lacrimiiiiii

poezia--Lacrimile de Lucian Blaga

Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
"Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
căci vezi - lumina lor mă doare".

Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete - lacrimile.

Titlul poeziei este un substantiv  plural,articulat,care exprimă curgerea neîntreruptă a apei sufletului,picătura care moare evaporându-se,după ce a adus o mărturie,este un simbol al durerii.

Alături de teme generale din sfera religioasă, Blaga preia în multe dintre poeziile sale şi teme biblice, ca în poezia „Lacrimile”, pe care o ţese după tiparul unei legende. Sub acest pretext, eul liric dezvăluie tristeţi nemărginite, ale dorului de o lume spirituală originară. Lacrimile amintesc de  chinul omului rupt de lumea sa. Izgonit din “cuibul veşniciei” -metaforă pentru Paradis, întâiul om este mustrat de lumină, zare şi nori care devin simboluri ale cunoaşterii, nemărginirii şi ale obstacolelor vieţii.  Verbele: „chinuiau”, „mustrau”, „îl săgeta”, „istovit”, „căzu” ilustrează emoția care încearcă să redea suferinţa provocată de amintire. Poezia ne prezintă „întâiul om”, chinuit de frumuseţea lumii care îl înconjoară, căci din „lumina, zarea, norii – şi din orice floare” îi revine amintirea Paradisului pierdut. Deosebit de sugestivă este şi sintagma “istovit de albastrul prea senin al primăverii”, simbolizând începutul trăirii omului care a comis păcatul,zugrăvesc ideea că frumusețea provoacă durere celui ce simte că nu o poate cuprinde,că nu o poate înțelege. O altă sintagmă sugestivă este “suflet de copil” ce trimite la ideea de inocenţă primară.

  Omul biblic nu suferă atât de intens de despărţirea de divinitate, ci îşi urmează drumul în lume călăuzit de profeţii trimişi de Dumnezeu. Acesta se poticneşte de chinul amintirii lumii originare şi refuză vederea perfecţiunii şi frumuseţii, ce devin pentru el izvoare de dureri, îl chinuie întâlnirea cu tot ceea ce avea cândva în Paradis şi acum a pierdut pentru totdeauna. Speranţa pare să dispară sub semnul resemnării. În acest prag al disperării, omul „căzu cu faţa-n pulberea pământului” – imaginea accentuează căderea în lumea murdară – şi a cerut zeului său, pe care încă îl respectă şi îl recunoaşte ca stăpân, să-i ia vederea. Sub pretextul „lumina lor mă doare”, lumina florilor, a cerului, a norilor, a zâmbetului iubitei, zeul nu îi ia omului această vedere, ci îi dăruieşte lacrimile, pe care sufletul lui de copil încă nu le cunoscuse.

Dacă privim poezia ca pe o legendă ce explică geneza lacrimilor, în mod simplist, putem spune că plânsul a apărut în mod mitic, odată ce omul a fost despărţit de Creatorul său. Faptul că „Stăpânul” îi dăruieşte întâiului om lacrimile, când acesta cerea să îi fie luată vederea, trimite către semnificaţii mai adânci. Lacrimile îi înceţoşează ochii, când omul plânge, nu poate  vedea lucrurile aşa cum sunt. De ce omul adamic ar primi cadou plânsul? Răspunsul poate fi:  omul care nu vede lucrurile aşa cum sunt, cade în disperare, în amăgire şi plânge, iar, plângând, omul nu poate vedea frumuseţile lumii. Plânsul nu este tocmai alinarea pe care ne-am aştepta să ne-o dea Creatorul spre a ne uşura suferinţele. Faptul că Stăpânul-Milostivul- din poezie dă această soluţie, arată resemnarea faţă de situaţia mărginită şi limitată a omului actual, fără şanse de îndumnezeire, de recuperare a illo tempore-ului(în acea vreme).

Cuvântul lacrimile care încheie poemul devine simbolul căinţei, al eliberării de obsesia păcatului.

La mulți ani!!!!!!!!!!!!!

Vine de la munte iarna la câmpie,
Scuturând din poale-i zile de urgie.Bate la fereastră iarna degerată.
Fruntea ei de țurțuri este încărcată.

