Vezi? iarna se
sfârşeşte...îmi șoptește cald un vânticel timid ce mă-nconjoară,jucându-se
printre câteva grămăjoare de zăpadă cu ochii umezi transformați în pâraie.Ici-colo pământul negru-lucios lăsa să-i răsară fire de iarbă,iar printre ele
bobițe albe-ghioceii.Îmi ridic ochii spre tulpina unui copac și aud răsuflarea
din adânc,acolo clocotește viața atâtor gândăcei ascunși de urgia gerului,iar
printre ramurile goale,bătute de viscolul din zilele trecute, câțiva sticleți
își dreg glasul,de parcă știu ceva și, fără teamă, vor să anunțe lumii.Și mai
sus printre norii alburii ai cerului soarele se răsfață,luând în stăpânire
pământul.Îmi spun că trebuie să văd totul:aburii pământului,fuga zăpezilor
transformate în părâiașe,mugurii ramurilor,cuiburile goale golite de frunzele
moarte,munții ce-și apără platoșele albe de care sunt atât de mândri,brazii-
simbol al vieții eterne, ce se-nchină doar cerului,mândri că poartă semnul
nemurii divine.
Cobor spre
dealurile împodobite de livezi,privesc pomii triști cu ramuri goale,parcă sunt
brațe ridicate pentru a se apăra,n-au uitat viscolele șuierătoare.Pe o
creangă,sus,un porumbel,venit de nicăieri,privește curios un bob verde-este un
mugure răsărit și cu o bătaie ușoară de aripi zboară de jur-împrejurul
celorlalți pomi,le vede fiecăruia alți și alți muguri...pleacă spre zări știute
numai de el,ducând o veste minunată-vine primăvara! Printr-o ușă deschisă doi ochi
curioși privesc lumea,apoi un behăit mic și iată-l:un miel
alb,blând,inocent,pur,se spune că va aduce binele în primăvară.
Și pașii mă
poartă spre un râu ce străbate câmpia aburindă,este apa vie,purificatoare,învolburată, poartă ultimele ghețuri ce se lovesc și se
sfarmă de maluri,iar din adâncuri se înalță imnul biruinței luminii,al
soarelui,al renașterii,al verdelui,al speranței.Iarna va lua sfârșit și frigul
și întunericul se vor preschimba în bucuria de a trăi în renaștere ca
promisiune a nemuririi.Dar oamenii?...sunt fericiți,așteptând un tril,un zbor,o aripă,o adiere,o Înviere....
