Frunza verde de alună,
Ma dusei noaptea pe
lună,
Sa găsesc o
floricică
Care mult inima-mi
strică,
Si s-o-ntreb de
ce-n gradină
Pleacă fruntea și
suspină?
,,Eu mă plec,
floarea-mi răspunde,
Caci o jale mă pătrunde,
Arde sufletu-mi și
geme,
Căci mă trec fără
de vreme.
Trei zile sunt
înflorită
S-apoi cad de vânt
pălită.
De-abia cresc și mă
fac floare,
Abia mă-ncălzesc la
soare,
Și pe mine
cade-ndată
Umbra
neagră-ntunecată,
Încât nime nu mă
vede,
Floare sunt ori
iarbă verde.”
Doina populară este o creație vocală sau instrumentală în care sunt exprimate
sentimente intense de dragoste, de dor, de înstrăinare, de revoltă. Textul
citat reprezintă o doină de dor și jale.
Un prim argument în
sprijinul acestei afirmații îl reprezintă implicarea instanței lirice, evidentă
prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric. Dintre acestea, amintim: verbe
de persoana I (mă dusei,să găsesc,să întreb;răspunsul florii:mă plec,mă
pătrunde....), pronume de persoana I (-mi, mă).
Mai mult decât atât, discursul liric se deschide cu sintagma des întâlnită în
poeziile populare,,frunză verde”care este o formulă-refren specifică
oralității:frunza este elementul naturii veșnice,iar verde este speranța.;alună simbolizează sâmburele
vieții,fructul înțelepciunii și al cunoașterii,alunul este arborele magic.Următoarele
versuri reprezintă mărturisirea omului dornic de cunoaștere– aflarea florii ce
i-ar putea da răspunsuri pentru zbuciumul sufletului, pentru suferința inimii,într-un
moment magic,,noaptea pe lună”:,,să găsesc o floricică...care mult inima-mi
strică”. Aceste versuri surprind o practică veche, aceea de a vindeca focul
inimii, omul își lămurește neliniștile dialogând cu natura. Floarea este una
dintre cele mai frumoase creații ale naturii, ea are un limbaj propriu,iar omul
o vede asemenea lui,,pleacă fruntea și suspină”.
Un alt argument care atrage
atenția este răspunsul florii-personificare- este vocea sufletului,al celuilalt
eu. Aceasta
explică jalea,arsura sufletului,geamătul pentru timpul care trece nemilos peste
o ființă,,mă trec fără de vreme”,vântul vieții,,umbra neagră-ntunecată”metafora
morții care- o stinge.Totul este trecător:floarea ca și omul
înflorește,crește,se-ncălzește la soarele vieții și-apoi umbra neagră o
transformă în ,,iarbă verde”, iarba
este un simbol potrivit pentru caracterul trecător al vieţii umane .
Tonul dialogului este un oftat al omului trecător prin viață. Remarcăm,
de asemena, limbajul artistic: dialogul omului cu propriul eu,cuvintele
simple,prezentul verbelor conferă o muzicalitate deosebită poeziei. Același
efect îl accentuează și elementele de versificație, măsura de 8-9 silabe,
monorima.
În concluzie, datorită
subiectivității textului și limbajului artistic, se poate afirma că poezia dată
reprezintă o doină populară.
