poezia,,Sonet” de Alexandru Vlahuță

,,A revenit frumoasa primăvară;

Copacii parcă-s ninşi de-atâta floare;

Dorinţi copilăreşti, renăscătoare,

Fac inimile noastre să tresară ....

Iubire e în razele de soare,

Şi farmec în a codrului fanfară,

Şi visuri dulci în liniştea de sară:

În cer şi pe pământ e sărbătoare.

Ascult, privesc, respir cu lăcomie,

Căci toată frumuseţea asta-mi pare

Că niciodată n-are să mai fie!

Şi-s fericit c-am fost o clipă-n stare

Să simt, în marea lumii simfonie,

A gândurilor mele întrupare.”

   Poezia lui Alexandru Vlahuță este un sonet=Sonetul este poezia de forma fixă, compusă din 14 versuri împărțite în patru strofe: două catrene și două terțete, fiecărui vers aparținându-i 11 silabe . Rima sonetului clasic este îmbrățișată la catrene,iar la terțete două versuri din prima strofă rimează cu unul din următoarea.Sonetul nu permite repetarea cuvintelor, excepție făcând prepozițiile, conjuncțiile, verbele auxiliare; iar ultimul vers trebuie să fie un fel de concluzie.

         Din punctul meu de vedere, mesajul poeziei pune în lumină bucuria vieții, forța anotimpului de reînnoirea naturii și a vieții.Tema textului o constituie venirea primăverii.

         În primul rând, observ inversiunea cuvintelor din primul vers,care au devenit și titlul poeziei:este renașterea  ca promisiune a veșniciei vieții,a speranței.Propoziția este o constatare plină de bucurie:adjectivul articulat antepus,,frumoasa” exprimă seninul,calmul,armonia anotimpului verde.Poetul nu uită albul iernii și vede  copacii,simboluri ale vieții,legătura între pământ și bolta cerească,,,ninși”,albiți,potopiți de flori-imagine vizuală; adverbul "parcă"- marcă a incertitudinii, situează imaginea la graniţa dintre real si fabulos.Este un moment magic al amintirilor,al,,dorințelor copilărești”care renasc în inimile tulburate de atmosfera armoniei, de taina frumosului dăruit lumii.Astfel,poetul,eul liric,utilizează adjectivul posesiv,,noastre”integrându-se în lumea ce trăiește,,iubirea”, bucuria, adevărul, armonia, sinceritatea, fericirea în,,razele de soare”... ,,farmec-desfătarea sufletului în concertele codrului...,,visuri dulci” permit o magică trecere spre o altă lume, senină şi netulburată în liniștea serii.,a visării. Apar imaginile vizuale-auriul soarelui, auditive- freamătul codrului,  de asemenea epitetul “visuri dulci” precum și imaginea creată

în ultimul vers ,,în cer și pe pământ e sărbătoare” reprezintă o concluzie a strofei: întregul pământ  și spațiul celest  sunt în sărbătoare.
  În al doilea rând, în secvența secundă,poetul,eul liric se exprimă direct prin prezentul verbelor la pers.I singular:,,ascult,privesc,respir”dinamizează momentul,trăiește intens experiența de cunoaștere a frumuseților prezente,de parcă ar urca o scară a trăirilor unice care  ,,niciodată n-are să mai fie”.Fericirea,bucuria de a trăi ,,clipa”,de a simți adevărul timpului reînvierii, a gândurilor că ,,simfonia ”armoniei și a echilibrului în lume există și sunt întrupate în anotimpul primăverii.               În concluzie,exprimarea simplă cu puține figuri de stil arată că mesajul acestei poezii se referă la primăvara-anotimpul speranțelor și al promisiunilor viitorului.          

       

poezia,,Vis vegetal”de Magda Isanos--opinia privind mesajul poeziei

,,Vreau, suflete, să mă dezbar de tine              

şi să trăiesc ca pomii de pe vale,

cu flori în locul gândurilor tale,

 o viaţă fără rău şi fără bine.

 Departe,-ntr-o pădure de la munte,

 când păsările toate-or face haz,

să mă trezesc cu soarele pe frunte

 şi lacrimile cerului pe-obraz.

 Şi despletita ploaie să mă spele

 de pulberea durerii de demult,

din care rădăcinile mi-am smult,

iar nopţile să-mi dea cercei de stele.

