,,MICUL CANTEMIR și CIREȘUL” de George Bălăiță—povestire---

 (după ce ai citit textul,citește și această povestire,poate te ajută!!!)

  Povestirea face partea din cartea de povești ,,Întâmplări din noaptea soarelui”, scrisă de prozatorul George Bălăiță. ,,Micul Cantemir şi cireşul" este prima povestire din volumul în care este surprins micul Cantemir,un copil, în diverse ipostaze ale cunoașterii lumii înconjurătoare: atât a celei aievea,adevărate, cât și a celei fantastice din vis, preluată din lumea basmelor și a poveștilor.

   Micul Cantemir primește de la soția pădurarului un pui de vulpe, pe care nădăjduia să-l învețe să vorbească; se apropiase finalul lunii aprilie, iar vulpea nu reușea să scoată niciun cuvânt. Dezamăgirea băiatului era clară, dar îi trece repede supărarea, consolându-se cu gândul că nu toate vulpile care există sunt aidoma celor din poveștile citite de el.Își vorbește singur(monolog)despre viclenia vulpilor și crede că puiul lui de vulpe nu vorbește,pentru că nu este înțeleapt, fiindcă  s-a lăsat prinsă de nevasta pădurarului. Micul Cantemir asemenea,,Micului Prinț”este atras de strălucirea ochilor puiului și,într-o noapte, pășește în vis, unde întâlnește personajele capabile să-i dea un răspuns la întrebările vitale, să-i deslușească tâlcul marilor adevăruri ascunse. Cantemir este nevoit să parcurgă un fel de drum inițiatic,o călătorie în căutarea adevărului.Întunericul nopții este înlăturat de un,,soare de lapte”,de o lumină albă în care totul din jur se transformă în ritmul melodiilor unor fluiere care aduc o mișcare ușoară,iar băiatul ajunge sub cireșul,cuprins de bruma rece,cristale ca în poveștile lui Andersen.Ca-ntr-un vis alături de scriitor apare o laponă ce cântă la orgă.În Lumea nouă, înghețată, străbătută de lumini vrăjite,de melodii fantastice, se simte încremenit,transformat,derutat,tăcut.Îndemnat de cireș vede  frumusețea primăverii, puritatea cristalelor de drumă prefăcute,schimbate în petale albe,deși trecătoare sunt semne ale norocului.

Dialogul cu bătrânul cireș, ce-și transformă bruma, deși afară putea fi resimțită blândețea primăverii, în flori, este dialogul dintre un învățat și copilul dornic de cunoaștere,cel norocos de a vedea spectacolul unic al naturii(floarea de cireș efemeră și fragilă, în curând luată de vânt, este comparată cu viața omului scurtă și trecătoare.)Băiatul se simte ocrotit, îmbrăcat în florile de cireș și visează,revăzând puiul de vulpe,câinele Bob,ce-și pot trăi viața adevărată în libertate ca ștrăbunii lui.

Despărțirea de cireș,vârtejul florilor ce dispar este trezirea din vis la realitate,la viața adevărată,rămâne doar parfumul forilor ca o amintire plăcută a visului de noapte.Gesturile băiatului nu se fac la întâmplare,ci,pentru a avea un efect,trebuie să urmeze un ritual de frumusețe pe care-l învață de la cireș,învață să găsească frumusețea în cele mai mărunte fapte și lucruri.

 

 

sfatul pe care i-l dă vulpea micului prinț: „Limpede nu vezi decât cu inima.“

 

   ,,Micul prinț” se întâlnește cu o vulpe,după ce a descoperit că floarea sa iubită nu era unică în        Univers 

.În peregrinările sale găsește un drum la capătul căruia descoperă mulți trandafiri asemănători florii sale și prin cuvinte tulburătoare își exprimă dezamăgirea.Apare vulpea care-i vorbește,fără a i se arăta,din umbră--e vocea șoptită pe care fiecare o aude din teamă.La invitația lui de a se juca,vulpea refuză,pentru că nu e îmblânzită—ea știe că apropierea de micul Prinț i-ar însenina viața,dându-i un sens nou.Micul Prinț înțelege că aproierea înseamnă timp, așteptare,îndoială.Înainte de a se despărți,vulpea îi împărtășește o TAINĂ: numai cu inima va vedea limpede,ochii nu pot pătrunde în interiorul lucrurilor. Inima stă la temelia adevăratelor legături umane-- prietenia şi iubirea. Inima omului, asemenea soarelui, străluceşte ca aurul, luminează şi încălzeşte, îmblînzeşte, alină şi îndulceşte. Înlăuntrul ei, se face simţită prezenţa divină. Secretul pe care îl ştia Vulpea, taină pe care i-a dăruit-o Micului Prinţ, se poate enunţa în cîteva cuvinte: O inimă iubitoare este o manifestare a divinității.

