un test parțial rezolvat

TEXTUL 1

,,Primul meu ,,turn de fildeş” avea peste o sută de ani!...

Trunchiul lui era aşa de gros, că trei oameni abia l-ar fi putut îmbrăţişa, frunzele lui foşneau ca nişte salbe de icosari la gâtul fetelor prinse în horă, iar seara, când soarele se coroba peste Grădişte în Olt, pământul de la rădăcina lui avea parcă reflexe de aur.

În via noastră de la Slatina mai erau şi alţi nuci. Unii erau tot aşa de bătrâni, şi pe trunchiul lor scorburos şirurile de furnici roşii urcau şi coborau neobosit ca şi ascensoarele electrice ale unui sky-scraper american. Dar dintre toţi nucii din via noastră, unul singur era nucul meu!... Şu nucul ecesta era nucul meu, fiindcă eu eram cel din urmă vlăstar al celor care, pe vremea turcilor, îngropaseră la rădăcina lui o comoară.

Tata-mare îmi povestise (ce ştia şi el de la tatăl său) că într-o noapte de august două flăcări lungi şi gălbui înlănţuiseră trunchiul nucului ca două braţe de schelet ce-ar fi încercat să se ridice din groapă. Aceasta însemna că ploile şi zăpezile atâtor ani topiseră comoara, făcând-o una cu pământul cleios şi galbui.

Dar superstiţiile sunt produsul realităţilor nebănuite. Comoara dispărută exista totuşi acolo unde fusese îngropată. Exista în aspectul deosebit al nucului acesta, pe care eu îl socoteam unic pe lume, şi mai ales în bucuria neexplicabilă cu care îl revedeam în fiecare vacanţă de sfârşit de an. Monezile de aur ce mi s-ar fi cuvenit mie trebuia să le moştenesc sub o altă formă. Dar pe vremea aceea, nu trăisem, în întregimea lor, primele trei zile biblice. Pentru mine, Dumnezeu nu despărţise încă apele de uscat, şi averea strămoşească nu-şi lămurise încă forma definitivă sub care aveam să fiu despăgubit de comoara pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna.

De lucrurile acestea, însă, abia astăzi îmi dau seama.

Pe vremea aceea ştiam numai că în vârful nucului mă aşteaptă un pătuiag de scânduri, pe care tata-mare îl construise anume pentru mine, iar în podul caselor noastre de la Slatina, un maldăr de cărţi mucegăite, pe care le citise odată o soră mai mare a mamei.

Când le-am descoperit, am avut impresia că am trecut două clase într-un an.

Tata-mare, însă, m-a mustrat cu blândeţea lui de om îndurerat.

— Dă-le naibii de hârţoage, că aşa s-a smintit şi biata Lena!...

M-a mângâiat apoi pe amândoi obrajii şi a dat ordin servitoarelor să închidă podul cu lacăt.

Podul însă a rămas deschis toată vara şi, în pătuiagul din vârful nucului, mi-am urcat pe rând o saltea de paie, o pernă de puf, o scoarţă oltenească, un pistol cu cremene, un iatagan şi volumele:

,,Poezii populare ale românilor”, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri;

,,Sobieski şi Plăieşii” de Costache Negruzzi;

,,Cântarea României,” care pe vremea aceea era de Nicolae Bălcescu;

,,Patimile junelui Werther”, traducţie din limba germană de B. V. Vermont, cu o introducere de Grigore H. Grandea şi

,,Istoria Manoni Lesco şi a cavalerului de Grio” de decanulu Prevo, tradusă de St. Hr. Bâjesku şi tipărită cu a însăşi cheltuială în anul 1857.”

                                                               (Ion Minulescu-,,Corijent la limba română”)

 

TEXTUL 2

                                                                                         SÂMBĂTĂ, 20 IUNIE 1942

,,Pentru cineva ca mine, a ține un jurnal e o senzaţie foarte stranie. Nu numai că n- am mai scris niciodată, dar cred că mai târziu nici eu, nici altcineva nu va fi interesat de efuziunile unei școlăriţe de treisprezece ani. Dar de fapt nu asta contează, am chef să scriu și, mai mult decât atât, să mă destăinui odată ca lumea și pe de-a-ntregul în privinţa a tot felul de lucruri. „Hârtia este mai răbdătoare decât oamenii.“ Mi- am amintit de vorba asta într- una din zilele mele ușor melancolice când, stând plictisită cu capul sprijinit în mâini, nu mă puteam hotărî, în apatia mea, dacă- i mai bine să ies sau să rămân acasă, și astfel, în cele din urmă, am rămas locului, continuând să mă frământ. Da, într- adevăr, hârtia este răbdătoare și, cum n- am intenţia să dau vreodată cuiva să citească acest caiet cartonat care poartă numele pompos de „jurnal“, afară de cazul că o să- mi fac cândva în viaţă un prieten sau o prietenă care să devină Prietenul sau Prietena mea, probabil că n- o să-i pese nimănui de el. Am ajuns acum în punctul de unde a pornit toată ideea asta cu jurnalul: n- am nicio prietenă. Ca să fie și mai limpede, trebuie să dau o explicaţie, căci nimeni nu va înţelege cum se poate ca o fată de treisprezece ani să fie complet singură pe lume. Și nici nu- i adevărat. Am niște părinţi adorabili și o soră de șaisprezece ani, am, dacă le- adun pe toate, cel puţin treizeci de cunoștinţe sau ceea ce se cheamă prietene. Am o grămadă de admiratori care nu mă scapă din ochi și, când nu se poate altfel, încearcă în clasă să- mi prindă chipul măcar într- un ciob de oglindă de buzunar. Am rude, mătuși drăguţe și un cămin agreabil. Nu, în aparenţă nu- mi lipsește nimic, în afară de o Prietenă. Cu niciuna dintre cunoștinţele mele nu pot face mai mult decât să mă amuz, n- ajung niciodată să vorbesc cu ele despre altceva decât lucruri cotidiene, n- ajungem să ne spunem lucruri mai intime. Aici e buba. Poate că această lipsă de intimitate vine de la mine, în orice caz, asta- i realitatea și din păcate ea nu poate fi schimbată. De aceea am acest jurnal. Și pentru a întări și mai mult în imaginaţia mea ideea prietenei îndelung așteptate, nu vreau doar să înșir faptele în acest jurnal așa cum fac toţi ceilalţi, vreau ca acest jurnal să fie prietena însăși, iar această prietenă se va numi Kitty.