Luna cea plină vreau s-o cumpănesc

 mirată-n lanţul crengii ca pe-un cuib.

 De raze şi de sevă să mă-mbuib,

ca tot deasupra altora să cresc.

 Atunci mi-oi face fermecate strune

 din ramurile mele şi-am să cânt

 doar bucuria fragedă că sunt,

 pădurea-n jurul meu o să se-une.”

                                                                    

   În opinia mea, mesajul poeziei,,Vis vegetal”de Magda Isanos generează un lirism profund,textul punând în evidență, prin intermediul simbolurilor dorința de a trăi libertatea naturii,devenind o parte din ea.

  Titlul poeziei este o metaforă,visul este o cale de a codifica imaginea lumii individuale,un simbol al aventurii, o unică evadare din realitate spre lumea vegetală,a arborilor,a verdelui ca la începutul lumii, dorința de a intra în veșnicia naturii.  În poezia ,,Vis vegetal” impulsul sufletesc vizează despărțirea de cel iubit printr-o metamorfoză mistică, vegetală.Este dorința de eliberare  spre un spațiu paradisiac alcătuit dintr-o varietate de forme: la nivel terestru este exprimat prin pomi,pădure,păsări; la nivel acvatic, prin, ploaie; la nivel cosmic, prin cer, soare, lună, iar la nivel floral, prin florile pomilor.

   În primul rând se remarcă adresarea directă,dorința eului de a se depărta de cel care i-a fost cândva suflet, simbol al vieții nevăzute,pasiune,destin,încredere,iubire,viață.Prin monolog liric,poeta își arată năzuința de a trăi în vale,loc al pierderii dorințelor,de a deveni copac,pom ,iar gândurile,,lui”ale sufletului plecat-flori,atunci viața-i va fi monotonă,lipsită de interes,fără tresăriri.

S-ar dori,,departe”într-un spațiu misterios al armoniei,apropiat de cer,într-un labirint cu multe ascunzișuri. Sufletul îi va fi alinat de păsările care vor cânta veselia vieții;soarele, căldura îi vor aduce un sentiment de iluminare în adâncul său, ploaia îi va purifica durerea. Fiinţa feminină, ce visează să fie copac, îşi manifestă cochetăria şi în plan vegetal până la atingerea frumuseţii ideale,,nopțile să-mi dea cercei de stele”.Imaginea femeii-copac este completată de luna transformată într-un,,cuib”,loc visat al prieteniei intime, apropiate.Femeia devenită copac își cântă victoria vieții,

transformându-și ramurile,simboluri ale regenerării și nemuririi în strune muzicale,regăsindu-și dorinţa, bucuria, tandreţea– tonalităţi sufleteşti ce răsună în eternitatea naturii. Copacul poate fi interpretat ca scut împotriva trecerii timpului,natura oferindu-i tinerețe,frumusețe veșnică.

  Explozia vegetală face ca poeta să aparţină decorului natural cu funcţie revelatorie, având capacitatea de a potenţa gesturile, simţurile, într-un elan de pură contemplaţie,accentul căzând pe gesturi, întruchipări. impresionante ale eului liric, pe comunicarea natură-fiinţă umană.

  În al doilea rând, surprind descrierea ființei transformată în copac,împodobită cu flori,stele,luminată de soare și lună,umezită de lacrimile cerului,care-i alungă durerile sufletului. Peisajul este un tărâm idealizat după dorința ființei ce se visează copac, conturând astfel o imagine a sensibilităţii sufletești.

  Limbajul poeziei este  simplu și curat, exprimarea lirică curge direct din suflet  firească și caldă.

Textul este liric, deoarece prezența mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric visător pe tot parcursul monologului este simțită prin: verbele la persoana întâi și pronumele la persoana întâi:,,vreau,să trăiesc,să mă trezesc,să mă spele;mi,mele”. Structura metaforică „Vis vegetal” conturează visul pus la originea creaţiei, motivul viziunii trimise de Dumnezeu, subliniind caracterul sacru al naturii, el fiind cel care deschide o poartă spre altă realitate şi aruncă îndoiala asupra adevărului lumii. Timpul prezent al verbelor subliniază intensitatea trăirilor.