      ,, Micul Prinț” este copilăria îngropată înlăuntrul fiecăruia.

 Prietenia… E nevăzutul care dă frumusețe oamenilor,este acel ceva pe care-l simți, pe care poți să-l vezi limpede doar cu inima. Și nu contează cât, ce, cum, unde, de ce… Contează momentul. Contează ca, atunci când îl privești pe celălalt, să îl vezi cu inima.Este o lecție despre inteligența emoțională..

compunere--Ce înseamnă prietenia....

 

Prietenia este darul de preţ pe care-l oferim celor cu care stabilim o legătură.Părinții mi-au spus să  caut prietenii care îmi vor fi mereu alături și vor  înota împreună cu mine spre,,adâncimi”,pentru că prietenia este aceea relaţie plăcută în care mă voi simţi bine în prezenţa celuilalt; este sufletul şi energia cu care îmbrac o inimă lipsită de speranţă, de curaj, iubire, lumină şi înţelegere. 

 Alături de altă inimă prietenia îmi  dă curajul să acţionez în unele momente mai dificile, iar pentru toate acestea, Dumnezeu mi-a dăruit PRIETENI. 

De aceea eu cred că omul care n-a simţit niciodată farmecul unei prietenii sincere şi dezinteresate nu cunoaşte toată fericirea pe care  o poate primi de la alt om.Și astfel prietenia înseamnă două suflete ce se ating fără să se confunde, două degete ale aceleiași mâini.Îmi prind prietenul de mână pe care mi-o întinde,privindu-mă în ochi și simt că pot merge cu el prin întuneric mult mai bine decât dacă aș  merge singur prin lumină.

Cine îmi sunt prietenii? sunt oamenii alături de care îmi place să-mi petrec  timpul… sunt cei cu care pot vorbi și inima,gândul lor mă aprobă sau îmi arată că greșesc… sunt cei în care pot avea încredere,oriunde și oricând… sunt cei cu care mă simt bine,atunci când cred că nimeni nu mă,,înțelege”… sunt cei lângă care mă simt înțeles,ascultat,mângâiat… sunt cei care îmi seamănă,chiar dacă nu suntem rude  … sunt cei cu care pot petrece zile de sărbătoare alături de familia mea...sunt cei care îi oferă adăpost sufletului meu în clipe de neliniște...sunt cei care îmi spun să nu le ascund adevărul nici lor și mai ales părinților...sunt cei cărora le duc dorul,deși știu că adevărata prietenie rezistă timpului, distanţei şi tăcerii... sunt cei care îmi oferă libertatea totală de a fi eu însumi... sunt cei pe care aș dori să-i pot păstra până când lumea se va sfârși......

compunere--Noaptea în Deltă

 

Toamna era târzie,când am ajuns în Deltă, e noap­te şi e linişte. Sunt pe un mal cu stuf şi sălcii, pe un cana­l îngust.Mi-e încă teamă,n-am fost niciodată într-o barcă noaptea. O teamă nelămurită, ca aburul de ceaţă care pluteşte pe apă, ca răsfrângerea lunii printre crengile care se apleacă până la pământ, ca plescăitul peştilor uriaşi, care se aud atât de aproape.  Aud un fâ­şâit printre stuf,în jur... sălcii, apă, lună şi noaptea venită grăbită şi rece. În liniştea apei soseau tăcuţi, vâslind încet, pescarii care îşi întindeau plasele.Apoi, veneau bufniţele. Se strângeau fâlfâind în copacii de pe mal, ne priveau cu luare aminte, cu capetele lor mari şi ră­su­cite, începeau să cânte. Până să înţeleg că pentru noi cântă, mi-a fost teamă.Voiam să deslușesc ce ne spun ele în limba lor, atât cât am fost în stare să repet uguitul acela prelung, venit dintr-o lume neştiută.Nimic nu se compară cu un răsărit de toamnă văzut de pe apă,îmi șoptește o voce,aburii ce se ridică de pe ape ascund nălucile nopților.De departe,de departe se aud nechezaturi răzlețe ale cailor sălbatici,își spun unul altuia că libertatea lor este adusă de vântul cerurilor. Noaptea trece încet,niciun foșnet,să simt că o asemenea fericire e ceva special, un amestec dulce de sentimente și senzații pe care prea puțini le cunosc. Uimire în fața unor locuri de-o frumusețe ireală, fericirea supremă de a mă simți stăpânul lumii, gustul ca de nectar al libertății depline, singurătatea și apropierea curată de Dumnezeu, dar și o spaimă nelămurită față de toate astea. E ca o taină care sperie, dar care totodată îmi umple sufletul de fericire. Fiecare alunecare pe apă, fiecare floare de nufăr pe care o văd, fiecare pasăre pe care o aud,cântându-și regretul despărțirii de locurile verii în pribegia spre alte zări calde, fiecare salcie ce mi se pleacă în față, toate astea se împreunează, parcă, într-o simfonie divină, care mă înalță acolo.... sus.... 

