit și m-am prăbușit într-o parte.

— Isidor! Trezește-te, te rog!

 Mi-am dat seama că mă făceam de tot râsul. Condor bătrân, să zac așa prăbușit într-un șanț! M-am ridicat, m-am scuturat frumușel. Carevasăzică, nu visam. Și acum?

— Zboară! mi-a șoptit. O priveam fermecat, încă un pic amețit, nu știam ce să fac. Am întins aripile. Ea s-a tras într-o parte.

— Zboară! mi-a zis iarăși. Poți să zbori, ești liber. Iar eu trebuie să plec cât mai repede.

Zboară, te rog, nu vreau să ne prindă! O s-o încurcăm amândoi. Zboară, zboară, dar cum? [...] Pur și simplu trupul meu nu se desprindea de la sol decât pentru a se prăbuși cu un bufnet. [...]

 Fata mă privea disperată, cum mă apropiam de ea săltând ca o minge dezumflată. Brusc, s-a întors cu spatele la mine și a pornit spre ieșire. Am alergat după ea. S-a oprit, înainte să dea colțul către aleea principală, s-a rotit și m-a privit. [...] Fetița și-a scos hanoracul și mi l-a aruncat pe umeri. Ea mi-a trecut ușor fiecare aripă prin câte o mânecă, apoi a închis fermoarul cu grijă, atentă să nu-mi prindă penele de pe piept. Iar când mi-a aranjat la loc o pană răzvrătită și i-am simțit degetele subțiri atingându-mă, am știut că trebuie să mă las pe mâinile ei, că e bună ca o mamă, deși nu e decât o fetiță. [...] Ne-am așezat pe bordură, feriți de câteva mașini parcate acolo, cu fața spre pădure. Am răsuflat ușurați amândoi.

— Și-acum ce ne facem, Isidor? Glasul fetei părea plin de îngrijorare. Însă, când m-am întors înspre ea, am văzut că zâmbea cu tot chipul. [...] Tot ce-am făcut a fost să leșin iarăși, răpus de-atâta fericire, cu capul în poala zânei de treisprezece ani care mă salvase. Serena.”

                                                                                     (Veronica D. Niculescu,, O vară cu Isidor”)

*condor = specie de vultur foarte mare care trăiește în Munții Americii de Sud

Textul 2

,,Big Day este despre păsări, dar și despre oameni. [...] Ca organizatori, am fost extrem de încântați că în acest an am avut la start o mulțime de fețe noi, oameni aduși împreună de un singur lucru: dragostea pentru natură și păsări. [...]

  Big Day este un concurs al celor mai pasionați iubitori de păsări și, cu toate că relaxarea și voia bună sunt printre obiectivele fiecărui participant, spiritul competițional este omniprezent. În seara dinaintea concursului, pacea și prietenia domină atmosfera din curtea stațiunii de la Agigea, iar poveștile despre păsările observate în acest an curg necontenit. [...] Însă, la 5 dimineața, a doua zi, iataganele (binoclurile, lunetele și aparatele de fotografiat) sunt scoase din teacă și nimeni nu prea mai este prieten cu nimeni. „Păsărarii” începători sau cu experiență pornesc în cursa istovitoare de 24 de ore în care fac tot ce pot pentru arealul stabilit de organizatori. Șeful glumelor, Ciprian, devine brusc vigilent, iar privirea i se ascute precum cea a unei acvile gata de atac. Judit, de la echipa 42, plină de energie și dispusă mereu să se joace cu cei mici prin curtea stațiunii, devine concentrată și intransigentă* precum un stârc cenușiu care își pândește prada. Toată încrâncenarea asta este totuși cu folos. [...] La fiecare ediție, pe lângă numărul de specii observate, toți concurenții visează la întâlnirea cu speciile rare pe care le pot vedea în migrația de toamnă. Anul acesta, [...] au avut șansa de a repera un ciuf de câmp (Asio flammeus)! [...] A doua prezență de „gală” la Big Day 2022 a fost mărăcinarul siberian (Saxicola maurus), o specie ce poate fi observată doar accidental în România. Bucuria unei astfel de descoperiri poate fi cu greu exprimată în cuvinte.”

                                  / https://www.sor.ro/big-day-2022-o-sarbatoare-pentru-pasari-si-oameni/

*intransigentă = care nu se abate de la o anumită linie adoptată, care nu acceptă compromisuri

6. Precizează, în două-trei enunțuri, o trăsătură a tiparului narativ, ilustrând-o cu o secvență din textul 1.

Tiparul textual este narativ prin prezența unui narator subiectiv,un condor-personificare- ce povestește la persoana întâi, își exprimă propria experiență trăită alături de fetița ce-l salvează; vocea textuală povestește o întâmplare petrecută la grădina zoologică,când o fetiță se hotărăște să-l elibereze pe condorul Isidor,, Zboară! mi-a șoptit. O priveam fermecat, încă un pic amețit, nu știam ce să fac.” Și este eliberat.

7. Prezintă un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text

                   În cele două texte sunt prezentate păsările și oamenii ce le iubesc.

În textul 1, Serena a făcut tot posibilu,l ca să își salveze prietenu din cușca unui zoo,un condor,și să-i ofere libertatea de care nu a avut parte. Relaţia dintre fetiță şi condor e cea dintre două fiinţe care ştiu că important este visul. Serena vrea să-l ajute pe Isidor să-şi redescopere plăcerea zborului şi să-şi depăşească temerile din captivitate.În textul 2,este prezentat un eveniment,concurs,,Big Day”pentru oamenii pasionați de zburătoare, sunt observate speciile de păsări din arealul stabilit și mai ales speciile rare pe care le pot vedea în migrația de toamnă.

