duminică, 4 decembrie 2022

Fotografia este o modă a zilelor noastre

Fotografia este pasiunea de a comunica emoțiile stârnite de un subiect.,este dorința de a rămâne acolo,chiar dacă am plecat,este revederea peste timp a timpului care mi-a plăcut sau nu. Fotografia este memorie,amintire,este ca o voce ce vorbeşte despre ce ştim şi ce nu ştim,este redarea realității.Este astăzi o modă?da!!!pentru că poate lua naştere foarte uşor din mâinile unui posesor de cameră foto,telefon  sau orice alt dispozitiv ce permite captarea unei imagini. Avem posibilitatea astăzi să creăm imagini perfecte, cu retuşuri fine, care îşi pierd mesajul, conţinutul în încercarea de a arăta altfel,de a minți puțin.Dar atâta timp cât există idee, creativitate, viziune, pricepere şi dorinţă, fotografia va reuşi să surprindă adevărul.

Fotografia este o modă a zilelor noastre,ne distrăm fotografiind oriunde,oricând,vedem lucrurile cu totul altfel, chiar pe dos, decât în cuvinte. Fotografia e mai sănătoasă decât scrisul. Îmi place fotografia de stradă,în contextul orașului,pozez oameni interesanți, cu atitudini interesante.

Îi admir pe cei care  fotografiază în zonele de conflict,de război sau surprind peisaje,vietăți,locuri unde se ajunge cu greu.Văzând aceste fotografii mă bucur,sunt uimit,mă întristez alături de fotograf,ba îl invidiez,el a fotografiat viața printr-o imagine.

Astăzi toți suntem fotografi,dar cred că un fotograf trebuie sa fie sincer cu el,cu cei din jur,pentru că imaginea din fotografie poate fi amintire,impresie,sentiment,peste ani poate fi curiozitate,poate fi o poveste. Fotografiile sunt un fel talismane, pe care la făurim,fără să ne dăm seama, pregătind  amintiri tandre de a căror magie ne vom lăsa învăluiții într-un viitor. Mă fascineză gândul că în fotografii oamenii sunt mereu fericiți,ca și cum își fac provizii de fericire tiparite pe hârtie. 

 


sâmbătă, 3 decembrie 2022

Caracterizarea personajului,,Palamar”din romanul,,Solenoid” de Mircea Cărtăresc


,,Mi-a deschis un om în vârstă,cărunt,cu ochi căprui,îmbrăcat într-un costum cenușiu,atât de uzat,încât mi-am spus că era singurul pe care-l avea.Mi-a întins mâna,privindu-mă curios:,,Palamar”...Ne-am așezat față-n față de-o parte și de alta a biroului masiv,a cărui tăblie era plină de cărți și foi scrise și carnete cu spiră așezate-n câteva teancuri gata să se prăbușească.,,Mă-ntreb când o  să mă recunoști”,mi-a zis încet,protejându-și parcă vocea,și-apoi a tăcut,privindu-mă nemișcat ca un portret ce trebuie studiat într-o pinacotecă.”...Mi-am imaginat mecanismele de căutare din mintea mea,brațele articulate ce deschid și-nchid zeci de mii de fișiere deodată în bezna pulsândă a creierului...Fără să știu în ce fel,mintea mea căuta,bâjbâia prin epoci și peisaje și fețe și gesturi și atitudini.Fiecare ființă pe care ne-o amintim e ca o statuie într-o piață publică,în răspântia unor lungi bulevarde spațiale,temporale și psihice...Mi-am amintit deodată,recuperând nu o față,ci un climat emoțional,de unde-l știam pe omul din fața mea.

  Am doisprezece ani...La biblioteca din cartier merg să împrumut cărți cam de două ori pe lună.

  De-acolo-l știam pe Palamar,era bibliotecarul de pe vremuri!Omul cenușiu,cu gesturi moi,cu pași neauziți pe mocheta camerei pe care intrai,și unde nu-l zăreai decât pe el,așezat la birou și citind...Întârziam cu orele.Niciodată nu intra altcineva,de parcă biblioteca ar fi fost făcută doar pentru mine.Îmi plimbam degetele peste cotoarele cărților jerpelite,cu supracopertele sfâșiate și foile îngălbenite,mă-necam de norii de praf ce-nsoțeau scoaterea câte-unui volumdin raft...Alegeam în cele din urmă trei cărți și ieșeam cu ele în camera bibliotecarului...Nu alegeam niciodată cărțile după autor,după desenul coperții,uneori nici măcar după titlu.Le alegeam după o anumită calitate a lor pe care,cu un cuvânt impropriu,aș numi-o,,tactilitate”(pipăit).Dar nu era simpla atingere a cotoarelor cu buricul degetelor.Unele cărți,,frigeau”,altele mi se păreau ,,înghețate”.Dar și astea sunt metafore.Ceva făcea din când în când,,clic”,asemenea monezilor culese de un magnet.Simțeam,fără greșeală,cărțile care m-ar fi făcut fericit-nefericit,și,chiar dacă pe unele nu le puteam citi cu adevărat atunci,totuși nu m-am înșelat,fiindcă au devenit cărțile mele esențiale de mai târziu.Acasă,mergeam în camera mea,de pe a cărei ferastră triplă vedeam tot orașul,până-n zare,cu arhitectura complicată a norilor deasupra,mă-ntindeam pe lada de la studio,în lumina aceea transfinitî.și citeam până se-ntuneca de tot,până nu mai deslușeamliterele.