compunere--„Prieten este cel care, atunci când îți întinde mâna, îți atinge inima.“ (Gabriel García Márquez)

  Prietenia este darul de preţ pe care-l oferim celor cu carestabilim o legătură.Părinții mi-au spus să  caut prietenii care îmi vor fi mereu alături și vor  înoata împreună cu mine spre,,adâncimi”,pentru că prietenia este aceea relaţie plăcută în care mă voi simţi bine în prezenţa celuilalt; este sufletul şi energia cu care îmbrac o inimă lipsită de speranţă, de curaj, iubire, lumină şi înţelegere. 
 Alături de altă inimă prietenia îmi  dă curajul să acţionez în unele momente mai dificile, iar pentru toate acestea, Dumnezeu mi-a dăruit PRIETENI. 
De aceea eu cred că omul care n-a simţit niciodată farmecul unei prietenii sincere şi dezinteresate nu cunoaşte toată fericirea pe care  o poate primi de la alt om.Și astfel prietenia înseamnă două suflete ce se ating fără să se confunde, două degete ale aceleiași mâini.Îmi prind prietenul de mână pe care mi-o întinde,privindu-mă în ochi și simt că pot merge cu el prin întuneric mult mai bine decât dacă aș  merge singur prin lumină.
Cine îmi sunt prietenii? sunt oamenii alături de care îmi place să-mi petrec  timpul… sunt cei cu care pot vorbi și inima,gândul lor mă aprobă sau îmi arată că greșesc… sunt cei în care pot avea încredere,oriunde și oricând… sunt cei cu care mă simt bine,atunci când cred că nimeni nu mă,,înțelege”… sunt cei lângă care mă simt înțeles,ascultat,mângâiat… sunt cei care îmi seamănă,chiar dacă nu suntem rude  … sunt cei cu care pot petrece zile de sărbătoare alături de familia mea...sunt cei care îi oferă adăpost sufletului meu în clipe de neliniște...sunt cei care îmi spun să nu le ascund adevărul nici lor și mai ales părinților...sunt cei cărora le duc dorul,deși știu că adevărata prietenie rezistă timpului, distanţei şi tăcerii... sunt cei care îmi oferă libertatea totală de a fi eu însum... sunt cei pe care aș dori să-i pot păstra până când lumea se va sfârși......

un exemplu nefericit --personajul,,Abu Hassan(I.L.Caragiale)

Abu-Hassan, personajul eponim al creaţiei lui I.L.Caragiale, este un tânăr care moşteneşte o avere însemnată după moartea tatălui său,un negustor bogat. Din text reies, în mod indirect, din fapte, atitudinea şi relaţiile cu alte personaje, trăsăturile personajului-Abu-Hassan. Din decizia de a-şi împărţi averea în două, o parte care să-i asigure traiul şi cealaltă pe care s-o risipească pe distracţii, reies chibzuinţa, dar şi dorinţa de a petrece, întrucât fusese ţinut de tatăl său,,sub străşnicie”, nepermițându-i petreceri,prietenii. Prietenos şi generos, el adună ,,o ceată de vârsta şi de teapa lui”, organizează petreceri atât de costisitoare, încât banii nu-i ajung decât un an.
Când a rămas fără bani, l-au părăsit şi prietenii, iar mâhnirea şi dezamăgire profundă reies indirect din atitudinea şi gândurile lui, deoarece a conştientizat că relaţiile cu prietenii se bazaseră doar pe interese materiale şi că un an întreg nu avusese niciun prieten, ci numai parteneri de chefuri.