                    Păsările reprezintă conexiunea zilnică a omului cu natura,cu viața.  

8. Crezi că o pasăre ținută în captivitate se dezvoltă la fel ca în mediul ei natural? Justifică-ți răspunsul,valorificând textul 1.

Cred că o pasăre este liberă şi independentă doar atât cât îi permite cerul și de aceea oricine trebuie să înveţe din gestul păsărilor libertatea şi înălţarea.Dar libertatea nu înseamnă nimic pentru o pasăre care nu a-nvăţat să zboare,care sunt în captivitate,care se dezvoltă după cum omul dorește și care este considerată un trofeu doar pentru a fi privită,admirată.Viața păsării este în cuști,colivii,voleiere.

Chiar dacă omul stă zilnic cu pasărea, nu cred că pasărea poate avea încredere. Păsările simt un impuls puternic atunci când vine vremea migrației, vor fi foarte neliniștite în această perioadă. Multe păsări sunt crescute în captivitate, scoase din sălbăticie. Captarea păsărilor poate să schimbe nivelul lor de inteligență. Sunt păsări triste,chiar dacă uneori cântă și încântă prin sunetele lor.Desigur că sentimentul unic este dorul de zbor,de cuibul de pe o creangă,de insectele din scoarța copacilor,de puii pe care i-ar învăța să zboare, de plecarea spre alte orizonturi. Condorul din text pare să aibă un sistem complex de comunicare. Este o pasăre sociabilă, o creatură inteligentă, distractivă și frumoasă. Din punct de vedere psihologic, capturarea lui este o tortură, deoarece nu poate comunica cu semenii lui și nu poate să-și petreacă orele de zbor în natură. Condorul de la zoo nu poate zbura,îi e frică,pentru că viața lui a fost într-o cușcă cu zăbrele,iar o ușă îl desparte de libertate,de înaltul cerului.A uitat să zboare,se lasă îmbrăcat ca un copil,aceasta înseamnă tristețe.

  Dar locul păsărilor este sub cer,în libertate și de acolo ele aduc vești,bucurie,speranță.

9. Asociază fragmentul din „O vară cu Isidor” de Veronica D. Niculescu cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, o valoare comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

Voi asocia fragmentul din textul 1 cu povestirea,,Cum e lumea”de aceeași autoare,Veronica Niculescu,când tot într-o grădină zoologică un pui de urs a fost trezit de aripile unui fluture ce zboară liber,la fel condorul aude pașii ca,,un clinchet”al unei fetițe.Pe urmele fluturelui,Bianca-ursuleț fetiță,cu guler alb,admiră splendoarea lumii noi: lacul cu rațele,șirul de copaci,valea,iarba înrourată.Isidor,condorul,este eliberat de fetiță din cușcă este uimit și simte cum,,amețit și m-am prăbușit într-o parte.”Ursulețul aleargă vioi prin lumea dorită,condorul,acum liber nu poate zbura,,Pur și simplu trupul meu nu se desprindea de la sol decât pentru a se prăbuși cu un bufnet.”

Și ursulețul și condorul sunt protejați:fetița îl ascunde în hanorac,iar Mara,personajul din povestire,îl apără cu propriul trup,cerând milă de la oamenii speriați de puiul de urs.

  Cele două personaje umane iubesc ființele necuvântătoare,pentru că știu că numai când iubesc o vietatate simt iubirea cu toată inima.  

Subiectul al II lea

Scrie o compunere în care să o caracterizezi pe Serena, personajul din textul ,,O vară cu Isidor” de Veronica D. Niculescu.

  Serena, personajul din fragmentul,,O vară cu Isidor," este o adolescentă plină de viață și empatie. Este prezentată prin caracterizare indirectă,prin faptele sale de a găsi curajul să-l elibereze pe Isidor,condorul din zoo.Este momentul când condorul o descrie pe fetița,,neclintită”,nemișcată din fața lui,îi privește ,,părul lung și drept, de culoarea castanelor”ca o pelerină,, îi învelea umerii și atingea cu capetele pământul”, îi observă ochii mari, gura întredeschisă,,de parcă ar fi rostit o vocală neauzită”,iar brațele erau albe, lungi și subțiri.Blândețea glasului fetei îi domolește frica.

 Hotărâtă să-l elibereze pe Isidor, Serena reușește să deschidă ușa cuștii. Condorul o urmează afară, dar dezvăluie că nu poate zbura. Serena manifestă curaj,inteligență și compasiune atunci când îl eliberează pe condor.Deși Isidor are probleme cu zborul,Serena găsește o soluție pentru a-l scoate din grădina zoo.

 Când a reușit să îl salveze, el a înțeles că există într-adevăr zâne și că ele uneori coboară și în viața bătrânilor condori lipsiți de speranță.Cu toate că Isidor visase de mult timp libertatea, a uitat ce înseamnă și de aceea nu a putut să zboare 

Mult lirism în acțiunea celor doi care doresc libertate. Relaţia dintre Serena şi Isidor e cea dintre două fiinţe care ştiu cât de important este visul. Serena vrea să-l ajute pe Isidor să-şi redescopere plăcerea zborului şi să-şi depăşească temerile.

Serena devine un simbol al curajului și compasiunii, dovedind că un singur individ hotărât poate schimba destinele altora. Isidor, condorul, reprezintă lupta pentru libertate și capacitatea de a depăși constrângerile impuse de societate. Isidor rămâne ca o permanentă promisiune că visurile pot deveni realitate. 