,,Sunteți bibliotecarul!”i-am spus.

                                                                           (Mircea Cărtărescu,Solenoid-fragment)

 

   Palamar(ce nume neclar,tainic)este un personaj din fragmentul romanului,,Solenoid”,este bibliotecarul,omul care se ocupă de îngrijirea unei biblioteci.Pentru a caracteriza personajul,autorul folosește atât caracterizarea directă,cât și cea indirectă.

  Caracterizarea directă este făcută de autorul însuși care ajunge la ușa omului descris cu surprinderea celui ce observă rapid căteva aspecte:în ușă apare un om,,în vârstă,bătrân,cu părul cărunt,ochi căprui.Îl surprinde costumul purtat,este cenușiu,vechi,modest.Într-o atmosferă calmă,autorul observă biroul plin cu cărți și, în timp ce este privit cu insistență, caută în trecutul său ființe,gesturi,atitudini care i-ar aminti de acest om. Se întoarce ca printr-un tunel al timpului la vârsta de 12 ani,plutește ca-ntr-un vis,se vede mergând la biblioteca din cartier,unde-l revede pe omul ce era acum în fața lui.

Interesant este cum se urmărește pe el,copilul de atunci trecând prin fața bibliotecarului cu același aspect cenușiu,trist,de parcă s-ar izola de lume,prin  gesturile moi,încete,pașii ușori.Este un moment de popas,de duioasă amintire a timpului când era singur în bibliotecă,când atingea cărțile vechi,moment când băiatul,acum autor, e perfect sincer.  

   Modalităţile de caracterizare indirectă sunt în special comportamentul şi vorbele,gesturile bibliotecarului:privirea curioasă îndreptată spre vizitator,felul cum vorbește încet,ca într-un moment de taină,apoi întrebarea curioasă,nerăbdătoare:când va fi recunoscut.Tot aspectul acestui om exprimă respect,răbdare,înțelegere,iar naratorul l-a simțit ca o călăuză. 

 Modul de expunere este narațiunea la persoana întâi,ca-ntr-un jurnal,confesiunea creează o atmosferă pătrunsă de calm, un univers bine conturat al amintirii. Naratoarul stă undeva pe muchia dintre copilărie și maturitate, privind spre trecut prin ochii băiatului de odinioară, dar percepând totuși lucrurile cu mintea de adult,descoperind o lume.

 

                           Asociază fragmentul de mai sus cu un alt text literar.

M-am gândit și am găsit într-un fragment din romanul,,Inocenții”de Ioana Pârvulescu un personaj ce ilustrează chipul unui magician înțelept, fascinant prin înfățișare și comportament-un anticar.

Naratoarea îl descoperă pe un bătrân,,anticar”într-o zi caldă de vacanță,undeva într-un magazin plin de,,comori”,într-un loc ascuns,, într-o curte plină de iarbă și tufe”,acesta îi primește pe copiii curioși cu prietenie.În romanul,,Solenoid”,naratorul merge la ușa unui bătrân pe care-l privește curios într-un birou plin cu cărți,îi află numele și caută să și-l amintească din timpul trecut.

În ,,Inocenții”naratoarea descoperă cărți interesante și-și amintește cum bătrânul anticar îi învățase pe copii să iubească și să descopere secrete în cărți.Trăiește un moment magic:literele unui titlu de carte au devenit ,,mici lumini ca stelele căzătoare pe cer, într-o zi de august”,este clipa reîntoarcerii în anii copilăriei,când este dezlegat misterul datei de naștere din titlul romanului ,,Maytrei”.În ,,Solenoid” naratorul se întoarce ca printr-un tunel al timpului la vârsta de 12 ani,plutește ca-ntr-un vis,se vede mergând la biblioteca din cartier, îl revede și-l recunoaște pe omul ce era acum în fața lui.

Și bătrânul anticar și bătrânul bibliotecar sunt călăuze pentru copii dornici de a cunoaște tainele ascunse în cărți;iar ei înțeleg că cititul este ca o  evadare din lumea obișnuită și astfel toata viața poate fi schimbată.

În ambele fragmente naratorul-personaj povestește la persoana l, oferind o perspectiva subiectivă asupra evenimentelor din copilărie,când întâlnirea cu locurile,cu un om a dezvăluit adevărul în misterul vechiului. Limbajul este simplu, prin modul exprimării și prin oralitatea stilului;,nu povestesc rece, indiferent, ci se implică, participă sufletește.

 

 

 

marți, 29 noiembrie 2022

un test parțial rezolvat

TEXTUL 1

,,Primul meu ,,turn de fildeş” avea peste o sută de ani!...