   În concluzie, consider că poezia ,,Vis vegetal” evidențiază, prin intermediul unei descrieri inedite, reintegrarea omului în vegetal, cucerind, astfel, eternitatea.

caracterizarea unui personaj din fragmentul nuvelei,,Spovedania”de Ioan Groșan

,,În acea duminică a ultimelor încercări când sta zgribulit pe mal, tremurând de oboseală și ciudă, descoperise pescuitul. Descoperise un pescar. Nu-l observase când răsărise mai sus de el și-și aruncase undițele. Părea șezând acolo de când lumea. […] Pescarul se întoarse cu fața spre râu. El stătu o clipă nehotărât, neștiind dacă să plece sau să rămână. „Da’ la dumneavoastră merge?” întrebă. „Asta-i altă meserie, zise pescarul. Te pricepi?” „Nu prea, recunoscu el și se apropie și privi peste celălalt în apă. Nu se văd plutele”, spuse. „Dau cu plumb, la fund, răspunse pescarul. Stai jos.” El se așeză. Celălalt îl privi lung, curios, cu un fel de miloasă simpatie, apoi începu să-i explice pe-ndelete cum se pescuiește […]. Vorbea cu o însuflețire bruscă, părea că toată viața lui n-așteptase decât un novice căruia să-i dezvăluie până la capăt tainele undițarilor, că nu pești venise să prindă la râu, ci neinstruiți ca el, era ca un comis-voiajor perfect al unei firme de pescuit total și, ascultându-l, cu toate că nu mai văzuse niciodată de-aproape un pescar și uneltele sale, el avu câteva clipe o senzație nelămurită, un fel de teamă că insul nu e normal, nu e „întreg”, cum se zicea în satul său: prea le știa și le avea pe toate. Arăta cam în jur de cincizeci de ani, era neras de mai multe zile, cu țepi cărunți în barbă, avea doi ochi mici, negri, foarte mobili, ce-i dădeau un aer șmecheresc, un nas îngropat între pomeți […]; pe cap, înfundată bine până peste urechi, purta o șapcă ponosită de navetist și era îmbrăcat cu o salopetă kaki, cam murdară, cu o mie de buzunare și buzunărașe, ce sfârșea jos în niște cizme de cauciuc noi-nouțe, tot de culoare kaki. Pescar clasic, se liniști el, gândindu-se că orice pescar veritabil e nițeluș, imperceptibil „sărit”, „altfel” decât omul comun. Ceea ce însă îl ului și-i întări convingerea că are norocul de-a se afla lângă un exemplar pursânge, strălucitor, al tagmei, fu faptul că la un moment dat când el, amețit de atâtea amănunte tehnice, întrebă „Da’ ați prins ceva până acum?”, celălalt răspunse zâmbind cu aerul lui de șmecher: „Eu? Azi e ziua ta. Poftim”, și-i trecu în mâini unul din bețe, se uită la soare, șopti „cam acu’ trebuie să muște” și – minune! – după niciun minut el simți bățul smucit cu putere, simți nailonul vibrând ca o strună și mai simți că va încerca mereu să regăsească, ori de câte ori va putea, fascinația secundelor pe care tocmai le trăia, emoția stranie ce-i urca, părând că vine din apă, prin fir, prin mâini, în tot corpul. „He, he – făcu celălalt – ce ți-am spus? Îl simți? Îl simți? E măricel, lasă-l încet, mai dă-i fir, mai dă-i, așa, așa, acuma remorchează-l ușor, nu te grăbi, ține contactul cu el, nu-l slăbi, da’ nici nu-l rupe, vezi să nu intre sub bolovani c-atunci, adio... Gata, s-a dus! Ei, nu-i nimic, așa-i la început!” „Cum s-a dus?” zise el dezolat. „S-a dus, a rupt nailonul.” „De unde știți?” „Uite ce ușor vine firul. L-ai scăpat.” Într-adevăr, firul ieși din apă retezat, fără plumb, fără ac. „Ce-a fost?” întrebă el. „Somn. Somn mare. Da’ acum, saluti!” zise celălalt și el crezu întâi că spune așa, în glumă, peștelui, dar apoi își dădu seama că i se adresase lui, deoarece, cu o repeziciune uimitoare, își strânse sculele, le vârî în rucsac, îl săltă în spate, merse după un tufiș de unde ieși c-o motoretă și-o încălecă. „Nu mai stați?” zise el fără rost. „Pentru astăzi e destul. Ne mai vedem noi. Și ai grijă cu scăldatul, […] spuse celălalt, privindu-l scurt cu ochii lui mici, întunecați, după care ambală motorul, făcu un semn de rămas-bun cu mâna și dispăru pe cărarea spre sat .                                                                                                             