  Stilul autoarei capătă o notă definitorie prin atenția acordată detaliilor, a căror cumu­lare controlată asigură o stare de necesitate în puzzleul poveștii, și prin umorul fin, care se strecoară în țesătura textului.

(numele Serena înseamnă puritate,calm,lumină, dorință de aventuri,emoții)

test ușor: Ionel Teodoreanu, ,,Arca lui Noe” + Monica Lovinescu ,,La apa Vavilonului”

 

Textul 1

,,Bob, Bobi, Bobiță, Biță, Bibiță, Bițulache, Boți, Boboți, Bimb, Bo, Bic, Bichi, Bi. Și mai ales Bob.

  Astfel de nume și porecle au caracter evocativ, ar da poate impresia că unicul lor deținător este un cățelandru jucăuș. Bob Rafael n-avea însă decât două picioare [...]. Pluralitatea acestor apelațiuni, mai degrabă compatibilă cu un patruped de genul fox, avea totuși un sens și o logică. După cum se vede, numirile lui Bob nu vădesc un caracter persiflant* [...]. Numai din simpla lor enunțare se vede că Bob nu era un izolat, ci o ființă sociabilă, mereu chemată, mereu strigată, determinând o reacție exclamativă. În esență, multiplicitatea acestor porecle [...] afirmă că Bob e un băiat simpatic, un băiat „fain” în terminologia proprie clasei lui liceale.

  E curios însă că și cancelaria avea aceeași părere despre el, cu toate că notele din catalog, fără să atingă repetența, nici corigența, erau cu totul lipsite de monotonia notelor premianților. Patru lângă zece, unu lângă opt, dovedeau un climat instabil, trecând de la o extremă la alta cu mare viteză. Totuși, când venea vorba despre Bob – era singurul elev pomenit și acceptat de profesori cu poreclă, nu cu numele de familie –, profesorii nu se puteau împiedica să nu zâmbească, prea amuzați, ca să mai regrete acest zâmbet nepedagogic care dovedea că Bob, indiferent de media generală și nota la conduită, era simpatic tuturor celor cu care venea în contact, fiindcă, oricum ar fi, oamenii în genere sunt recunoscători celor care le aduc zâmbetul.

 Cu toate că era adolescent – sau începea să fie – Bob rămăsese copil prin statură și înfățișare, sfidând cu aerul lui de lună rumenă, măr domnesc și Je sais tout (Știu tot – din fr.), bubele, melancoliile [...]. Prea mic pentru vârsta lui, mulți dintr-a doua erau mai înalți decât el care intrase în cursul superior, era în schimb atât de perfect croit și proporționat, miniatură de atlet complet, cu umeri largi și rotunzi de înotător, cu șolduri strâmte de toreador și picioare sculptural sprintene, încât el părea jurisprudența* normei, iar ceilalți – mai nalți decât el – hâiala ei, șchiopătarea.

 Și capul lui tuns chilug – aceasta era deocamdată concepția lui despre cap – era poate prea dezvoltat, căpățânos se zice, dar atât de impecabil sferic și atât de proporționat în toate curbele, planurile și amănuntele [...].

 Tatăl lui Bob, inginerul Rafael, directorul unei uzine metalurgice, copleșit de muncă și răspundere, nu prea avea timp să se ocupe de Bob. Dar nici vocațiunea educației lui Bob nu o avea, cu toate că era energic, disciplinat și admirabil organizator industrial: autentic conducător al soldaților muncii. Totuși, Bob îl dezarma, așa cum înțelegea și el principial această misiune, dar mai cu seamă cum o concepea soția lui, Tincuța Rafael, constrânsă să fie și mamă și tată, adică severă pentru doi, exagerat compensativ autoritară. Aproape în fiecare seară, după ce se ridicau de la masă, și după ce Bob era expediat la culcare, urma discuția-tip:

– Sigur, tu râzi, te distrezi, și eu îmi pierd toată autoritatea. Are să ajungă un rău, un mojic, o brută.– ---Tincuța dragă, nu te supăra, tu știi: nu pot fi tată.

 – Nu vrei. Te-ascultă sute de oameni, și nu poți să te impui unui copil

– Dacă-mi vine să râd? Ce să fac?

– Să nu râzi!

 Natural, efectul era contrar.

– A! știu. E foarte comod. Domnul e admiratorul domnului Bob. Tot ce face domnul Bob e spiritual, e hazliu, e irezistibil. Dovadă: cum deschide gura, râzi. [...] Și domnul Bob, cabotin* cum e, îl adoră pe tatăl său, socotindu-l persecutat de mine. Asta-mi trebuie pentru toate sacrificiile mele, asta merit...    Firește, Tincuța îl adora pe Bob, dar cu sprâncenele încruntate, cu ochii scrutători și severi, căci ochii râsului se deschideau numai în inima ei, acoperind-o.

 Ca acei bărbați politici care-și sacrificau popularitatea convingerilor, Tincuța prefera să fie utilă viitorului lui Bob, decât agreabilă prezentului.”