Trunchiul lui era aşa de gros, că trei oameni abia l-ar fi putut îmbrăţişa, frunzele lui foşneau ca nişte salbe de icosari la gâtul fetelor prinse în horă, iar seara, când soarele se coroba peste Grădişte în Olt, pământul de la rădăcina lui avea parcă reflexe de aur.

În via noastră de la Slatina mai erau şi alţi nuci. Unii erau tot aşa de bătrâni, şi pe trunchiul lor scorburos şirurile de furnici roşii urcau şi coborau neobosit ca şi ascensoarele electrice ale unui sky-scraper american. Dar dintre toţi nucii din via noastră, unul singur era nucul meu!... Şu nucul ecesta era nucul meu, fiindcă eu eram cel din urmă vlăstar al celor care, pe vremea turcilor, îngropaseră la rădăcina lui o comoară.

Tata-mare îmi povestise (ce ştia şi el de la tatăl său) că într-o noapte de august două flăcări lungi şi gălbui înlănţuiseră trunchiul nucului ca două braţe de schelet ce-ar fi încercat să se ridice din groapă. Aceasta însemna că ploile şi zăpezile atâtor ani topiseră comoara, făcând-o una cu pământul cleios şi galbui.

Dar superstiţiile sunt produsul realităţilor nebănuite. Comoara dispărută exista totuşi acolo unde fusese îngropată. Exista în aspectul deosebit al nucului acesta, pe care eu îl socoteam unic pe lume, şi mai ales în bucuria neexplicabilă cu care îl revedeam în fiecare vacanţă de sfârşit de an. Monezile de aur ce mi s-ar fi cuvenit mie trebuia să le moştenesc sub o altă formă. Dar pe vremea aceea, nu trăisem, în întregimea lor, primele trei zile biblice. Pentru mine, Dumnezeu nu despărţise încă apele de uscat, şi averea strămoşească nu-şi lămurise încă forma definitivă sub care aveam să fiu despăgubit de comoara pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna.

De lucrurile acestea, însă, abia astăzi îmi dau seama.

Pe vremea aceea ştiam numai că în vârful nucului mă aşteaptă un pătuiag de scânduri, pe care tata-mare îl construise anume pentru mine, iar în podul caselor noastre de la Slatina, un maldăr de cărţi mucegăite, pe care le citise odată o soră mai mare a mamei.

Când le-am descoperit, am avut impresia că am trecut două clase într-un an.

Tata-mare, însă, m-a mustrat cu blândeţea lui de om îndurerat.

— Dă-le naibii de hârţoage, că aşa s-a smintit şi biata Lena!...

M-a mângâiat apoi pe amândoi obrajii şi a dat ordin servitoarelor să închidă podul cu lacăt.

Podul însă a rămas deschis toată vara şi, în pătuiagul din vârful nucului, mi-am urcat pe rând o saltea de paie, o pernă de puf, o scoarţă oltenească, un pistol cu cremene, un iatagan şi volumele:

,,Poezii populare ale românilor”, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri;

,,Sobieski şi Plăieşii” de Costache Negruzzi;

,,Cântarea României,” care pe vremea aceea era de Nicolae Bălcescu;

,,Patimile junelui Werther”, traducţie din limba germană de B. V. Vermont, cu o introducere de Grigore H. Grandea şi

,,Istoria Manoni Lesco şi a cavalerului de Grio” de decanulu Prevo, tradusă de St. Hr. Bâjesku şi tipărită cu a însăşi cheltuială în anul 1857.”

                                                               (Ion Minulescu-,,Corijent la limba română”)

 