                                                                                                                (Ioan Groșan, Spovedania)

Mijloace de caracterizare directe:

–     de către autor;

–     de către alte personaje;

–     de către personajul însuşi (autocaracterizare);

 Mijloace de caracterizare indirecte:

–     din limbaj;

–     din fapte;

–     din comportament;

–     gesturi;

–     din relaţia cu alte personaje.

    Titlul nuvelei,,Spovedania”înseamnă ritualul creştin constând în mărturisirea păcatelor spre a obţine iertarea lor.

  Personajul principal din fragment este un anonim, urmărit de povestitor în încercarea de a descoperi pescuitul.Apare alături de un alt personaj anonim,un pescar ciudat.

  Pentru a-l caracteriza pe acest personaj,autorul foloseşte atât caracterizarea directă, cât şi cea indirectă.

  Caracterizarea directă este făcută direct de narator, precum şi de celălalt pesonaj  întâlnit pe malul unei ape.Naratorul își prezintă direct personajul care,într-o duminică,este surprins,descoperind un pescar,apărut miraculos în fața lui.Este nehotărât,dar străinul îi răspunde firesc despre felul în care pescuiește.Și din acel moment tânărul este fascinat de libertatea și tihna naturii.Privit cu,,miloasă simpatie”,pescarul îi arată câteva din tainele pescuitului,motiv pentru,,începător”să-i  descrie figura bizară:un om trecut de prima tinerețe,cu fața neîngrijită,cu ochi negri,mereu în mișcare,,ce-i dădeau un aer șmecheresc”,al unui om abil,isteț.Îi observă șapca veche,salopeta kaki murdară,cizmele noi,

ce-i completează felul ponosit. Îl urmărește fascinat,aflând amănunte ale pescuitului,dar este descumpănit,auzind că este ziua lui,a începătorului,de a-și  demonstra îndemânarea.Tânărul este astfel ințiat într-o îndeletnicire care-i va educa îndemânarea,răbdarea,încrederea.Trăiește o emoție ciudată, simțind prinderea unui pește,ca o legătură între el și apa ce ascunde taine.Prin nereușita lui înțelege că ințierea trebuie continuată,nu și-a depășit stadiul de,,novice”,iar avertismentul pescarului,,să ai grijă cu scăldatul”,poate că se  referea la apa care înseamnă viața,energia,tăria. 

  Modalităţile de caracterizare indirectă sunt în special prin comportamentul tânărului:dornic de a descoperi ceva nou,într-o duminică,este: nehotărât,curios,așteptat, pentru a fi inițiat într-o viață nouă.Trăiește emoția unui început,dar rămâne dezorientat,incapabil să înțeleagă rostul unor noi încercări.Gesturile lui sunt ale unui stângaci,necunoscător.Îl impresionează hotărârea străinului de a-l învăța experiențe noi.,înțelege totuși că e abia la început.Rămâne urmărind salopeta „kaki” şi „motoreta” pescarului de oameni care dispar  pe cărarea spre sat, nu înainte, însă, de-a provoca iniţierea celui ce caută un început,o realizare.

  Proza autorului,Ioan Groșan,  se caracterizează prin oralitate, datorată stilului indirect liber al narațiunii. (Stilul indirect liber este un stil mixt, pentru că în interiorul stilului indirect(vocea naratorului)se reproduc cuvintele personajului(vorbire directă),fără însă să se marcheze trecerea cu linie de dialog,ghilimele,după care iar se continuă vocea naratorului.)Autorul se dovedește a fi un povestitor tradițional plin de imaginație, inteligent și lucid, care consideră că viața are semnificație doar ca urmare a poveștilor țesute în jurul ei.

  

argumentare basm:,,Fata din dafin”(fragment-basm popular)

,,A fost odată un împărat ca toți împărații. Și a dobândit abia la bătrânețe un fecior, care, de cum s-a născut, a început să plângă: și plângi... și plângi, dar nu așa ca toți copiii, să mai stea și el acolo, o clipă, două, ca să răsufle și să se odihnească. Aș... ăsta plângea întruna, de să-și rupă baierele inimii și nu alta.