                                                            (Ionel Teodoreanu, ,,Arca lui Noe”)

* persiflant – ironic, zeflemitor

* jurisprudența – totalitatea hotărârilor unui tribunal, felul în care judecă un tribunal

* cabotin – actor mediocru

Textul 2

,, Aveam 11 ani. Petreceam, ca de obicei, o lună de vară la Fălticeni doar cu tata. Era fabulos. Când scria la birou, valea Șomuzului la care se ajungea din grădina bunicii era a mea. Sau mă jucam cu Horia (Lovinescu), cu Lala (Vasile Lovinescu) în casa unchiului Octav. Când tata făcea pauză, porneam împreună în plimbarea cotidiană spre Băncuța și „discutam” literatură. Eram mândră și chiar la micimea mea priveam lumea de sus: mă pregăteam conștiincios pentru subiectul zilei, apoi orientam convorbirea spre Creangă, Sadoveanu, Calistrat Hogaș, din care devorasem în ajun pagini și pagini, iar tata mă lăsa să-mi spun părerea, se prefăcea chiar c-o ia în serios: cine, dar cine mai era ca mine? Plimbarea pedestră fusese încununată într-una din veri printr-o excursie (o mașină cu șofer numai pentru noi doi) la mănăstirile din Bucovina și la „bojdeuca” lui Creangă. La Iași, [...] adormisem în cinematograful unde ne dusesem după prânz. [...] La toate părea a le pune capăt nefericita lui inițiativă din vara ce preceda primul an de latină la liceu. „Nu se poate ca fata lui Lovinescu să nu știe latina” – tata descoperise brusc această falie în cultura mea ce risca să-l facă de râs. Luase și măsuri în consecință. La negustorul de pe strada mare din Fălticeni unde aveam cont deschis pentru „langues de chat”* – blocase contul. Ciocolata intrase în posesia și în sertarul său: ca să am dreptul la ea trebuia să recit câte o declinare. Când le-am învățat pe toate – cu chiu cu vai, eram revoltată de procedeu – și am mai deprins și puține verbe, tata a găsit că e momentul marii probe. Ieșisem pe uliță, să ne îndreptăm spre Băncuța, eu gata împodobită cu toate întrebările mele „literare” ce-mi deschideau calea de acces spre el. Îi pun prima, îmi răspunde sec: – Pe latinește! Nu înțeleg – Cum adică? – Foarte simplu, acum știi și declinările, și verbele. Formezi fraza pe latinește! Am înghețat. Eram izgonită din rai. Între mine și duetul intelectual cu tata, prin care curgea mierea literaturii, se interpuneau, ca un zid umed, născător de singurătăți și tăceri, declinațiile latine. N-am fost salvată decât de rumoarea târgului: fiind auziți de alți trecători cum nu ajungeam să comunicăm în limba lui Tacit, se dedusese că „fata lui Lovinescu a rămas corijentă la latină”. Nu știu dacă din această pricină, fiind vexat*, sau pentru că eu mă încăpățânam să nu învăț cum ar fi vrut el, tata a pus capăt experienței.”

                                                              (Monica Lovinescu ,,La apa Vavilonului”)

* langues de chat – limbi de pisică (prăjituri)

 * vexat – rănit, jignit

6. Precizează, în două – trei enunțuri, o trăsătură morală a personajului, identificată în fragmentul de mai jos, și mijlocul de caracterizare, ilustrându-l cu o secvență:

„Firește, Tincuța îl adora pe Bob, dar cu sprâncenele încruntate, cu ochii scrutători și severi, căci ochii râsului se deschideau numai în inima ei, acoperind-o.

Ca acei bărbați politici care-și sacrificau popularitatea convingerilor,Tincuța prefera să fie utilă viitorului lui Bob, decât agreabilă prezentului.”

  Principalul mod de caracterizare al personajului este descrierea. Prin descriere personajul este caracterizat în mod direct de narator ca o ființă ce iubește fără limite,dar se exteriorizează prin priviri aspre,serioase.Era un mod de a-și ascunde în interiorul ființei, plăcerea ,,ochii râsului”,iubirea. Deși portretul Tincuței este sever,personajul prin comportamentul,atitudinea exigentă,comparația ușor ironică își arată grija pentru viitorul lui Bob și astfel naratorul o caracterizează indirect.

7. Prezintă un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.

                      În ambele texte este arătată relația dintre un părinte și copil.

   În textul 1,este prezentat un adolescent,Bob,alintat cu multe derivate ale numelui,descris ca,, un băiat simpatic, un băiat „fain”,nu prea învățat,dar acceptat și simpatizat de,, profesorii nu se puteau împiedica să nu zâmbească”,la fel și tatăl.Mama,Tincuța,era nemulțumită de atitudinea conciliantă a tătălui și,, constrânsă să fie și mamă și tată, adică severă pentru doi, exagerat compensativ autoritară” îi reproșa adeseori comportamentul îngăduitor.Și astfel,Bob era iubit direct de tată și tăinut de mamă care,, prefera să fie utilă viitorului lui Bob, decât agreabilă prezentului.”

   În textul 2, tabloul zugrăvit de autoare se alcătuiește din atmosfera care o înconjoară, din întâmplări și din semnificațiile pe care le dezvăluie.Sunt pagini calde şi încărcate de acea nostalgie a omului matur privind cu gingăşie spre copilărie,când la 11 ani discuta litratură cu tatăl său în lungile plimbări.Tatăl,, se prefăcea chiar c-o ia în serios”,o asculta și o lăsa să-și spună părerea despre autorii pe care fata îi citise.Este însă sever când a descoperit că nu e pregătită pentru latină și ia măsuri aspre,privind dulciurile,pentru a-și convinge fata să învețe declinări și verbe în latină.Cedează din iubire cu încredere.