Vine de la munte iarna la9e urgie.

compunere--UN film care m-a impresionat--Viața lui PI

Mai nou, destul de rar se întâmplă să vezi un film în urma căruia să rămâi cu ceva bun, să înveţi sau să transmită înţelepciune. Şi la fel de rar se întâmplă să vezi un film care să te ţină în acelaşi timp cu sufletul la gură şi să ai impresia că a durat jumătate de oră, deşi filmul a fost de două ore. Ei bine,  am avut parte să văd un astfel de film: “Life of Pi”.

Sincer, din trailer-ul filmului, mai ales cel de la cinema, nu îţi poţi da seama de mare lucru.  Am să vă spun  O ÎNTÂMPLARE petrecută în timpul vizionării.

Întregul film arată călătoria iniţiatică a unui indian adolescent, călătorie pe care, la un moment dat al vieţii, cu toţii o parcurgem, şi în urma căreia devenim maturi. Lumea în care trăim e precum tigrul bengalez cu care Pi călătoreşte pe apele neliniştite: un alt Univers, diferit de al nostru, în care trebuie să ne adaptăm pentru a supravieţui în călătoria vieţii. Filmul ne învaţă şi despre religii. Pi încearcă, cât e copil, trei religii diferite: hindusă, islamică şi creştină. Încearcă să descopere adevărul şi le adoptă pe toate. Tatăl lui îi spune că el îl respectă mai mult pe cel care nu crede în nimic sau care crede în altceva decât crede el, decât să accepte totul orbeşte. Şi asta începe cu a gândi raţional. ,,Credinţa e o încăpere cu mai multe camere, cu îndoieli la fiecare etaj. Dar îndoielile sunt utile şi întăresc credinţa. Nu poţi ştii puterea credinţei, până ce nu a fost testată.”

Până la urmă, Dumnezeu există în fiecare religie. În cazul lui Pi, care a avut parte de o călătorie însoţită de lupta pentru supravieţuire după ce s-a scufundat nava, împreună cu tot ce avea, el trăieşte o experienţă incredibilă. Ajungând pe uscat, el povesteşte prin ce a trecut, dar oamenii nu-l cred. Atunci, îşi spune povestea în alt mod, personajele fiind nu animale, ci oameni, dar cu aceleaşi însuşiri. Şi le spune să o creadă pe care vor. ,,La fel e şi cu Dumnezeu”, spune el. Şi într-adevăr, e diferit în fiecare religie, dar, de fapt, e acelaşi. Noi alegem pe care îl urmăm şi în care credem.În timp ce eram captivată de imaginile filmului,am simțit o mișcare pe lângă picioarele mele,apoi zdup!un cățeluș mi s-a așezat în brațe,s-a alintat și a adormit.Nu m-am mișcat,iar, cînd s-a deschis lumina,m-a privi,a mârâit ușor și m-a părăsit,fără să-mi mulțumească,ducându-se repede spre o doamnă ce l-a primit cu dojeni.Am trecut pe lângă ei și...surpriză...a dat din coadă,probabil,recunoscându-mă,pentru câteva clipe am fost parteneri de film,iar eu am rămas cu gândul la film.....

Balada unui greier mic de George Topârceanu

Peste dealuri zgribulite,
Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.

Lungă, slabă şi zăludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, -
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai...

Şi cum vine de la munte,
Blestemând
Şi lăcrimând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni...

Doar pe coastă, la urcuş,
http://Versuri.ro/w/mefdi
Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

- Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi'ndcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut...

Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit...
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!

Poezia are o structură bine articulată, începând cu sosirea toamnei și încheindu-se cu monologul greierului prin care exprimă o mare delicatețe și duioșie.

Sosirea neașteptată a toamnei ,,celei întunecate" este prezentată expeditiv în primele patru versuri, poetul insistând asupra rapidității acțiunii, asupra surprizei :,,A venit așa, deodată" și a dimensiunilor impresionante ale peisajului luat în stăpânire de anotimp :,,Peste dealuri zgribulite,peste țarini zdrențuite". Elementele cadrului natural sunt caracterizate prin epitetele ,,zgribulite și zdrențuite” care atribuie însușiri celor doi termeni ai enumerației ,peste dealuri, peste țarini”, iar epitetul ,,cea întunecată” evidențiază una din trăsăturile anotimpului — atmosfera mohorâta.