Acu', împăratul și împărăteasa au încercat a-l domoli cu fel de fel de vorbe drăgăstoase și mângâieri, zadarnic însă. Atunci, doica feciorului de împărat i-a spus:

 — Măria Ta, făgăduiește-i că i-o dai de mireasă pe Fata din Dafin! Poate o să tacă!

— Oare?! Întrebă împăratul cu mirare. Crezi, doică? Să încerc. Hai, taci, dragul tatii fecioraș, taci că ți-oi da de mireasă pe Fata din Dafin, taci, dragul tatii!

Și iată că, la aceste vorbe, copilașul împăratului încetă dintr-odată plânsul, oftând obosit, și începu să gângurească vesel.

Împăratul spuse ușurat:

— Of, că mi-a scos peri albi, numai în câteva ceasuri! Da' tu de unde ai știut, doică, de Fata din Dafin? — Iaca am visat întâmplarea asta, Măria Ta, răspunse doica, și văd că s-a potrivit visul, spre binele nostru al tuturor.

Dar anii trecură repede, ușor, pe nebăgate în seamă, și Graur cel cu părul de aur, feciorașul de împărat, se făcu de însurat. Și cum s-a întâmplat n-aș putea să vă spun, a aflat pesemne de la slujitori că mireasa făgăduită lui, încă din pruncie, e preafrumoasa Fată din Dafin. Hai la împărat și împărăteasă, așa pe nepusă masă, să-i întrebe de mireasă. ”

                                                                                 ***, Fata din Dafin, basm popular românesc

  Basmul este o specie a genului epic: popular sau cult în care se prezintă întâmplări la care participă personaje supranaturale dar și reale ce trec prin întâmplări fabuloase.Basmul susține ordinea valorică a binelui, de aceea deznodământul este unul fericit, forțele binelui triumfând împotriva forțelor răului.

  Formula inițială ,,a fost odată ”are rolul de a descoperi lumea fabuloasă a basmului ; indică un timp al începuturilor: acel timp, când totul era posibil,este privită ca un adevărat ceremonial epic, iar întâmplările erau unice și irepetabile.Firul narativ este plasat într-un timp și un spațiu neprecizat,într-o vreme îndepărtată,în afara timpului. Lumea basmului, populată cu personaje tipice :împăraţi, feţi-frumoşi,zâne, zmei... stă sub semnul supranaturalului.

   În primul rând este un text epic:are acţiune, personaje, narator. În ceea ce priveşte acţiunea, dintre momentele subiectului este prezentată expozițiunea.Un împărat își dorea un urmaș și abia spre sfârșitul vieții soarta i-a trimis ,,un fecior”năzdrăvan,abia născut a început a plânge fără oprire.Încercările celor doi părinți au fost zadarnice,dar doica, femeia care-l îngrijea pe copil,descoperă prin visul avut taina plânsului:promisiunea că mireasa prințului va fi Fata din dafin.

Ca prin miracol,copilul se liniștește.Odată cu trecerea anilor,copilul are un nume:Graur,numele unei păsări îndrăznețe ș,i aflând de mireasa promisă, merge către părinți,pentru respectarea promisiunii.

  În al doilea rând,personajele din fragment sunt: împăratul ce-şi dorea un urmaș,un copil.Apariția acestuia la bătrânețe este o minune,dar plânsul copilului i se pare nefericit și este nemulțumit că nu-l poate alina.Visul doicii este un mod de prefigurare a viitorului,iar împăratul ,generos,îi promite ceea ce fiul său dorea să audă: o mireasă din dafin,loc al purității,al purificării.

Fiul împăratului este un copil dorit,dar acesta nu poate intra în viață decât atunci când i se promite o fată deosebită,este refuzul de a accepta o viață obișnuită..(Plânsul este un reflex al pierderii paradisului și al nostalgiei după condiția umană primordială, adică cea de dinaintea păcatului originar).  Devine un prinț cu o înfățișare neobișnuită,,cu părul de aur”,simbol al perfecțiunii,luminii,cunoașterii,ce poartă numele :Graur,nume al îndrăznelii.Curajos,îi cere tatălui său făgăduința făcută,este dorința lui de a căuta un ideal superior.Doica este un personaj înzestrat cu darul prezicerii, întruchipează femeia înţeleaptă,îi dezvăluie împăratului visul său care va aduce liniștea.