  Și mama lui Bob și tatăl fetei se străduiau să găsească un echilibru în ceea ce priveşte organizarea şi controlul copilului şi cerinţele pe care le au de la aceştia.De la acești părinți copiii vor învăța   respectul,sinceritatea,dragostea,răbdarea,înţelegerea,acceptarea.

8. Crezi că un copil se poate simți mândru atunci când părinții lui îi solicită părerea? Motivează-ți răspunsul,valorificând textul 2.

   Cred că rolul părinților de a crește și de a educa copiii către o dezvoltare armonioasă și o adultețe sănătoasă a fost întotdeauna complicat.Deși rolul părintilor este acela de a ghida, de a îndruma, de a influența, de a susține și supraveghea copiii, oamenii aleg maniere diferite pentru a face aceste lucruri. Astfel,tatăl din textul 2 este suficient de indulgent, flexibil și deschis spre discuții cu fata care la 11 ani se pregătește pentru discuțiile literare ,,conștiincios pentru subiectul zilei”, iar tata o lăsa să-și spună părerea,,se prefăcea chiar c-o ia în serios”,era mândră,, cine, dar cine mai era ca mine?”Era un fel de a fi observată cu seriozitate de tată.Consider că părintele este protector în ideea de a oferi siguranța și un mediu securizant copilului, dar în același timp are suficientă încredere în copil și în capacitatea acestuia de a căpăta deprinderi comunicaționale eficiente,îi încurajează respectul, autonomia personală. Însă este în același timp suficient de autoritar, pentru a impune reguli pentru viitor,așa cum fata,nevoită să învețe latină,nu mai primește dulciuri.Astfel,copilul va deveni un adult echilibrat emoțional, autonom și, în general, fericit, încrezător în forțele proprii, capabil să găsească singur soluții bune la situațiile dificile și să le depășească cu bine.

9. Asociază fragmentul din ,,Arca lui Noe” de Ionel Teodoreanu cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând o valoare comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text. 

Voi asocia fragmentul din textul 1 cu un aspect din romanul,,Un fiu”de Alejandro Palomas,în care mama unui băiat este ființa care îi dăruia viață,fericire,bucuria de a exista,transforma totul într-un spectacol magic  al iubirii.Băiatul își urmărește mama cu plăcere,îi înțelege admirația pentru filme,muzică și trăiește alături de ea frenezia dansului,iar ea își privește copilul cu iubire și-l aseamănă cu ,,Billy Elliot”,băiatul-dansator,, mamei îi plăcea mai mult să se joace de-a tot felul de jocuri și să vadă filme.”Extaziată,aplaudă dorința fiului de a merge la balet,este contrazisă de tatăl ce pare că nu-i înțelege micile plăceri.Deși pare severă,Tincuța,mama lui Bob,este nemulțumită de atitudinea îngăduitoare a tatălui care intră în jocul fiului.Ea consideră că iubirea poate fi și în interiorul ființei și mimează asprime,exigență,preferând,,să fie utilă viitorului lui Bob, decât agreabilă prezentului.”

         Cele două mame sunt ființe devotate vieții copiilor,iubirea lor înseamnă învățătură care durează o viață, chiar dacă e posibil să nu arate asta în acel moment.

SUBIECTUL al II-lea

Imaginează-ți că ești la școală în ultima zi de gimnaziu. Scrie un text narativ, în care să prezinți o întâmplare petrecută la școală, în această zi, incluzând o secvență descriptivă, de minimum și o secvență dialogată, de minimum patru replici.

Un alb,un roz intens şi pur, amestecat prin verdele crud al frun­zelor.Fun­dalul e albastrul limpede al cerului de început de vară. Un vânt uşor mişcă crengile şi peste mine, încep să cadă ultimele petale grele, trase în jos de parfumul lor. Pă­mântul e acoperit cu miresmele florilor.Sunt încon­jurat de o mare multicoloră. Până şi spinii au flori.

Ultima săptămână…zilele curg și, cu pași repezi a venit ultima zi de școală. O multitudine de sentimente îmi umplu sufletul. Bucurie, pentru că va veni vacanța și gata! s-a încheiat gimnaziul cu bine; tristețe, pentru clipa despărțirii care se apropie tot mai repede; curiozitate, pentru ceea ce va urma; și...speranța că vom obține note mari la evaluare și iar speranța că din când ne vom revedea.Am vorbit toți,mai mult fetele, că în ultima zi vom fi îmbrăcați altfel-văzuseră ele într-un film-toți în alb.

-Eu am doar adidași albi,mi-a șoptit colegul meu de bancă.

-Mergem la mall,după ce convingem părinții,și ne luăm haine albe,vorbeau tot ele,fetele.

Și-atunci au năvălit în mintea mea imagini ca-ntr-un film rapid.prima zi de școală cu lacrimi și mâna tatălui meu,apoi abecedarul,excursia la munte cu clasa și vulturul ce mi-a luat rucsacul,bicileta cadou,cartea cu pirați,profesori mulți în clasa a cincea,prima teză-acum nu se mai dau,câteva note mici și certat de bunica,vizite la muzee,probleme grele la mate,pregătire pentru evaluare și  acum festivitatea de despărțire cu flori,îmbrățișări,urări,câteva lacrimi.

-Nu uita florile pentru profesori,îmi strigă mama.

-Nu uit nimic din anii copilăriei,îmi spun.Așteaptați-mă ani de liceu....vin!!!!  

 

 

test ușor: ,,Steaua fără nume”de Mihail Sebastian(fragment)+,,De ce (să)citim”de Liviu Papadima(fragment)

    Textul 1

Actul I    scena VI

D-ra CUCU — ELEVA — PROFESORUL

PROFESORUL(deschide ușa, dă să intre, dar se oprește în prag): Pardon. (vrea să plece).