 Abu-Hassan fusese fericit când avusese prieteni alături de el, însă sentimentul de mâhnire este foarte puternic. Întotdeauna dezamăgirile marchează oamenii mult mai profund decât cele pozitive, iar amintirile plăcute se uită mai uşor decât cele dezagreabile. A înțeles că toți erau prietenii falși,interesați de averea lui,erau asemenea umbrelor.Au stat aproape de el,când a fost în lumina soarelui,a bogăției și l-au părăsit de îndată ce a pășit în întuneric,a rămas sărac.

Prietenii falși sunt mai răi decât cei mai aprigi dușmani”

 

 

textul epic--,,Platanos”de Doina Ruști

 

 

 Titlul povestirii,,Platanos”(din latină platanus < greacă πλάτανος (plátanos) este numele unui arbore falnic al vieții,  decorativ si maiestuos.
(Naratorul a fost în mintea mea un dedițel alb-numit Sisinel. M‑am gândit la plante care trăiesc pe lângă apă. Vio e viorea de baltă, iar Năsosu e crin sau stânjenel de baltă, care crește în pâlcuri, pe marginea apei. Dar toate aceste plante, inclusiv dedițelul de baltă, se pot adapta și pe pământ mai pietros.“—precizarea autoarei.)
   Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.
  Textul epic are acţiunea structurată pe momentele subiectului: situația inițială,desfășurarea acțiunii,situația finală.
  Narațiunea este începută de Sisinel,dedițelul ,care,uimit,observă apariția unui arbore nou asemenea unei ființe rafinate,educată,cu o  înfățișare,cu o atitudine binevoitoare ce impresiona mai ales prin zâmbetul,lumina ochilor și vocea fermecătoare cu care-și spune numele.De al înălțimea sa, urmărește privirea plantelor mărunte îndreptată dincolo de râu,un loc ce pare al misterului.Înțelegând că numele lui nu poate face impresie,Sisinel îl ironizează,dar Platanos aduce alte explicații despre trecutul lui:ședrea lui în altă parte a lumii,dincolo de lac,lângă,,Bila de Aur”-,,un mall”,loc al strălucirii,unde oameni feluriți trăiau într-o veselie continuă.În monotonia vieții,cei trei:Sisinel,Vio și Năsosu  înțeleg superioritatea arborelui ce văzuse și cunoscuse lumea adevărată,trepidantă.Povestirile lui Platanos îi uimesc,pentru că fiecare descoperă că există și o altă viață decât cea obișnuită.Sunt surprinși de hrana dulce și de vestea că vor trece în altă etapă a vieții,vor fi adulți,ajunși în faza de maturitate.O altă uimire o produce cartonașul uitat de Cati,femeia de încredere ce-i îngrijea.Deși se considerau instruiți,nu înțelegeau cifrele de pe cartonaș și tot Platanos le explică cu o voce sigură că este un orar al vreunei cofetării,apoi, referindu-se la cuvântul,,orar”,existent în dicționar,le povestește despre perioada când a stat la intrarea unei biblioteci și a citit cu plăcere multe cărți,oprindu-se a rezuma,,Singur pe lume”,o carte care l-a impresionat pentru sentimentul prieteniei.Imaginația lui Sisinel este stârnită de aceste povestiri și-și dorește o schimbare,înțelegând că trebuie să plece de lângă vechii prieteni,iar, când citește cartea,,Singur pe lume”și-l aude pe Platanos numindu-l,,prieten”,simte că trebuie să plece din locul în care trăiește,că nu-și vede existența lângă ai săi,vrea o schimbare,își simte locul lângă arborele înalt,impunător.Este acesta punctul culminant al narațiunii. Deși își simte rădăcinile-legătura puternică,stabilă cu pământul-deși se transformase într-o ființă adevărată,împlinită,dorește,insistă să  plece într-o aventură alături de străinul atrăgător.Noua viață îi aduce dezmăgiri:trăiește la umbra lui Platanos într-un loc neînsemnat,banal,în singurătate,între plante urâte,nedorite,iar pe cel care îl  atrăsese nu-l mai simte seducător.  
Venirea primăverii aduce parfum,culoare,viață nouă,mișcare și mirat,Sisinel,își revede prietenii aproape de el:veseli,înfloritori.Acum înțelege rostul prieteniei,al apropierii sufletești;a greșit părăsindu-i.
 Textul este epic, deoarece are personaje: Platanos este tipul ce dorește să se arate celorlalți perfect,fermecător,cunoscător al secretelor vieții,ademenește ființele inocente,vulnerabile,dezrădăcinându-le și apoi părăsindu-le.Sisinel(dedițelul alb)este inocent,încrezător în apariția unui tip cu experiența vieții,dornic de a cunoaște altă lume decât aceea în care trăiește,de aventură,de a se desprinde de cei cunoscuți.Înțelege că fericirea dorită nu este în umbră,că poate deveni neînsemnat,că poate pieri.Vio este uimită de o apariție nouă,este însă prietenoasă,iar Năsosu este tipul nemulțumit,rebel,dar dornic de a nu se despărți de prieteni.Cati,singura persoană umană,îngrijește plantele cu plăcere,cu devotament,considerându-le ființe adevărate.
 Caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului,Sisinel, care povesteşte la persoana I, adoptând perspectiva unuia dintre personaje.
 Ca în orice text epic, sunt folosite toate modurile de expunere. Naraţiunea este folosită pentru a prezenta acţiunea. Dialogul plantelor este plin de viață ,devenind adevărate tipuri umane. Descrierea apare foarte puţin, din loc în loc, pentru a crea cadrul acţiunii şi a prezenta sumar personajele.
  Totul radiază, cuvânt cu cuvânt, în specificul unei lumi a plantelor, care se suprapune peste cea pe care o știm a oamenilor, o lume care, atunci când este descoperită pare la fel de firească și de plauzibilă ca oricare alta. Bogăția limbajului rafinat și nuanțat al Doinei Ruști trimite cititorul la o lume de basm.
  

