,,Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale
va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări,
până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava
subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale."(George Călinescu)
In memoriam…
Deschideți un volum de poezii al poetului Mihai
Eminescu,citiți doar titlurile,studiați apoi mărturiile vremii trăite de
poet,vedeți-l obosit,nefericit și-i veți înțelege dorința de a se stinge,,la
marginea mării’’ca pe o izbăvire,ca pe o reîntoarcere mioritică în natura ce-i
dăruia de-atâtea ori balsamul,vraja și statornicia ei; întrebați marea: de ce
nu i-a îndulcit cântul,de ce valurile nu i-au mângâiat fața,de ce nu i-a șters
dorul de moarte,de ce nu i-a dat din puterea ei?
A fost,,băiet’’,a cutreierat păduri,s-a culcat
lângă izvoare,a trecut codri de aramă,a ajuns în pădurea de argint,acolo unde
numai gândul călător vedea,,un cuibar rotind de ape peste care luna zace’’,a
stat la o masă mare-ntinsă alături de Călin-mirele-zburător și a admirat-o
pe gingașa mireasă—el a fost la Facerea Lumii. A stat singur la masa de brad cu
stolurile de gânduri,,dulci iluzii’’,a zâmbit la chemarea copilăriei,a fost sub
un salcâm,,sara pe deal’’,așteptând iubirea,s-a urcat în înalturi și- a devenit
Luceafăr cerând nemurirea, ispitit de chemarea glasului pământean,i-a venerat
pe epigoni,a fost,,la Rovine’’cu Mircea cel Bătrân,a fost Făt-Frumos din
lacrima cerului,a neantului.
Citiți o poezie de Eminescu și vă va fi dor
de el; așa cum florile caută pământul,cautați-l sub teiul ce-și scutură
parfumul,și…de-atâtea frunze care mor cazând… cuvintelor li se va face
urât…acum, în nopțile de iarnă cu Luceafăr blând… tuturor ne e dor de
Eminescu …și atât!!!