D-ra CUCU: Stai, stai, domnu Miroiu. Stai să vezi cu ochii d-tale.

PROFESORUL. (intrând): S’a întâmplat ceva? Ce s’a întâmplat?

D-ra CUCU: Ce s’a întâmplat? Mă mai întrebi ce s’a întâmplat? (Cu un calm zdrobitor): Adineaori a trecut automotorul și am prins-o pe dumneaei (gest acuzator) pe peron.

PROFESORUL: (blând): Chiar pe peron?

D-ra CUCU: (zdrobitor): Chiar pe peron.

PROFESORUL: Poate că n-a știut...

ELEVA: Să vedeți,domnule profesor...

D-ra CUCU: Taci! (către profesor). N’a știut? Cum n’a știut? (Către elevă): Cum n’ai știut, Zamfirescu? N’am pus afiș la școală, negru pe alb? Nu l-ai copiat pe caiet de 75 de ori? Nu l-ați învățat pe dinafară în ora de educație? (Schimbare de ton. Brusc. Poruncitor): Ce scrie în afiș, Zamfirescu?

ELEVA: (ca o lecție): „E interzis elevelor din cursul inferior și mai ales din cursul superior…”.

D-ra CUCU: Mai ales!

ELEVA: …să se plimbe la gară ziua sau seara, dar mai ales…

D-ra CUQU: Mai ales? 

ELEVA: …în orele când trece automotorul”.

D-ra CUCU: (cruntă): Ei ?

PROFESORUL: (mai slab, mai neconvins): Ei?

D-ra CUCU: Ce cauți la gară, Zamfirescu?

ELEVA: Să vedeți, dom’șoară.

D-ra CUCU: Taci!

PROFESORUL: Dac’o întrebi, las-o să răspundă.

D-ra CUCU: Ce să răspundă? Ce să răspundă? (Către elevă): Poftim, răspunde.

ELEVA: (năucită): Ce să răspund?

D-ra CUCU: Ce cauți aici? De ce ai venit?

ELEVA: Să vedeți dom’șoară… Mama… Vreau să spun tata… Adică o mătușă a mea… O scrisoare… Un colet… da un colet…

PROFESORUL: (ca sa pună capăt zbuciumului): Nu te mai osteni. Să-ți spun eu de ce ai venit. Pentrucă-ți place să vii la gară. Îți place să te uiți când trec trenurile. (omenește, simplu): Nu-i așa?

ELEVA: (izbucnește în plâns).

D-ra CUCU: Plângi Zamfirescu. Plângi că ai de ce plânge. Ai să vezi tu mâine după conferință. Te dau afară.

ELEVA: (între lacrimi și sughițuri): Dom’șoară vă rog. 

D-ra CUCU: Taci! Șterge-ți ochii. Pleacă. Du-te acasă. (fata plângând face un pas spre ușă). Stai! Stai să nu te vadă cineva. Ne mai faci de râsul târgului. (iese pe peron și se uită atent în dreapta și ‘n stânga. O ia spre stânga, pe lângă fereastră și dispare câteva secunde).

PROFESORUL: (care a rămas singur cu eleva): D-ră Zamfirescu, nu e poate momentul să ți-o spun, dar teza d-tale pe al treilea, la cosmografie, este… este mizerabilă… inadmisibilă. (ca un dureros reproș personal): Se poate, domnișoară, să spui d-ta, că Orion este o planetă? Că Jupiter este un satelit? Și Cometa lui Halley o stea căzătoare?

D-ra CUCU: (întorcându-se): Nu e nimeni. Pleacă repede. Să te duci drept acasă. Ne socotim noi mâine dimineață, Zamfirescu Eleonora. (Ii arată ușa cu un gest neiertător. Fata iese plângând mereu). 

                                                      (Mihail Sebastian,,Steaua fără nume”)

    Textul 2

,,Ştiu că nu voi mai citi niciodată cu aceeaşi intensitate cu care citeam la 15-20 de ani....

De ce oamenilor le place, de atîta amar de vreme, să spună, să scrie, să asculte sau să citească poveşti scornite nu e clar nici pînă azi. S-a spus că ar fi înrudite cu istoria şi că sînt, în felul lor, mai adevărate decît aceasta, dat fiind că relatările istorice sînt constrînse să se mărginească la ce s-a întîmplat, în timp ce o poveste bine ticluită istoriseşte ce ar trebui să se întîmple, sub semnul necesarului şi al verosimilului. S-a spus despre unele dintre ele că, prin mila şi teama pe care ni le stîrnesc, ne purifică de propriile emoţii. S-a spus că ne readuc la condiţia noastră primară, refăcînd „strigătul originar“ al omenescului din noi. Că ne dezbară de egoismul în care ne îngroapă viaţa de zi cu zi. Că ne ajută să dăm sens lumii în care trăim. Că ne oferă un spaţiu de simulare, ca cel în care se antrenează astronauţii, în care să ne putem exersa liber capacitatea de a ne trăi propriile existenţe. Că hrănesc una dintre aplecările noastre native definitorii, curiozitatea. Că ne îndrumă spre o înţelegere deliberativă a lumii, ridicîndu-ne deasupra poncifelor şi a locurilor comune. Că ne pun la dispoziţie un rezervor inepuizabil de alternative pentru ideile şi credinţele noastre, atunci cînd valabilitatea acestora începe să se erodeze. Că ne ţin treze imaginaţia şi creativitatea, de care avem în permanenţă nevoie. Că ne ajută să visăm. Că ne deschid căi neaşteptate cunoaşterii de sine. Că ne fac mai înţelegători şi mai toleranţi faţă de ceilalţi. S-a spus cam totul pe tema asta şi încă pare a fi insuficient.