TEXTUL 2

                                                                                         SÂMBĂTĂ, 20 IUNIE 1942

,,Pentru cineva ca mine, a ține un jurnal e o senzaţie foarte stranie. Nu numai că n- am mai scris niciodată, dar cred că mai târziu nici eu, nici altcineva nu va fi interesat de efuziunile unei școlăriţe de treisprezece ani. Dar de fapt nu asta contează, am chef să scriu și, mai mult decât atât, să mă destăinui odată ca lumea și pe de-a-ntregul în privinţa a tot felul de lucruri. „Hârtia este mai răbdătoare decât oamenii.“ Mi- am amintit de vorba asta într- una din zilele mele ușor melancolice când, stând plictisită cu capul sprijinit în mâini, nu mă puteam hotărî, în apatia mea, dacă- i mai bine să ies sau să rămân acasă, și astfel, în cele din urmă, am rămas locului, continuând să mă frământ. Da, într- adevăr, hârtia este răbdătoare și, cum n- am intenţia să dau vreodată cuiva să citească acest caiet cartonat care poartă numele pompos de „jurnal“, afară de cazul că o să- mi fac cândva în viaţă un prieten sau o prietenă care să devină Prietenul sau Prietena mea, probabil că n- o să-i pese nimănui de el. Am ajuns acum în punctul de unde a pornit toată ideea asta cu jurnalul: n- am nicio prietenă. Ca să fie și mai limpede, trebuie să dau o explicaţie, căci nimeni nu va înţelege cum se poate ca o fată de treisprezece ani să fie complet singură pe lume. Și nici nu- i adevărat. Am niște părinţi adorabili și o soră de șaisprezece ani, am, dacă le- adun pe toate, cel puţin treizeci de cunoștinţe sau ceea ce se cheamă prietene. Am o grămadă de admiratori care nu mă scapă din ochi și, când nu se poate altfel, încearcă în clasă să- mi prindă chipul măcar într- un ciob de oglindă de buzunar. Am rude, mătuși drăguţe și un cămin agreabil. Nu, în aparenţă nu- mi lipsește nimic, în afară de o Prietenă. Cu niciuna dintre cunoștinţele mele nu pot face mai mult decât să mă amuz, n- ajung niciodată să vorbesc cu ele despre altceva decât lucruri cotidiene, n- ajungem să ne spunem lucruri mai intime. Aici e buba. Poate că această lipsă de intimitate vine de la mine, în orice caz, asta- i realitatea și din păcate ea nu poate fi schimbată. De aceea am acest jurnal. Și pentru a întări și mai mult în imaginaţia mea ideea prietenei îndelung așteptate, nu vreau doar să înșir faptele în acest jurnal așa cum fac toţi ceilalţi, vreau ca acest jurnal să fie prietena însăși, iar această prietenă se va numi Kitty.

                  Povestea mea! (Ce tâmpenie! Așa ceva nu se uită.)”

                                                                                                                (Jurnalul Annei Frank)

 

=Există o legătură între cele două texte,pentru că ambele fragmente sunt confesiuni,mărturisiri ale unor adolescenți:băiatul dornic de lectura unor cărți vechi se izolează în vârful unui nuc singur,iar Anna și ea singură, își găsește liniștea în lipsa unei prietene,scriind într-un jurnal-prietenă.Amândoi se apropie de hârtia unei cărți sau a unui caiet.Amândoi debordează de energie, planuri, dorințe, de o forță extraordinară și o înțelegere aproape matură a lumii și a ființei umane.

 

=Crezi că scrierea într-un jurnal o ajută pe Anna să nu se mai simtă singură?

Anna crede că îi este mai usor să scrie în jurnal, dacă îl va considera o prietenă căreia i se va destăinui,așa că, acesta a primit numele de Kitty,prietena ideală pe care nu a avut-o niciodată.Consideră că în jurnal poate mărturisi cu sinceritate,fără a ști nimeni de scrierea ei.

 Deși este înconjurată de lume,este centrul atenției la școală și în familie, Anna își dă seama de superficialitatea relațiilor și a discuțiilor, care nu trec dincolo de glume și subiecte generale.Și-atunci jurnalul îi va alunga singurătatea,va deveni prietena dorită,căreia îi va dezvălui tot ce este intim în viața ei și-atunci nu va mai fi singură.

=Alătur fragmentului din romanul lui Ion Minulescu,un fragment din romanul,,Cișmigiu et comp”de Grigore Băjenaru (capitolul V,,La tinerimea română”).În ambele fragmente sunt băieți-elevi,personaje dornice de a citi:unul citește în biblioteca din casă,celălalt în vârful nucului,,într-un pătuiag de scânduri”.Tatăl băiatului din,,Cișmigiu....”este nemulțumit de lecturile fiului său despre haiduci,dar acesta îi enumeră,spre surprinderea tatălui său, autori români renumiți,descoperiți în biblioteca familiei.Celălalt băiat descoperise în podul casei bunicului o adevărată comoară:cărți vechi și,fără a ține seama de interdicția bunicului de a nu citi,,hârțoage”,alege câteva și tot ca un haiduc,,cu un pistol și iatagan”se ascunde în pom și mulțumit cu impresia că a trecut,,două clase într-un an”le enumeră titlurile,sunt cărți din literatura română și străină.

=Ai descoperit în curtea bunicilor un loc în care îți place să te retragi și să petreci timp.Redactează o pagină de jurnal în care să prezinți o emoție/un sentiment timpul petrecut în acel loc.

                                                                                                      data:........................................

