Spre deosebire de arcuitul octombrie, noiembrie e
una dintre cele mai mohorâte luni ale anului. La o primă vedere, pare o lună decisă
să nu aducă nimic bun- doar frig, vânt şi ploaie, ceaţă şi copaci dezgoliţi.
Lumea se transformă brusc, dintr-un tablou plin de culori aprinse, într-un
desen micșorat în cărbune. Copacii care
ne încântau până acum cu foşnetul lor jucăuş devin siluete negre şi
neplăcute, stafii răzbunătoare care ne bântuie zilele. Totuşi, chiar şi
aşa, noiembrie nu este altceva decât tot un maestru auster, a cărui menire e
să ne înveţe să fim puternici, să ne cunoaştem structura. El dezgoleşte
copacii de frunze, la fel cum se dezveleşte mintea de vise şi false aşteptări.
Ne înconjoară de frig şi umezeală şi de foarte mult gri. Ne face să nu mai
dorim să privim în afara noastră. Nu ne mai rămâne astfel decât să privim în
interiorul propriei fiinţe, să ne reîmprietenim cu noi înşine, să ne privim
aşa cum suntem şi să fim mulţumiţi cu ce vedem, să ne acceptăm și să ne
pregătim cum se cuvine pentru ce urmează- cu adevăr şi o stare de echilibru.
Noiembrie ne purifică
şi ne îndreaptă atenţia către suflet, către esenţa noastră.Cine iese senin din
noiembrie a câştigat cea mai mare bătălie interioară, la care ne supune toate
anotimpurile. Pentru că nu urmează nimic la fel de dezolant. Până şi februarie,
nesuferit de multă lume, vine măcar cu promisiunea primăverii. Cine trece
hopul lui noiembrie nu se mai teme de iarnă, ci o întâmpină cu bucurie şi nerăbdare,
grăbindu-se să celebreze primii fulgi de nea, cu ce are la îndemână: voie bună.
Dar mai întâi să vină la
mine vântul, să-l văd cum vine, bucuros că mă vede, fugărind nişte frunze,
făcându-le să zboare. Să umple totul de frunze de sus până jos ca un vânt
lăudăros de noiembrie. Dar vântul de noiembrie e bun, jucăuş şi n-am cum să mă
supăr pe el, când văd cum răsuceşte frunzele în aer şi le face să zboare, ca pe
nişte fluturi galbeni; pur şi simplu n-am cum. Uite-l, a venit, mi-a dăruit
frunze, a îngălbenit aleea, pe
care alerg dimineața spre școală, şi a făcut-o
să danseze, şi, pe deasupra, mi-a adus mirosul de frig şi fum,mirosul de
noiembrie, mirosul pe care aș vrea să-l dăruiesc. Dar aerul.... pe care
l-aș numi albastru, dacă ar avea o culoare, aerul sticlos şi rece ca o apă de
munte, aerul care mă umple şi mă mângâie când îl respir, aerul ca o
vrajă, aerul ca o aşteptare. Şi dacă aşteptarea ar avea o culoare, culoarea
aceea ar fi albastră? Şi dacă ar fi să spun ce înseamnă albastru, ar trebui să
închid iar ochii şi să simt că în curând va ninge.
Noiembrie înseamnă paşii printr-un covor
galben, fâşâitul adormitor al frunzelor. În noiembrie, cerul pare desenat cu o
cariocă neagră. Asta pentru că şi cerul trebuie să doarmă din când în când, iar
cerului nu-i place să fie văzut în timp ce doarme. De-asta în noiembrie, atât
de puţină lumină şi atât de puţin cer ajung până la noi......