  Naraţiunea la persoana a IIIa îmbină supranaturalul- promisiunea neobișnuită a împăratului- cu planul real-împăratul,venirea pe lume a unui copil,promisiunea unui părinte către fiul său,doica,femeia ce crește un copil.

   Sunt folosite ca moduri de expunere: narațiunea,dialogul. Limbajul folosit este simplu, popular caracteristic comunicării orale.

 

                                                  LEGENDĂ:

CUPIDON, zeul amorului, fiind înfruntat de APOLLO, promite să se răzbune. Rănit cu o săgeată de aur, fiul soarelui se îndrăgosteşte de frumoasa DAPHNE, fiica fluviului PENEU, din Thesalia. Aceasta însă, cu inima străpunsă de o săgeată de plumb trimisă tot de poznaşul AMOR, refuză dragostea lui APOLLO, de care fuge „mai repede ca vântul”. Ajutat de „aripa iubirii”, APOLLO o urmăreşte, ajungând-o. Îngrozită, DAPHNE imploră mila tatălui său: „Tată, spune ea, dacă e adevărat că şi râurile au putere Dumnezeiască, ajută-mă, iar tu Pământule deschide-te şi primeşte-mă la sânul tău”. Abia rostite aceste cuvinte şi braţele începură să-i amorţească. O scoarţă de copac îi acoperi trupul delicat iar părul i se transformă în frunze ce-i încoronă capul. Braţele deveniră ramuri iar picioarele, înainte atât de repezi, au devenit rădăcini. Din frumoasa DAPHNE nu mai rămase decât strălucirea  frumuseţii sale, sub înfăţişarea unui arbore nemaivăzut până atunci. Văzând minunea ce se săvârşise sub ochii lui, APOLLO spuse: „Dacă nu poţi să-mi fii soţie, fii cel puţin arborele meu. Frunzele tale să încununeze fruntea mea şi lira mea şi tolba mea de săgeţi. Să fii pe viitor podoaba generalilor când aceştia, în mijlocul cântecelor de victorie şi veselie, vor urca în cortegiu triumfal înălţimile Capitoliului. Şi precum capul meu este simbolul veşnicii tinereţi, tot aşa şi tu poartă cinstea frunzelor verzi”. Laurul (dafinul DAPHNE) la aceste vorbe şi-a înclinat delicatu-i creştet în semn de acceptare, a deosebitei cinstiri ce i se făcea.
Astfel au ajuns ramurile de laur să încununeze fruntea celor ce se luptă pentru cinstirea patriei şi neamului lor.

compunere--În pădure

 Casa noastră se află exact lângă locul din care pornește poteca ce duce în pădure. La marginea ei se află câțiva castani uriași, dar spre adânc, există arbori fascinanți și misterioși, pe care nu-i cunoșteam. În preajma lor, lumina părea să ia forme omenești, iar sunetele se deformau.

                          Intram într-o altă dimensiune.

Diminețile de iulie, în pădure, sunt magice: lumina răsăritului filtrată prin coroanele uriașe ale copacilor, roua scânteietoare, aburii subțiri prelinși peste trunchiuri, cântecul vesel al păsărilor salutând soarele. În fiecare dimineață, vara, lumea parcă se naște din nou în pădure.Deodată aud  o rumoare abia perceptibilă, un soi de adiere sonoră care venea și pleca, dar indiferent de ,,mesajele”ce mi se transmiteau, am avut totdeauna convingerea ca eu eram bine venit acolo, în pădurea adâncă, printre copaci. Nu știu de unde-mi venea această senzație, dar într-o zi am simțit că cineva mă privește, că sunt atras în mod special de un copac- un frasin uriaș(îi știam numele de la cercul de științe) cu ramuri gigantice, îmi transmitea o ospitalitate vibrantă.

