Fericita lumină

Fiecare trăire e o înviere. A unei emoții, întâmplări, a unei ființe dragi, a unei sărbători sufletești, a zilelor petrecute cu Dumnezeu. Un dialog celest, născut din rugăciune, când uiți de tine, când cerul coboară pe pământ și ești fe­ricit, fără să știi cum și când s-a întâmplat mi­nu­nea. Și te lași aco­perit de Acope­ră­mântul Mai­cii Dom­nului, ca de o lumină ne­așteptată, izvorâtă din cu­vintele rugii. Și nu te mai simți singur pe pământ, fi­indcă ai simțit în­fierea de Sus, a Ta­tălui Ce­resc și a Mai­cii Sfin­te, Rai cuvân­tător. Te simți iar înfiat de nă­dejde și de bucurie. De  în­vi­erea iubirii și a mi­lei și a ier­tării. De senin.  Nici­când nu sunt mai vii, mai co­lo­rate și mai cinstitoare de Dumnezeu florile, ca primăvara, în întâmpinarea Învierii. Florile nu îmbătrânesc. Cred că din cauza nevinovăției lor, a inocenței lor totale. Flo­rile nu au păcate și nu îmbătrânesc, precum ani­malele și oamenii. An de an învie, așa ca nar­cisele și trandafirii și crinii. Și simt așa, cum dintr-oda­tă, vrăbiu­ța, cea mai sme­rită dintre păsări, îmi împrumută bucuria ei cerească. Se pe­trec în locuri di­ferite, dar la fel, fiindcă toate sunt izvor de Lu­mină, Nădejde și Bucu­rie. De mare pace și trans­pa­rență. De împăcare cu lu­mea. De serenitate unică și de mare taină. „Ve­niți de luați lumină!” Cât am mai așteptat să aud această che­ma­re sfântă și uni­că, o binecu­vân­ta­tă invitație de par­ticipare la Ceresc și la sfințirea vieții, a vieților tu­turor celor care mă  înconjoară, când inimile noastre, în sfârșit, bat la fel, în același ritm cu inima blân­dului Iisus Hristos                                                                                             cel Înviat.