poezia,,În bibliotecă”de Ana Blandiana

 

,,În bibliotecă” este una dintre poeziile scrise de către Ana Blandiana și inclusă în volumul „Alte întâmplări din grădina mea”. Poezia prezintă o secvență amuzantă, personajele principale fiind însăși autoarea, dar și două ființe necuvântătoare.
Biblioteca este locul liniștit în care omul trăiește în armonie cu ideile scrise de oamenii ce-și deschid sufletul, înțelepciunea pentru semenii lor.
  Personajul principal al acestei poezii este un șoricel care pătrunde în biblioteca autoarei și care produce ,,stricăciuni”.,,Șoarecele de bibliotecă” este dornic de cunoaștere,interesat de a afla tainele cărților;este preocupat,,roade”,savurează diverse volume,fără a le alege :,,cartea de bucate”cu rețete culinare;,,dicționare”de unde poate învăța multe cuvinte;își ascunde dorința de a afla,citind,,romane polițiste”,pentru a descoperi rezolvarea unor răutăți.Dar se întoarce în lumea literaturii,citind frumusețea cuvintelor din poezii, trece la cărți de istorie cu evenimente din trecut;apoi se bucură de plăcerea unor,,cărți de matematică”,fiind atras de,,tabla înmulțirii”ca un joc al numerelor și ajunge la,,filozofia” tainelor gândirii,pentru a înțelege lumea și viața.Poeta asistă la felul în care sunt devorate,mistuite,înghițite cărțile din  biblioteca sa și se simte într-o încurcătură: șoarecele lacom de cunoaștere ar putea fi prada lui Arpagic,motanul,,incult”,neștiutor de carte,,repetent”,chiar dacă,,mieuna”,atrăgea atenția asupra sa prin sunete puternice.Și-atunci găsește o soluție salvatoare:îi scrie un bilet,,șoarecelui ”aparent inofensiv,timid,umil,atenționându-l că Arpagic,motanul este o primejdie pentru el,că-l urmărește,lăudându-se că-l va înghiți cu totul.De aceea,miloasă,îl sfătuiește să fugă în lume,să-și piardă urma,să dispară,să se salveze,să treacă într-o lume care-l înțelege.
Vor fi două ființe opuse -un învățat și un incult.Explicația este clară:șoarecele este o ființă cu sete de cunoaștere, putere de înțelegere a cuvintelor din cărți,iar motanul este  neînvățat, neștiutor, incapabil, fără cunoștințe elementare,acționează din instinct,impuls natural.Urmarea a fost cea așteptată:poeta și-a recăpătat liniștea din bibliotecă,bucurându-se de știința cărților sale.
  Ana Blandiana creează o lume miraculoasă, strălucitoare,o poezie a inocenței, a originarului. Lumea șoarecelui și a lui Arpagic este lumea în care tot ce e firesc e miracol, o lume fermecată în care se produce miracolul- nimic nu mai pare de neînchipuit: faptul că animalele citesc,vor să cunoască tainele cărților este ca un joc al vieții.