                  Povestea mea! (Ce tâmpenie! Așa ceva nu se uită.)”

                                                                                                                (Jurnalul Annei Frank)

 

=Există o legătură între cele două texte,pentru că ambele fragmente sunt confesiuni,mărturisiri ale unor adolescenți:băiatul dornic de lectura unor cărți vechi se izolează în vârful unui nuc singur,iar Anna și ea singură, își găsește liniștea în lipsa unei prietene,scriind într-un jurnal-prietenă.Amândoi se apropie de hârtia unei cărți sau a unui caiet.Amândoi debordează de energie, planuri, dorințe, de o forță extraordinară și o înțelegere aproape matură a lumii și a ființei umane.

 

=Crezi că scrierea într-un jurnal o ajută pe Anna să nu se mai simtă singură?

Anna crede că îi este mai usor să scrie în jurnal, dacă îl va considera o prietenă căreia i se va destăinui,așa că, acesta a primit numele de Kitty,prietena ideală pe care nu a avut-o niciodată.Consideră că în jurnal poate mărturisi cu sinceritate,fără a ști nimeni de scrierea ei.

 Deși este înconjurată de lume,este centrul atenției la școală și în familie, Anna își dă seama de superficialitatea relațiilor și a discuțiilor, care nu trec dincolo de glume și subiecte generale.Și-atunci jurnalul îi va alunga singurătatea,va deveni prietena dorită,căreia îi va dezvălui tot ce este intim în viața ei și-atunci nu va mai fi singură.

=Alătur fragmentului din romanul lui Ion Minulescu,un fragment din romanul,,Cișmigiu et comp”de Grigore Băjenaru (capitolul V,,La tinerimea română”).În ambele fragmente sunt băieți-elevi,personaje dornice de a citi:unul citește în biblioteca din casă,celălalt în vârful nucului,,într-un pătuiag de scânduri”.Tatăl băiatului din,,Cișmigiu....”este nemulțumit de lecturile fiului său despre haiduci,dar acesta îi enumeră,spre surprinderea tatălui său, autori români renumiți,descoperiți în biblioteca familiei.Celălalt băiat descoperise în podul casei bunicului o adevărată comoară:cărți vechi și,fără a ține seama de interdicția bunicului de a nu citi,,hârțoage”,alege câteva și tot ca un haiduc,,cu un pistol și iatagan”se ascunde în pom și mulțumit cu impresia că a trecut,,două clase într-un an”le enumeră titlurile,sunt cărți din literatura română și străină.

=Ai descoperit în curtea bunicilor un loc în care îți place să te retragi și să petreci timp.Redactează o pagină de jurnal în care să prezinți o emoție/un sentiment timpul petrecut în acel loc.

                                                                                                      data:........................................

Dragul meu jurnal,

Vreau să-ți spun ție și numai ție despre locul unde îmi ascund gândurile,bucuriile,secretele,paginile rupte din caiete în care scriu cuvinte,propoziții știute numai de mine.Alături de casa noastră este și casa bunicilor,unde mă simt liber,pot hoinări printre straturile grădinii,pot urmări cum cresc frunzele sau cum se desfac mugurii primăvara.Acolo,în­tr-un loc destul de retras, a crescut o tufă de măceș din care nimeni n-a tăiat niciodată nicio ramură.A crescut împletindu-se și răsucindu-se, după cum au vrut vânturile și ploile.Acolo am descoperit demult ascunzătoarea în care îmi duceam la început jocurile,apoi unele obiecte din camera mea și așa a devenit un mic adăpost,ca o peșteră.Deși nu-mi place singurătatea,am clipele mele de gândire ca orice adolescent. De după ramurile dese cu frun­ze văd  tot ce miş­că în jur, aud, ca pe nişte ecouri po­veş­tile îngânate de păsările ce vin și pleacă deasupra mea,glasul ușor al vântului de vară,urmăresc urcușul furnicilor pe ramuri,deslușesc formele norilor,urmăresc tristețea frunzelor veștede.Într-o zi am simțit că cineva mă privea, se uita fix la mine.Era un copăcel subțire și lung.Când a realizat că îl văd, a început brusc să frea­măte vesel, mișcân­du-și puținele frunzele cu o viteză fantastică.Am înțe­les că vrea să-mi arate ceva și-am văzut că în jurul lui răsăriseră flori micuțe albastre.Copăcelul se mișca și fremăta fără odihnă,iar eu mă sim­țeam bine acolo ,parcă nu eram singur.Era atâta li­niște împre­jur, doar eu,cerul și pământul. Mi se pă­rea că lumea e mai aproa­pe, că o văd ca prin lupă, că sunt una cu ea. Ce bu­cu­rie să desco­păr că sunt parte din natură. Acum încerc să-ți spun că eu am vorbit cu totul din jur.Să nu râzi! Eu mă bucur singur, de o descoperire așa de importantă,iar tu îmi vei păstra secretul!!!!