  Onest ar fi să mărturisim că nu ştim exact de ce e importantă lectura scrierilor literare, în formarea unui elev. Dar că ştim, din experienţă – a noastră, a celor de dinaintea noastră – că ea are efecte profunde şi de durată. Restul e o largă enumerare. O poveste, la rîndul ei.

  Dacă aş fi pus în situaţia de a-i explica unui tînăr de 15-20 de ani de ce e bine să citească, probabil primul lucru pe care i l-aş spune este că mai tîrziu va fi prea tîrziu. Nu e un răspuns foarte convingător, dar e cel puţin cu certitudine adevărat.

  E ca atunci cînd îţi faci o casă. Nu toţi ne dorim palate, dar vrem cu toţii o locuinţă în care să nu ne frecăm umerii de pereţi, atunci cînd ne mişcăm.

  Citim ca să ne facem locul în care să putem locui.”

                                                                         (Liviu Papadima,,De ce(să)citim”)

6.Menționează tiparul textul în fiecare dintre fragmentele de mai jos:

,, PROFESORUL: (blând): Chiar pe peron?

D-ra CUCU: (zdrobitor): Chiar pe peron.

PROFESORUL: Poate… poate că n’a știut…

ELEVA: (o licărire de speranță). Să vedeți, domnule profesor.”

Dialogul definește relația dintre personaje,de respect,pe care și-o poartă eleva si profesorul. Dialogul este presărat totodată de o latură comică și ironică. Dialogul are rolul de a face cunoscuta tipologia personajelor, dinamizând acțiunea- eleva este o fire nesigură, îngrijorată,timidă,în vreme ce profesorul este o fire binevoitoare,care dorește s-o ajute și totuși ușor ironic. 

b.,,  Onest ar fi să mărturisim că nu ştim exact de ce e importantă lectura scrierilor literare, în formarea unui elev. Dar că ştim, din experienţă – a noastră, a celor de dinaintea noastră – că ea are efecte profunde şi de durată.”

Tiparul textual este explicativ.Autorul mărturisește că din experiența proprie și a înaintașilor lectura este importantă,deoarece,,are efecte profunde și de durată”în formarea unui elev. Prin lectură, se înțelege rostul lumii,elevii devin empatici, carismatici și versatili. Se pot astfel adapta ușor în orice situație, în orice domeniu.

7.Prezintă un element de conținut comun celor două texte,valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.

 Un element comun celor două texte este relația dintre oameni.

   În primul text,Domnișoara Cucu, bănuitoare și ridicolă controlează gara,urmărind pe elevii care încalcă disciplina școlară.Tonul prin care se adresează este ridicat,autoritar,menit să intimideze,nu suportă să i se răspundă, pentru a arăta că ea controlează dialogul.În timp ce o umilește pe eleva derutată,nesigură,care vorbește cu teamă,alt personaj,profesorul este tolerant,omenos,pașnic.,înțelege umilința fetei care este dornică de a cunoaște și altă lume,gara este locul de a evada din cotidian,de a vedea trenurile care vin și pleacă oriunde și nicăieri:,, . Să-ți spun eu de ce ai venit. Pentrucă-ți place să vii la gară. Îți place să te uiți când trec trenurile.”Este ușor ironic față de intransigența Domnișoarei Cucu,iar elevei îi amintește de confuziile din teza la cosmografie.

  În textul 2, relațiile dintre oameni pot fi descoperite prin lectura unor cărți din care se poate înțelege cum se poate comunica mai uşor cu semenii noştri,cum se poate exprima mult mai clar ceea ce gândim şi cum dorim să împărtăşim şi celorlalţi.Prin lectură înţelegem lumea,, ridicându-ne deasupra poncifelor(banalităților) şi a locurilor comune”și astfel cititorul devine mai înţelegător,mai tolerant faţă de ceilalţi din jur,devenind un om între oameni.

8.Crezi că operele literare oferă soluții potrivite pentru rezolvarea unor situații dificile?motivează-ți răspunsul valorificând textul 2.

               Lectura are un rol important în formarea și educarea oamenilor, deoarece lărgește orizontul de cunoaștere,ajutând la dezvoltarea acestora. Reprezintă și  o modalitate de cunoaștere a sinelui prin trăirile poetice evidențiate, prin intermediul empatiei. De aceea, consider că, așa cum susține si Liviu Papadima în lucrarea sa,, De ce (să) citim?” cititul operelor literare constuie un element important în ajutarea apropierii de sine, dar totodată,, ne fac mai înţelegători şi mai toleranţi faţă de ceilalţi.”

   Desigur că prin lectură putem pătrunde într-o lume total diferită de cea în care trăim, fiind puși în situații noi, petrecute în medii diferite și săvârșite de personaje care, prin comportamentul lor, ne pot influența personalitatea. Se stabilește, astfel, o relație cu totul specială între autor, personaj și cititor. Citind avem ocazia să ne regăsim în personajele din carte, să trăim în felul nostru sentimentele pe care încearcă să le transmită autorul,să ne lămurim unele situații pe care nu le-am putut discuta cu cei din jur din diverse motive și poate că dificultatea pe care o întâmpinăm poate fi rezolvată judecând personajul sau întâmplările lui.