Trecusem adesea prin dreptul lui, fără să-i dau vreo atenție. Dar de data asta m-am dus și m-am rezemat cu un umăr de el. L-am mirosit și i-am simțit aroma amăruie. I-am atins scoarța aspră cu palmele și am simțit curentul viguros care îl traversa. Simțeam cum prezența lui îmi dă putere și energie, deși mă intimida. A fost prima dată când am înțeles că arborii simt prezența omenească și că reacționează la ea. Iar într-o zi, am realizat că mă îndeamnă să-l explorez. Doamne! ce bucurie să descopăr că mă pot cățăra în copaci! Așezat pe o ramură cât mai înaltă, am rămas acolo ore întregi, legănat de ritmul lent al arborelui puternic. Ascuns și protejat, puteam să văd zborul păsărilor în căutare de insecte, trecerea ploii și a luminii prin frunzișul coroanei, jocul norilor de pe cer. De sus, din copac, lumea avea cu totul altă înfățișare. În jurul fagului gravitau popoare uriașe de păsări, roiuri de fluturi și de insecte care nu puteau fi văzute de pe pământ. Dar am observat: nuanțele diferite pe care le lua lumina în pădure, bucuria cu care copacii se întindeau către soare, orele diferite la care începeau să foșnească și să respire, umplând pădurea de aburi strălucitori, felul în care plantele agățătoare se chirceau, dintr-o dată, anunțând că vor veni ploile.

 În brațele copacului uriaș, puteam să mă pierd în visare sau să învăț pentru școală.

M-am contopit atât de profund cu pădurea, încât în drumețiile mele, veverițele mi se așezau adesea pe umăr. Devenisem de-al lor. Pădurea mă acceptase definitiv.

compunere--În pădure

E vară…vară…Din albastrul șters al cerului adânc, soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste vârfurile pădurii,în care-mi petreceam clipe de visare eu și prietenul meu,ciobănescul maroniu.

 Nicio suflare de vânt nu mișca aerul cald în poiana în care poposisem, niciun fir de iarbă nu se clătina; chiar plopul neastâmpărat,care străjuia marginea pădurii, se liniștise și, de pe verdele gingaș al frunzelor lui încremenite, lumina soarelui se răsfrângea în văzduh ca de pe mii de mici oglinzi aeriene.

 Pădurea mea îşi desfăşura tăcută bolţile de frunzişuri ,iar trunchiurile copacilor păreau străjeri aliniați pe pământul verde,presărat din loc în loc de buchete colorate de flori sălbatice în nuanțele curcubeului,ce mă priveau cu ochi colorați.Era liniște și simțeam adierile răcoroase și ușoare ce-mi atingeau fața și treceau ca fâlfâitul rece și fioros de aripi fantastice. ...             

Am mirosit parfumul ce venea din apropierea mestecenilor argintii și curios am mers spre zmeurișul ce-mi oferea fructele verii,Dacă vara are miros,acesta este chiar al zmeurei sălbatice.

Deodată mi s-a părut chiar că zmeurişul e vânzolit de o vietate puternică, ba... mi se mai părea că şi un mormăit, plin de rele prevestiri, străbate până la mine...ce va urma?

Dar am înțeles că era vântul care clătina întinderea trandafirie şi plină de soare a locului sau poate că vreun copac bătrân se legăna scârţâind la suflarea aceluiaşi vânt sau poate zânele din povești își începeau dansul printre copacii pădurii.

Mă plimb printre copacii deși,ascult glasurile păsărilor și caut să le descopăr printre ramurile și frunzele dese,poate se pregătesc de concertul serii.Câte o frunză mi se așterne pe obraz și apoi pe pământ,formând un covorul pe care pășesc,fără a tulbura liniștea din jur.

Deasupra mea am auzit bătând o ciocănitoare.M-am uitat după ea și am zărit-o pe trunchiul gros și negru al unui stejar.Ciocănea și se oprea,se muta mai sus și iar ciocănea cu îndârjire.Își întorcea capul negru să vadă dacă nu e vreo primejdie.Interesant spectacol!Din păcate orice spectacol are un sfârșit și ciocănitoarea mea și-a luat zborul printre copaci.Amurgul a venit ca șă stingă lumina soarelui și          s-aducă noaptea.Am plecat urmat de câinele ce s-a ridicat leneș și,privind în urmă, peste tot şi peste toate, s-a  aprins la răsărit, ca o candelă de străjuire, luna plină şi, prin rariştea neagră a pădurii, îşi trimitea până la mine întâile luciri fantastice şi mişcătoare ale razelor sale argintii, strălucitoare şi reci...Și-atunci am mai zărit la rădăcina unui stejar, aproape înmormântat în iarba înaltă un iepure ce privea cerul cu ochi curioși. Arborii rari de pe marginea pădurii, în neclintita lor însuflețire, trimiteau parcă spre înălțimi, cu șoapte de frunze și de vânt, ultimul rămas bun al zilei ce se sfârșea.

