PRIETENUL MEU de Ioana
Pârvulescu
Cinci minute, care mi s-au părut lungi cât cinci ore,
m-am frământat, apoi, brusc, mâna stângă mi-a țâșnit singură în sus, deși
doamna profesoară nu pusese nicio întrebare, ne vorbea despre criza Imperiului
Roman. Eu însă trebuia să-mi rezolv criza proprie. M-am ridicat și am spus,
hodoronc-tronc:
— Vinovatul e în banca mea și, ca să vă spun adevărul,
vinovatul sunt numai eu. L-am adus cu mine ca să ilustrez compunerea „Prietenul
meu cel mai bun“, de la română, care mi-a ieşit prea scurtă. El a lătrat.
Și l-am scos pe Joi. Așa-l cheamă, pentru că l-am primit
într-o joi. Claudia îi scrie uneori numele Joy, adică bucurie. Clasa a făcut,
ca un singur om, uuaaa!, iar Joi a început să latre ca atunci când o vede
pe Lala, mâţa vecinilor noştri. Toată lumea rămăsese cu gura căscată. Nici nu
mă mir: Joi e cel mai simpatic câine chihuahua pe care l-ați văzut
vreodată. E cafeniu, delicat, are 35 de cm și puțin peste un kilogram. A
încăput perfect în rucsacul meu, de unde-și ițea capul, de fapt un căpșor ca de
căprioară în miniatură. E tot numai ochi: două bile negre, lucioase şi o
privire vie şi mândră cu care îţi topeşte inima. Codița e din cartea de
geometrie: un semicerc perfect. Când merge, zici că-i un fulg: plutește pur și
simplu! Să nu-l enervați, vă rog, că are „sindromul câinelui mic“, latră,
mârâie și-și arată colții... de lapte (încă nu și-a schimbat dinții!). L-am
luat pe Joi în brațe și l-am ocrotit de colegii care săriseră din bănci și se
strânseseră în jurul meu într-o hărmălaie de nedescris, în timp ce el mârâia ca
un urs și-și tot arăta dințișorii de lapte. Doamna profesoară a râs.
Ce să vă mai spun? Joi a fost eroul zilei. I-am cerut
iertare lui Adi. Supărarea i-a trecut în cinci minute, tot atâtea câte mă
frământasem eu dacă să spun adevărul sau nu. După ce mi‑am citit la ora de
română compunerea, am constatat două lucruri. Primul, greșisem complet
portretul: prietenul meu cel mai bun nu este Joi, este Adi. Am spus asta cu
glas tare, iar după ore mi-am făcut un selfie cu prietenul meu cel mai bun.
Al doilea lucru, pe care cred că l-ați remarcat deja: am
reușit aici să-l descriu pe Joi în mai mult de trei fraze seci şi am făcut-o
aproape la fel de bine ca sora mea cea talentată la română (of, poate că sunt
totuşi cam lăudăros). La teza de mate am luat 10, deși eram cu gândul la Joi,
care fusese dus în cancelarie. „Să nu se mai repete!“, mi-a spus domnul
diriginte cu o voce severă, sub care am ghicit un zâmbet. Ajuns acasă, am
simțit nevoia să-mi fac un selfie şi cu Joi, prietenul meu al doilea cel mai
bun, care-și ținea codița-semicerc în sus, semn de bucurie și de mare mândrie.
Până la urmă n-a fost o zi chiar așa de rea, nu-i așa?