  Astfel identificarea cu eroul unui roman îl poate face pe cititor să reflecteze asupra propriilor sale alegeri, mai mult sau mai puțin corecte, să realizeze faptul că greșeala este complet umană și așa se poate regăsi în poveste.În felul ăsta va acorda mai multă atenție părților bune care îl caracterizează, revenind la propria subiectivitate, în deplina ei autenticitate.

  Cred, așadar, că cititul literaturii reprezintă un element esențial în apropierea de sine, ținând cont nu doar de faptul că acesta îi permite cititorului să-și exerseze imaginația și creativitatea, ci și să se regăsească în poveste și astfel să-și rezolve unele nedumeriri.

9. Asociază fragmentul din,,Steaua fără nume”de Mihail Sebastian cu un alt text literar,prezentând o valoare morală/culturală comună,prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

              

   Prin atitudinea sa omenoasă,pașnică,profesorul arată refuzul de a ceda în fața tonului  autoritar,umilitor al domnișoarei Cucu față de eleva apărută pe peronul gării.Chiar și tonul profesorului este,,blând”,o privește cu respect pe fata intimidată și prin câteva cuvinte ușor ironice caută să liniștească atmosfera în care  se aflau toate trei personajele:,,Să-ți spun eu de ce ai venit. Pentru că-ți place să vii la gară. Îți place să te uiți când trec trenurile.”Și astfel arată înțelegere pentru eleva ce căuta o evadare într-un loc ce părea desprins de realitate.

   O atitudine asemănătoare o are tot un profesor-de istorie- (romanul,,Viața ca o pradă”de Marin Preda)care în fața unor străini vizitatori este liniştit,încrezător în felul lui de a stăpâni clasa și de a le vorbi cu înțelepciune elevilor.Unul dintre elevi simte din  glasul ,,al cărui timbru mă atinse ca o surpriză niciodată trăită de mine, îmi rosti, în tăcerea care se lăsase, numele”respect și încredere. Glasul profesorului era aproape frăţesc, părea să-i spună elevului că știe ce gândeşte şi simte, că şi-a dat seama care e secretul lecturilor lui, dar acum trebuie să-și arate cunoștințele de istorie.

    Cei doi profesori impresionează prin felul calm,îngăduitor de a înțelege elevul,respectul pe care arătându-l va face din ei modele de viață.

Subiectul al Il lea

Scrie o notă de jurnal în care să arăți cum ai descoperit în curtea bunicilor un loc în care te-ai retras,pentru a citi cartea preferată.(secvență descriptivă,narativă,explicativă)

  

                                                                                                       Data:..............................................

                                 Dragul meu jurnal,

    Scriu astăzi despre cartea citită în vacanța de vară,pe care am petrecut-o la bunici.

    De îndată ce intru în curtea bunicilor, por­nesc într-o aventură prin grădina plină de flori. Este  ritualul meu preferat. Pornesc printre greieri şi cosaşi, pe drumul pe care îl ştiam doar eu şi câinele, tovarăşul meu de joacă.

   Merg pâş-pâş, pe lângă gar­dul din lemn, cu Felix în faţă, păşind tac­ticos peste stra­turile de crăiţe şi de petunii...nu călcăm niciuna,că se supără bunica. Ur­mează straturile cu legume, coacăzele ro­şii,în dreptul cărora Felix ştia că e cel mai important po­pas şi, undeva, în spa­­tele curţii, în­tr-un loc destul de retras, este opri­rea finală, în tufele de hortensii, pe care bunica mea le iubește mai presus de orice. Când ajun­g lân­gă ele, mă asigur că nu sunt supra­ve­ghea­t, mă furişez pe lângă părul cu frunze creţe şi-mi fac un culcuş drept în mij­locul lor. Este ob­ser­vatorul de unde privesc grădina şi ce­rul. Felix se cuibărește lângă mine şi stăm amân­­doi, el pufăind, eu atent la fiecare miş­ca­re din jur, de tea­mă să nu cumva să fim des­co­periţi.Deschid cartea de aventuri,pe care o citesc cu plăcere și în care sper că voi găsi personaje în care mă transform cu ușurință:,,Insula misterioasă” de Jules Verne și vreau descopăr geniul vizionar al autorului.

  Citesc despre inginerul Cyrus Smith și slujitorul său Nab , ziaristul Gedeon Spillet, marinarul Pencroff și nepotul său Herbert,care în plin război de secesiune, hotărăsc să evadeze din orașul Richmond unde aveau statutul de prizonieri de război.Pleacă cu un balon cu aer cald aflat în piața publică,profitând de vremea rea care a întârziat călătoria programată. Se prăbușesc în mare, dar spre norocul lor în imediata apropiere unei insule.  Cyrus Smith, prin cunoștințele sale vaste, se remarcă imediat ca leader. Împreună devin adevărați coloniști, reușind să-și amenajeze o căsă complet utilată, să cultive pământul și să facă fiecare element al naturii să lucreze în favoarea lor. Aveau senzația că nu sunt singuri. Cineva îi supraveghea în permanență și îi salva din toate primejdiile. Numai că oricât l-ar fi căutat, acest „cineva” nu avea de gând să se arate.

  Căldura amurgului înteţește mirosul florilor,iar eu mă ridic,propunându-mi să citesc altă dată continuarea.Și-apoi trebuie să apar la masa de seară,pentru că sunt așteptat cu ceva bun.

   Te las,dragul meu prieten și voi reveni la tine în curând........