Dragul meu jurnal,

Vreau să-ți spun ție și numai ție despre locul unde îmi ascund gândurile,bucuriile,secretele,paginile rupte din caiete în care scriu cuvinte,propoziții știute numai de mine.Alături de casa noastră este și casa bunicilor,unde mă simt liber,pot hoinări printre straturile grădinii,pot urmări cum cresc frunzele sau cum se desfac mugurii primăvara.Acolo,în­tr-un loc destul de retras, a crescut o tufă de măceș din care nimeni n-a tăiat niciodată nicio ramură.A crescut împletindu-se și răsucindu-se, după cum au vrut vânturile și ploile.Acolo am descoperit demult ascunzătoarea în care îmi duceam la început jocurile,apoi unele obiecte din camera mea și așa a devenit un mic adăpost,ca o peșteră.Deși nu-mi place singurătatea,am clipele mele de gândire ca orice adolescent. De după ramurile dese cu frun­ze văd  tot ce miş­că în jur, aud, ca pe nişte ecouri po­veş­tile îngânate de păsările ce vin și pleacă deasupra mea,glasul ușor al vântului de vară,urmăresc urcușul furnicilor pe ramuri,deslușesc formele norilor,urmăresc tristețea frunzelor veștede.Într-o zi am simțit că cineva mă privea, se uita fix la mine.Era un copăcel subțire și lung.Când a realizat că îl văd, a început brusc să frea­măte vesel, mișcân­du-și puținele frunzele cu o viteză fantastică.Am înțe­les că vrea să-mi arate ceva și-am văzut că în jurul lui răsăriseră flori micuțe albastre.Copăcelul se mișca și fremăta fără odihnă,iar eu mă sim­țeam bine acolo ,parcă nu eram singur.Era atâta li­niște împre­jur, doar eu,cerul și pământul. Mi se pă­rea că lumea e mai aproa­pe, că o văd ca prin lupă, că sunt una cu ea. Ce bu­cu­rie să desco­păr că sunt parte din natură. Acum încerc să-ți spun că eu am vorbit cu totul din jur.Să nu râzi! Eu mă bucur singur, de o descoperire așa de importantă,iar tu îmi vei păstra secretul!!!!

  

sâmbătă, 26 noiembrie 2022

o carte minunată :„Luchian. Ochii, sufletul, mâna”, de Veronica Niculescu



   În zilele lui august cel fierbinte,am avut  șansa de a descoperi o personalitate foarte complexă, despre care citisem doar în cronicile de artă. I-am admirat mereu operele lui Luchian, minunându-mă de talentul inegalabil al acestui nu doar pictor, ci filosof cu pensula. M-au emoționat întotdeauna tablourile sale cu flori, care erau exprimarea celor mai ascunse sentimente, dureri și suferințe ale creatorului..În cartea Veronicăi Niculescu, am putut privi nestingherit în sufletul lui Luchian, așa cum a fost și cum și-ar fi dorit să fie prezentat lumii – cu eleganță, cu sensibilitate, cu discreție și cu un mare talent de povestitor din alte timpuri. Am fost luat de mână și dus prin labirintul vieții unui Luchian chinuit de propriile amintiri și de propriile trăiri. Cartea este și un tablou al vremurilor pe care marele pictor le-a parcurs. M-am dus  în Bucureștiul de altădată,am simțit alături de Luchian mirosurile cafenelelor în care se adunau marii artiști și gânditori ai momentului, l-am văzut pe marele și timidul Grigorescu, i-am auzit tânărului Enescu,am intrat în acel templu al artelor, aproape unic în lume, care este Ateneul Român.Enescu vine și-i cântă pictorului bolnav:
  ,, Ușa s-a deschis, în odaie a pătruns un străin. Pașii lui au foșnit ca frunzele într-o pădure de mesteceni legănată de-o boare. De sub pelerină, a scos ceva. O vioară. Fără o vorbă, a ridicat-o din cutie, a dus-o sub bărbie, a atins-o cu arcușul, cântecul s-a pornit. Pădurea de mesteceni a început să danseze. Cu tot cu izvoare, cu păsări și ierburi, cu fiare venite din cotloanele lor cu pas lin și ochi mari, să asculte. Ce muzică era asta? De unde se prelingea ea, venea de pe pământuri sau poate din cer? Silueta întunecată cânta. Putea să fie un cerb apărut dintre trunchiuri, putea să fie și un copac mișcător. Luchian asculta, ca între trezie și vis, ca între viață și ceva de dincolo de ea, care nu putea fi numit încă nicicum. Două ceasuri i-a cântat așa străinul acesta, numai lui. Când muzica a tăcut, pădurea de mesteceni s-a despărțit în două, scoțând la iveală o cărare de liniște. Străinul s-a apropiat de pat și-a făcut o plecăciune ușoară.
— Cine ești dumneata? l-a întrebat Luchian.
— Iartă-mă, te rog. Sunt George Enescu.”
....,, În zorii zilei următoare, a venit în vizită Arghezi. L-a găsit zgribulit, cu trupul micșorat sub pături, dar cu ochii arzând. Iarăși lăcrimând, doar de emoția amintirii acelei întâmplări, Luchian i-a povestit. I-a spus că Enescu știe să facă lumină. O lumină care taie bezna în două și-n care poți cu adevărat să vezi. Arghezi știa: erau amândoi niște zugravi ai luminii.”
Când am ales să citesc biografia romanţată a lui Ştefan Luchian, ştiam că a pictat anemonele, că a suferit de o boală care i-a măcinat tinereţea şi că, atunci când puterile au început să îl părăsească, a cerut să îi fie legată pensula de degete ca să mai poată picta.
Din paginile acestei biografii romanțate, reiese imaginea unui artist sublim- omul Ștefan Luchian nu poate condamna artistul care cu ochiul, sufletul și mâna trece dincolo de orice suferință.
Luchian a avut încă din copilărie o înclinaţie spre latura artistică. Era atent la natura din jur, îl impresionau florile, culorile şi lumina. Însă familia lui, provenind din categoria înstărită, nu l-a încurajat să meargă pe calea picturii, de teamă ca acesta să nu ajungă sărac, şi i-au propus o cu totul altă ocupaţie: trebuia să se facă militar. Însă Ştefan a decis să meargă pe drumul lui, singur împotriva tuturor. A ales să facă ceea ce îi place şi ceea ce îl definea, asumându-şi toate riscurile şi problemele care au venit ulterior. S-a înscris la Şcoala de Belle Arte, a studiat, a filtrat informaţia dată de profesori şi a ştiut să aprecieze mai mult spiritul artistic liber al lui Nicolae Grigorescu decât tehnicile de creaţie promovate de şcoală. Dorindu-şi o viziune mai largă asupra picturii, pleacă cu o bursă la Munchen şi ulterior la Paris, iar orele petrecute în marile muzee au fost mai educative şi mai bogate în inspiraţie decât toate cursurile oferite de profesori.
Un moment marcant pentru viaţa lui Luchian a fost reprezentat şi de clipa în care s-a îndrăgostit. În perioada când se afla în Alexandria şi picta parterul catedralei din oraş, ochii şi sufletul lui s-au oprit asupra cumnatei primarului din Alexandria, sora cea mică a soţiei primarului, numită Cecilia.(cred că e vorba de tabloul,,Două fete”)
Iubirea dintre ei a fost una sinceră şi puternică, însă Luchian înțelege diferența dintre ei: el doar un „zugrav de biserici” cum era considerat la vremea respectivă, fără perspective financiare prea optimiste, și ea, o fată din lumea bună, învăţată cu confort şi răsfăţată de viaţă. Luchian îi trimite o scrisoare minunată:

                ,,Dragă Cecilia,

Cu toată lumina defectuoasă ce are atelierul nostru improvizat, tot s-ar putea face ceva dacă ar fi timp mai mult. Chipul tău are ceva ceresc și ochii tăi gânditori nu-s tocmai ușor de făcut cu „materii moarte”. Într-un timp (nu știu de-ți reamintești) începusem să-ți spun ce vedeam în profilul tău, dar nici eu nu-mi dau seama de ce m-am oprit. Voiam să-ți spun că-mi păreai un trandafir roz, care încă nu e bine dezvoltat. Aceleași tonuri calde și transparente, aceleași griuri dulci și ușoare, și în ochiul tău visător care se înclina molatec citeam o veșnicie. Umbra care îți înconjura bărbia și gâtul era atât de frumoasă, că într-un timp, pierdut de farmecul lor, mă uitasem cu pastelul în mână. Dar cine poate să facă toate astea?
Când se poate spune că un tablou este isprăvit? Am ca model un cap de femeie. Adevăratul artist nu o s-o vadă ca orice individ. A o face așa cum se prezintă ochilor o face orice aparat fotografic. Să iau ca exemplu eleva mea și să presupunem că aș voi să prezint în tablou capul ei sau pe ea întreagă.
Ca desen aș face-o în linii simple și caracteristice, ochii contemplând, părul desfăcut, sânul gol peste care aș lăsa să cadă câteva roze. Gura aș face-o mică, roșie și întredeschisă, fruntea acoperită de părul ei bogat, iar culoarea în general pe un fond de azur, în jurul capului o aureolă.
Când aș zice că acest tablou e gata și orice aș mai adăuga ar fi lucruri zadarnice? Nu l-aș mai atinge cu pensula, atunci când poate nici nu ar fi peste tot pânza acoperită cu culoare, și m-aș opri definitiv când mi-ar da o completă idee de impresie generală ce mi-a făcut modelul meu. Un tablou nu însemnează că este finit atunci când este spilcuit, lustruit, curat sau vernisat, ci atunci când partea sufletească a compoziției este bine găsită, când artistul a simțit, a știut să vadă un model, mai presus decât mulțimea, a știut să prindă „sublimul”, „credința” fără de care nu poate să reziste o operă de artă”....     
            Însă drama nu va fi provocată de ei, ci de rudele femeii. Nu ar fi acceptat în niciun caz să le intre în familie un pictor sărac... Dragostea lor era considerată doar o aiureală trecătoare, astfel că porţile spre fericirea de cuplu s-au închis rapid.
   Cartea prezintă şi condiţia artistului într-o societate dominată de materialism. Ani întregi, Luchian nu a fost apreciat la justa valoare, criticii îi minimizau talentul, în timp ce aşa zişii artişti cu relaţii puternice în lumea bună erau promovaţi şi puşi pe un piedestal. Expoziţiile devenisera încercări nereuşite şi dureroase de a-şi vinde munca, ore lungi de aşteptare a câtorva vizitatori şi zile întregi de lipsuri materiale. Ultimii ani de viaţă vor veni cu reversul medaliei: tablourile lui începuseră să fie cunoscute şi dorite, nu atât de cunoscători şi iubitori de artă, cât de oameni înstăriţi care sperau să cumpere tablourile la un preţ infim, pe care să le revândă apoi la un preţ mult mai mare, având în vedere faptul că pictorul avea zilele numărate…

            un FRAGMENT tulburător:

„Când a deschis ochii, i s-a părut că mama lui îl veghează. Dar era Paulina, cu cocul ușor răvășit, plecată asupra lui și murmurând rugăciunea.
Chemat din nou, profesorul Marinescu n-a putut decât să constate dezastrul. Nu mai era mare lucru de făcut. Odihnă și gata cu deplasările solicitante. Era un miracol că putuse umbla și lucra în toți acești ani. Trecuseră opt ani de când îl avusese internat în spital. Nu se știa cât și cum mai are în față.
Profesorul a lăsat indicații familiei și doctorului Costiniu, medicul care se îngrijea de el și-l vizita regulat. Tratamentul, atât cât era, nu trebuia neglijat, deși nimic n-avea să mai dea cine știe ce rezultate – dar măcar durerile să fie ameliorate. Pictorul ar fi trebuit să-l asculte pe profesor și să revină la spital o dată la un an, să se interneze din nou. Leac în adevăratul sens al cuvântului nu exista, dar poate c-ar fi reușit să mai țină boala în frâu.
Printr-o fericită întâmplare, doctorul Costiniu, căruia Luchian îi făcuse portretul înainte de vacanța la Brebu, stătea peste drum de noua lor locuință închiriată în Strada Romană. Acum nu mai trebuia să bată orașul până în Filantropia. Paulina era bucuroasă măcar de atâta lucru: aveau medicul aici, la doi pași.
— Mai sunt crinii ceia în curte, Paulina? a întrebat-o Ștefan peste câteva zile, de îndată ce s-a putut ridica în capul oaselor.
Mai erau. Dar Paulina nici n-a vrut să audă. I-a zis că nu-i taie, nu vrea să-i vadă murind într-o vază și aleea să rămână toată ciuntită. De fapt, voia să-l știe odihnindu-se. Atunci el a apelat la Lorica.
— Mai sunt albăstrele colea la colț, la Romană? a întrebat-o, în altă zi de la capătul verii.
Nu mai erau. Dar Lorica a dat roată prin toate piețele, la Amzei, la Matache, locuri pe unde hoinărea și el cu atâta plăcere cândva, privind la tarabele cu fructe, bucuros de atâta culoare, cântărind din priviri și uneori venind acasă doar cu o vânătă, a cărei culoare unică o folosea pentru fundal când picta flori așezate în ulcele. Până la urmă, Lorica a găsit albăstrele, cine știe cum uitate de vara pe sfârșite în coșul unei bătrâne, pe-o străduță din Amzei. Nu în atelier i le-a dus, ci în cameră, fiindcă nenea Fane încă nu se putea ridica din pat.

Le-a lăsat pe masă, lângă ulcea, și-a fugit iute în stradă, fiindcă se auzeau frații strigând. Câteva clipe prelungi, albăstrelele au rămas așa – în dezordine, abia eliberate din ațișoara cu care fuseseră legate și împrăștiate acolo, pe un ștergar, cu tulpinile în spatele ulcelei, cu florile ținându-și fața spre el. Le-a tot privit, iar când Lorica a revenit în cameră, spunând ceva despre Vintilă, prins fără voie într-o încăierare băiețească, așa cum se întâmplă adesea cu copiii nou-veniți pe o stradă, și salvat împotriva voinței lui de sora cea mare, Luchian s-a uitat cum fata așază florile în apă. Rămas singur din nou, le-a privit în lumina scăzândă, cum își trag viață odată cu apa și se întremează. Le așezase bine Lorica, așa cum îi plăcea lui, deși știa că n-are cum să le picteze. Dar măcar să-i bucure privirea și sufletul. Ce nu știa ea era că el hotărâse deja cum să le prindă, de îndată ce va putea: așa cum le lăsase ea prima oară în fugă
pe masă, risipite, pierdute și tânjind după apă.”




joi, 24 noiembrie 2022

compunere---Ce-mi aduce toamna.....

 