Topârceanu insistă apoi asupra chipului toamnei prin intermediul epitetului triplu:,, lunga, slabă și zaludă” cu rol personificator, ea apărând asemenea uni duh malefic, care lasă în urma sa toate relele posibile: ,,ploi mărunte, frunze moarte, stropi de tină. guturai." Enumerația: ploi, frunze, stropi de tină, guturai între termenii căreia se intercalează epitetele :mărunte și moarte reliefează într-un ritm alert fenomenele specifice acestui anotimp și transmite un sentiment de neliniște și de teamă.

Natura reacționează diferit în fața toamnei care ,,vine de la munte blestemând si lăcrimând"... cuprinși de panică ciulinii ,,se pitesc prin văgăuni", măceșii o întâmpină ,,cu grăbite plecăciuni", iar greierașul își face apariția ,,pe coastă, la urcuș", ieșind "din,, căsuța lui de humă". Atât toamna, care blestemă și lăcrimează-sugestie a vântului si a ploii- cât și celelalte elemente ale naturii apar personificate prin intermediul unor verbe de mișcare: ,,se pitesc...întâmpin...a ieșit". Cu o artă desăvârșită de miniaturist, de fin bijutier, scriitorul zăbovește asupra imaginii greierului insistând asupra coloritului prin folosirea enumerației ,,negru, mic, muiat în tuș..., pudrat cu brumă". Duioșia și compasiunea cu care Topârceanu scrie  despre greier, gingașia acestuia sunt evidențiate și de diminutivele ,,căsuța...greieraș".

Partea finală, care cuprinde monologul greierului, copleșește prin delicatețe și duioșie. Toamna îl găsește pe greier cu cămara goală, fapt pe care-l motivează prin credulitatea sa izvorâtă dintr-un calcul greșit: ,,Nu credeam c-o să mai vii  înainte de Crăciun ,că puteam și eu s-adun o grăunță cât de mică". Drama micii vietăți este cu atât mai mare, cu cât posibilitatea împrumutului la ,,vecina furnica" este exclusă atâta timp cât orice încercare este urmată de refuz și de bârfă: ,,fi'nca nu-mi dă niciodată, și-apoi umple lumea toată că m-am dus și i-am cerut.." De aceea, în cuvintele greierului își face loc disperarea și resemnarea :,,Dar de-acuș,  dar de-acuș s-a isprăvit...", singura consolare rămânându-i autocompătimirea: ,,Cri-cri-cri, Toamnă gri,tare-s mic și necăjit."Personificat,greierele poate fi un om simpatic,dar distrat,un neînțeles,un  umil,o victimă a propriei nechibzuințe,aflat în antiteză cu furnica chivernisită,neobosită,plină de sîrguință,dar răutăcioasă.

În cuvintele greierului ca și în întregul text îsi face loc umorul, folosit ca mijloc de transmitere a duioșiei, fiindcă scriitorul privește cu îngăduință, cu înțelegere pasivitatea, neglijența, naivitatea- ca atribute specific omenești. El,greierele, a participat la Facerea Lumii cântând ,este simbol al alternanței luminii și a întunericului.De aceea în loc de morală,poetul își exprimă înțelegerea pentru greierele ,,mic și necăjit”.Un rol important în reliefarea atitudinii poetului îl au epitetele: ,,toamna gri, glas sfârșit”, diminutivul ,,picioruș", repetiția ,,dar de-acuș' și adjectivele cu rol de nume predicativ ,,mic și necăjit", care îmbogățesc registrul stilistic folosit anterior.

                Fabula este o specie a genului epic, în versuri sau în proză, în care personajele sunt necuvântătoare, puse în situaţii omeneşti. La baza fabulei stă alegoria, animalele, plantele,  dând viaţă unor noţiuni abstracte - calităţi şi defecte ale oamenilor - într-o formă satirică.

               

poezia--Fluture,tu.....

Poezia---FLUTURE,TU...

Fluture, tu, pe unde prin perdea             de Tudor Arghezi
Putuși intra-n chilia mea ?
Ce știri mi-aduci din primăvară,
Frumosule de catifea solară ?
Echer plăpând te-ai și prins de părete,
Uitându-te la cărți și la caiete
Cu ochii-aprinși ca jarul de rubin.
Ai și tu o chemare ? Ai și tu un destin ?

Deschideți-i fereastra dintre ramuri
Să nu-și lovească frăgezimea-n geamuri.
Puiul luminii caută-ntr-afară.
Lovit în frunte poate să și moară,
Aci, în foișorul nostru din cărare,
Unde nici nimeni, nici nimic nu moare,
Decât pe înserate vreo stea sau câte-o floare.

