Lumina se desface în culori și mi se așază în palme.
Albastru din văzduh, verde din pajiști, cărămiziu de fag, alb și galben de
mesteacăn. Îmi limpezesc ochii cu lumina asta: mă simt mângâiat, , liniștit.
Îmi spun ca dintr-o poveste că fiecare arbore uriaş,bradul
pe care-l căutam, s-a născut dintr-o sămânţă aruncată de o zână şi fiecare
palmă de pământ freamătă de viaţă,fiindcă
pe acolo a trecut calul năzdrăvan. Am ştiut că sunt pe drumul cel
bun, când am zărit două ciute enorme, sărind prin iarba înaltă, trecând în
salturi graţioase peste gardurile verzi.... un zvâcnet....o plutire lină în
aer.... un zbor fantastic, în acea încordare sublimă. S-au oprit câteva secunde
şi m-au privit fără frică, spunându-mi, parcă, că am intrat pe tărâmul lor, pe tărâmul
lor al tinereții veșnice. Apoi iarăşi un zvâcnet şi iarba a unduit sub zborul
lor. Deodată, am avut senzaţia stranie că toţi arborii mă privesc., nu le
vedeam ochii, dar cu siguranţă mă priveau. Şi parcă milioanele de frunze care
foşneau erau tot atâtea pleoape clipind.
M-am apropiat de brazii aceia seculari să le-am mângâiat scoarţa. Mi s-au părut nişte bătrâni strânși într-un cerc,așteptând semnul unui
zeu. La tot pasul, arbori scorburoşi, ca nişte case deschise, în care
duhuri vin să locuiască un timp, pentru a se muta apoi în alt loc. Cu cât
înaintam, pădurea devenea mai întunecoasă şi mai misterioasă, şi păsările
cântau cu glasuri încântătoare. Ceva sălbatic se amesteca cu frumuseţea şi delicateţea locului,iar eu
așteptam ca de oriunde să răsară o făptură,oricine. La picioarele mele
furnicile aleargau în neştire şi câte o ciocănitoare, în culori fantastice,
scobea fericită în putregai. Şi oriunde mi-aş fi îndreptat privirea, vedeam
acest amestec de viaţă în îmbinări distincte şi clare. Încetul cu încetul,
drumul s-a transformat într-o potecă de noroi, alunecos pe alocuri, acoperită
cu frunze. Mai e de mers până la acel brad căutat cu înălţime ameţitoare,voiam să-i ascult povestea într-un
fel de vuiet neîncetat al pădurii.
Şi, deodată, văd pe poteca aceea îngustă… ceva. Ar putea
să fie doar o părere, dar după câţiva paşi, disting mai bine forma aceea....
şi nu, nu mi s-a părut: e chiar urma unei lăbuţe de urs. Şi e proaspătă! Şi
unde este un ursuleţ, este de obicei şi mama lui. Iată-i lângă bradul căutat şi-atunci
mi s-a părut că alţi şi alţi ochi mă privesc.Erau din poveste:ciutele,cerbul cu
pietre scumpe,ursul păcălit,,cocoșul căutat,căprioara cu iedul,lupul singuratic.
Vuietul pădurii avea
un şuierat trist şi trosnete ciudate se auzeau din desişuri. Brusc, am început
să percep fiecare detaliu, am început să fiu atent la fiecare pasăre ce îşi
lua zborul, fiecare foşnet de frunze şi fiecare urmă din pământul moale.Cred
că locul meu este mai departe,ele, vietățile ,au viața lor,eu doar le
privesc și le respect existența acolo în verdele veșniciei....