 Ploile de ieri au spulberat norii şi cenuşiul care a ţinut captiv ora­şul câteva zile la rând. Nimic nu-mi dă de înţeles că am fi la începutul iernii,văd prin geam că în grădină încă mai sunt câţiva boboci de trandafiri, iedera îmi pare mai verde ca oricând. Dar poate că doar mie mi se pare că toamna e încă în toi.
Înaintez încet, prin poarta de ceaţă, către lumea aflată deasupra lumii. Şi, deo­dată, pâcla albă se rupe, razele soarelui de noiembrie se-mpleticesc printre trun­chiu­rile pomilor, ici-colo, pâl­curi de tufănele îşi lasă frunzele să fie transformate în aur pur.Chiar dacă e frig, melancolia şi tristeţea grădinii s-au pre­schim­bat i într-o explozie de culori calde. 
Salcâmul nos­tru e un candelabru imperial, își întinde brațele și domnește peste grădină, aprinzând sute de ciucuri aurii. Un aer proaspăt se ridică deasupra crizantemelor galbene care mărginesc  poteca din fața casei mă duce spre grădină. Mi-e aproape teamă să intru în pacea locului, să tulbur armonia care pare instaurată acolo de la începutul lumii. Mi-a dat curaj salcâmul bătrân, multe din frunzele și crengile lui erau risipite prin iarbă. De peste tot cădeau frunze gal­bene și picături de apă, în care se oglindea ce­rul. Printre crengile goale am zărit câteva flori,ce ciudat!!!! semn bun de toamnă senină și lungă. I-am dat binețe pomului și m-am apropiat de el și-am văzut cât era de bătrân: mai multe ramuri erau deja us­cate, altele, răsucite cum­va ciudat, aveau doar câte un smoc de frunze galbene în vârf.Părea în­vă­luit în tristețe, epuizat de lupta pe care o dădea să reziste. Florile lui de toamnă erau un semn de încurajare, spe­ranţa că va mai apuca încă o primăvară, o ultimă încercare, înaintea sfâr­­șitu­lui. Am stat mult privindu-l,până când în strălucirea înserării de toamnă ce vine grăbită, grădina pare o imensă bucată de rai. Păşesc cu grijă pe covorul de frunze, ca să nu trezesc liniştea. Un foşnet abia simţit de frunze, plutirea unei păsări,amurgul timid cu lumina de o blândețe nesfârșită  care se pogoară asupra lumii si o binecuvântează înainte de că­derea nopţii.
                   Ce-mi aduce toamna? linişte, ritm, culoare, savoare, salvare,împăcare.......

 


 

 

miercuri, 23 noiembrie 2022

 

caută aici pe blogul meu:

                  poezia ,,Într-un lac” de Tudor Arghezi---text liric


                                          am publicat-o pe :  data :

                                                                                joi, 1 octombrie 2020


                      (au copiat-o și alții .....ce mai contează !!!!!!!)  😹


compunere----Toamna în noiembrie

 

Cred în toamnă! e anotimpul meu preferat. 
Septembrie e, uneori, doar o pre­lungire a verii. Mimozele încă-s în floare. 
Octombrie, castane pe jos, un vânticel parfumat. 
Noiembrie! luna vântului, a copacilor desfrunziţi.... luna pustiului, a albastrului care se strânge în el însuşi, până devine gri, a luminii care se ascunde... luna de dinaintea iernii...( luna în care lupii coboară printre noi.)  În noiembrie, cerul pare mâzgălit cu o cariocă neagră. Asta pentru că şi cerul trebuie să doarmă din când în când. După privirile iscoditoare ale verii e foarte obosit şi, îna­inte să se culce, se înve­leşte cu plapuma lui no­roasă. Iar cerului nu-i pla­ce să fie văzut în timp ce doarme.
  Câteodată, norii cenuşii aleargă printre păsările albe, buimăcite de vânt. Cu strigăte lungi, ascuţite, căută disperate limanul zile­lor de aur, când spre cerul albastru, albastru, copacii îşi înălţau frunzele aprinse, ca nişte degete adunate pentru rugăciune.
 Este toamnă târzie şi aştept de la o zi la alta zăpada. Grădina din faţa casei este arsă de brumă, nu mai sunt decât puţine frunze în copaci.Am așteptat să vină vân­tul. Să-l văd cum vine, bucuros că mă vede, fugărind nişte frunze, făcându-le să zboare. Să mă umple de frunze ca un vânt lăudăros de noiembrie. Dar vântul de noiembrie e bun, aiurit şi jucăuş şi n-am cum să mă supăr pe el, când văd cum răsuceşte frunzele în aer şi le face să zboare, ca pe nişte fluturi galbeni... pur şi simplu n-am cum. Uite-l, a venit, mi-a dăruit frunze, a îngăl­be­nit aleea şi a făcut-o să danseze, şi, pe deasupra, mi-a adus şi mi­nună­ţia asta de miros de lemne ce ard în sobă, mirosul de frig şi fum, cel mai plăcut  miros de noiembrie. Acum simt aerul albastru, dacă ar avea o culoare, aerul sticlos şi rece ca o apă de munte,aerul ca o vrajă, aerul ca o aşteptare. Şi dacă aşteptarea ar avea o culoare, culoarea aceea ar fi albastră. Şi dacă ar fi să spun ce înseamnă albastru, ar trebui să închid iar ochii şi să simt că în curând va ninge.
 Noiembrie înseamnă paşii printr-un covor galben, fâşâitul adormitor al frunzelor. Noiembrie e lu­mina puţină care începe să se­mene a seară, dis-de-di­mineaţă. Noiembrie e ca şi cum ar ninge, noiembrie e bucuria în­cre­menită. 

Noiembrie e așteptare...și-mi spune că nu mai e mult și va veni CRĂCIUNUL!!!!!