    Creația literară,,Fluture,tu”....aparține genului liric-este o adresare imaginară a poetului către mica vietate-simbol al regenerării ,chiar o ființă primordială,asociată  focului solar.Pretextul întâlnirii face ca discursul liric să capete o notă de mister,iar tonul este plin de teamă, de duioasă tristețe pentru soarta ființei plăpânde.

      Titlul reluat în primul vers este un grup vocativ(substantiv și pronume)are rolul de a deschide șirul interogațiilor ce compun structura poetică prin care se notează portretul micii viețuitoare.Fluturele este un mesager al timpului care se scurge în alt fel pentru poet,,ce știri îmi aduci din primăvară?”-timpul nemuririi și al vieții paradisiace.Odată intrat în universul intim al creatorului prin,,perdea”-bariera exterior-interior,pentru fluture înseamnă integrarea printre simbolurile de creație ale poetului,dar și o legătură cu exteriorul,un mesager al timpului,care  se scurge în alt fel pentru poet.   Îi admiră grația și frumusețea plină de noblețe princiară,,frumosule de catifea solară”-metaforă  a rafinamentului și luxului,dar îl vede,,echer plăpând”- instrument al creației prime, al legilor ascunse ale lumii pline de de mister și de surprize.Dornic de cunoaștere,,prins de perete”,fluturele devine obiect al inspirației poetice.Prin cuvintele,,cu ochii-aprinși ca jarul de rubin” se crează o imagine vizuală de o mare frumusețe, comparație și  metaforă care sugerează strălucirea pietrei prețioase de culoare roșie (cromatic).                                                                                              Cele două interogații retorice:,,ai și tu o chemare?ai și tu un destin?” introduc o notă gravă, o reflecție  asupra sorții viețuitoarei  efemere și fragile, cu menirea să  încânte privirea prin frumusețe și gingășie,devenind un obiect estetic,semnul inspirației,talentului în artă.

            Următoarea secvență începe cu un verb la modul imperativ,,deschideți-i”,o adresare celor din jur,ca semnal pentru zborul spre înalt al fluturelui,care este simbol al vieții,speranței,renașterii,misterul purității,aspirației spre perfecțiune.Să-i fie deschisă ,,fereastra dintre ramuri”-metaforă a evadării,a dorinței de libertate,deschidere spre cer și lumină,căutată și de poet,dar pândit de pericolele lumii care nu înțelege delicatețea creatorului.Fluturele devine perfecțiunea,,puiul luminii”dornic de înălțare,,afară”în lume,în spațiul nemărginit, infinit, unde se simte liber.

                Finalul poeziei conține ideea regretului generat de sfârșitul inevitabil al ființei care trăiește sub semnul efemerității,,lovit în frunte(loc  al gândirii, demnității,nobleții sufletului,cutezanței,geniului,al concentrării )poate să moară”într-un spațiu ,,foișorul”ce reprezintă universul artistic veșnic. Ultimele două versuri ale poeziei conțin aceeași notă gravă, prin coordonata temporală a înserării și  prin moartea stelei sau a unei flori,elemente ce aparțin universului cosmic și terestru-sunt destine ale celor ce ne-nconjoară. Astfel este sugerată fragilitatea destinului uman (există credința că moartea unei stele semnifică moartea unui om). Destinul fluturelui sau al florii este semnificativ pentru destinul uman, la  fel de efemer.

              Gama variată a figurilor de stil (epitete, metafore, interogații retorice, enumerații, comparație) este specifică unui text cu elemente descriptive, susținut de imagini vizuale: “frumosule de catifea solară”, “echer plăpând”, “puiul luminii”.

Remarcăm prezența mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric: pronume, adjective pronominale și verbe la  persoanele I si a II-a: ”tu”, “putuși”, “mea”, ”mi-“, ”te-“, ”ai”.

Elementele de prozodie (rima împerecheată, ritmul trohaic, măsura versurilor de 10-11 silabe) contribuie la realizarea artistică a acestei poezii.

fabula--Corbul și vulpea

                        Peste ramul unui sorb

                        S-aşezase domnul corb,

                        Ţiind în plisc o bucată

                        De caş, ce-o avea furată.

                        Vulpea, cum l-au mirosit,

                        Sub acel sorb au venit

                        Şi-n sus căutând, i zice:

                        -Buna ziua, venetice!