gen liric--Noapte de iarnă de Nicolae Labiș

,, N-am văzut de nicăieri o lună mai mare
Ca din vârful muntelui înzăpezit.
Parca i-a împrumutat limpezimea
Sufletul meu nesfârșit.
Vântul poarta-n văile-albastre
Râuri de scântei ca-n vrăji străvechi.
Florile iernii suflate pe cetini
îmi aluneca melodii de cleștar in urechi.

Aici totul, pădurile doinare,
Cerul bun, colibile goale de stână,
Ramurile nopții, adunate în inimă,                         
Se prefac în sânge sănătos, tânăr.

Codrii din vale sună din corn,
Curg jderii și umbrele nopții grăbite.
Aici închipuirea e tare ca ozonul
și visele scapără-n muchi împetrite.

încât aș privi pe un lucru firesc
Dacă pe frunțile prietenilor de drum, în zbor,
Ar sălta flăcări de cântec și forță
împletite după chipul iubirilor lor”

           Genul liric  cuprinde operele literare în care autorul transmite în mod direct sentimente și             gânduri prin intermediul imaginilor artistice si al figurilor de stil.

   În primul rând,poezia,,Noapte de iarnă” este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct. Contemplând un peisaj de iarnă,poetul creează tabloul vizual al unei nopţi, mărturisind fascinația pe care o simte privind luna plină,măsura timpului ce-și exercită puterea de atracție,omul simțind cea mai înaltă formă de împlinire spirituală.Locul contemplării este,,vârful muntelui”,un altar al sufletului,de unde privește cerul, poarta lăcașului atât de râvnit de zei,care-i împrumută seninătatea,puritatea.

De-acolo, vântul poartă cântecul cristalin al valurilor strălucitoare-,,florile iernii”-licăririle fulgilor.

În atmosfera hibernală pădurile cântătoare,cerul,lăcașurile pustii ale stânelor,ramurile nopții ce poartă veșnicia încărcate de magie, simbol al curățeniei spirituale, al libertății și armoniei-,,totul”reprezintă valori ale vieții nobile,plină de căldură,pasiune.

.(sângele simbolizează toate valorile solidare cu focul,căldura și viața-valori care se înrudesc cu soarele).

Gândul poetului alunecă auzind cornul codrilor cu sunetul tânguitor, fermecat şi dureros,iar starea de spirit devine visare,văzând prin,,umbrele nopții”imagini ale lucrurilor trecătoare,ireale; viziunea,,jderilor”-vânători și războinici.În aerul tare al iernii imaginația sclipește fantastic,încât orice ar vedea ar fi natural chiar și explozia fericirii prin purificare și iluminare a omului.

  În al doilea rând, eul liric contemplă din vârful muntelui cerul,sufletul este sensibil în fața nopții:verbele la persoana întâi,,n-am văzut, aș privi”; adjectivul posesiv,,meu”exprimă o afectivitate normală. Limbaj artistic creează imagini, prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile.            Imaginile vizuale descrise din vârful muntelui: luna,râuri de scântei,codrii din vale;cele auditive:,,melodii de cleștar,pădurile doinare,sună din corn”arată sentimentul sublimului în fața naturii. Stabilirea atmosferei se realizează prin epitetele:,,lună mai mare;muntele înzăpezit;sufletul nesfârșit;văile albastre;comparația:,,închipuirea tare ca ozonul”;metaforele:,,râuri de scântei;florile iernii;melodii de cleștar;ramurile nopții;flăcări de cântec”sunt o expresie a libertății,a dorinței de a trăi cu intensitate viața în orice anotimp.

   Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură inegală, ritm trohaic.

    În concluzie, textul „Noapte de iarnă” este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, poetul descrie un tablou al iernii,transmițând emoțiile trăite într-un peisaj străjuit de lună,învăluit de glasuri și închipuiri, iar limbajul  expresiv impresionează puternic.