                        Cât eşti mândru şi frumos!

                        Dacă viersul cel duios

                        Ţi-i c-a penilor odoare,

                        Tu-ntreci pe privighitoare”.

                        De mândrie îngâmfat,

                        Corbul pliscul au căscat,

                        Şi vrând viersul să înceapă,

                        Caşul pe pământ îl scapă.

                        Atunci vulpea brânza apucă

                        După ce o şi îmbucă,

                        Către corb, spre mângâiere,

                        Zice:-,, En ascultă, vere,

                        Cel ce ştie linguşeala

                        Să îndoapă-n socoteala

                        Celuia care-l ascultă.

                        Astă daună nu-i prea multă

                        Pentru-un adevăr curat.”

                        Atunci corbul ruşinat

                        Jură că minciuni c-acele

                        Alte dăţi n-or să-l înşele.

Fabula este opera epică în versuri sau proză în care, prin intermediul unor animale, plante sau obiecte personificate, scriitorul prezintă moravuri și defecte omenești. Textul unei fabule este alcătuit din doua secvențe: o narațiune alegorică și morala (învățătura extrasă din povestioara relatată).=alegoria este un procedeu prin care trăsăturile de caracter și ideile umane sunt ascunse în spatele unor măști de animale,plante sau obiecte personificate=

"CORBUL  și VULPEA",scrisă de Gheorghe  Asachi aparține genului epic, întrucât scriitorul își exprimă în mod indirect, prin intermediul personajelor și al acțiunii, sentimente despre mândria nejustificată a unora care își declară prin vorbe felul de a acționa și a gândi. Modalitățile de expunere folosite sunt narațiunea realizată la persoana a III-a și dialogul care conferă textului caracterul de secvență dramatică și devine mijloc de caracterizare a personajelor. Recunoaștem în acest text și celelalte trăsături specifice fabulei. Astfel Corbul întruchipează o ființă ciudată: hoț,pentru că a furat o bucată de caș,este așezat sus ,,pe ramul unui sorb”,copac ce crește foarte înalt,crezând că este ferit de orice privire,este în siguranță. Credul este în momentul în care-o aude pe vulpe,jos,pe pământ,ademenită de mirosul cașului. De sus,sigur,corbului îi părea neînsemnată,dar a auzit salutul mieros, binevoitor,,bună ziua”,urmat de adresarea,,venetice”vocativ ce-l arată pe corb ca un străin de locurile prietenoase ei.Cuvintele de laudă,pline de admirație, pe care i le adresează,sunt exprimate prin epitete măgulitoare:,,mândru,frumos...cu viersul duios”asemănat cu al privighetorii.Este atât de flatat de darul oratoriei vulpii,încât se aventurează într-o demonstrație vocală,deschide pliscul și ,,cașul pe pământ îl scapă”.Observația  vulpii este plină de învățăminte pentru viitor: să nu mai fie atras de lingușeli,de cuvinte neadevărate. Textul este alcătuit din  versuri, cu o măsură de 7-8 silabe (versuri scurte) care pot fi grupate în cele două secvențe specifice unei fabule: primele versuri constituie povestirea alegorică, iar ultimele trei versuri conțin morala:corbul își jură că nu se va mai lăsa atras de minciuni,de vorbe mieroase.

Titlul conține substantive denumind vietăți, aflate aparent într-un raport de coordonare, însă întâmplările relatate vor dovedi că între vulpe și corb există o distanta insurmontabilă. Fabula ne prezintă discursul vulpii ,care este încarnarea șireteniei,prefăcătoriei,lingușelii,egoismului,vicleniei. Observăm  în cuvintele vulpii dorința de a-l ademeni pe corb,de a-i arăta însușiri neobișnuite. Cuvintele sunt auzite de corb care este un naiv. Învățătura care se desprinde arată că puterea unor vorbe mincinoase poate schimba orice vietate. Versurile fabulei nu sunt grupate în strofe,ritmul este  trohaic,iar rima este pereche ,acțiunea este dinamică,națiunea alternând cu discursul vulpii. 

În concluzie,fabula îndeamnă să cunoaștem oamenii nu după vorbele lăudăroase,ci după fapte,iar prefăcătoria,șiretenia,egoismul trebuie întotdeauna demascate,locul lor fiind luat de adevăr.