,,În acea duminică a ultimelor încercări când sta
zgribulit pe mal, tremurând de oboseală și ciudă, descoperise pescuitul.
Descoperise un pescar. Nu-l observase când răsărise mai sus de el și-și
aruncase undițele. Părea șezând acolo de când lumea. […] Pescarul se întoarse
cu fața spre râu. El stătu o clipă nehotărât, neștiind dacă să plece sau să
rămână. „Da’ la dumneavoastră merge?” întrebă. „Asta-i altă meserie, zise
pescarul. Te pricepi?” „Nu prea, recunoscu el și se apropie și privi peste
celălalt în apă. Nu se văd plutele”, spuse. „Dau cu plumb, la fund, răspunse
pescarul. Stai jos.” El se așeză. Celălalt îl privi lung, curios, cu un fel de
miloasă simpatie, apoi începu să-i explice pe-ndelete cum se pescuiește […].
Vorbea cu o însuflețire bruscă, părea că toată viața lui n-așteptase decât un
novice căruia să-i dezvăluie până la capăt tainele undițarilor, că nu pești
venise să prindă la râu, ci neinstruiți ca el, era ca un comis-voiajor perfect
al unei firme de pescuit total și, ascultându-l, cu toate că nu mai văzuse
niciodată de-aproape un pescar și uneltele sale, el avu câteva clipe o senzație
nelămurită, un fel de teamă că insul nu e normal, nu e „întreg”, cum se zicea
în satul său: prea le știa și le avea pe toate. Arăta cam în jur de cincizeci de
ani, era neras de mai multe zile, cu țepi cărunți în barbă, avea doi ochi mici,
negri, foarte mobili, ce-i dădeau un aer șmecheresc, un nas îngropat între
pomeți […]; pe cap, înfundată bine până peste urechi, purta o șapcă ponosită de
navetist și era îmbrăcat cu o salopetă kaki, cam murdară, cu o mie de buzunare
și buzunărașe, ce sfârșea jos în niște cizme de cauciuc noi-nouțe, tot de
culoare kaki. Pescar clasic, se liniști el, gândindu-se că orice pescar
veritabil e nițeluș, imperceptibil „sărit”, „altfel” decât omul comun. Ceea ce
însă îl ului și-i întări convingerea că are norocul de-a se afla lângă un
exemplar pursânge, strălucitor, al tagmei, fu faptul că la un moment dat când
el, amețit de atâtea amănunte tehnice, întrebă „Da’ ați prins ceva până acum?”,
celălalt răspunse zâmbind cu aerul lui de șmecher: „Eu? Azi e ziua ta. Poftim”,
și-i trecu în mâini unul din bețe, se uită la soare, șopti „cam acu’ trebuie să
muște” și – minune! – după niciun minut el simți bățul smucit cu putere, simți
nailonul vibrând ca o strună și mai simți că va încerca mereu să regăsească,
ori de câte ori va putea, fascinația secundelor pe care tocmai le trăia, emoția
stranie ce-i urca, părând că vine din apă, prin fir, prin mâini, în tot corpul.
„He, he – făcu celălalt – ce ți-am spus? Îl simți? Îl simți? E măricel, lasă-l
încet, mai dă-i fir, mai dă-i, așa, așa, acuma remorchează-l ușor, nu te grăbi,
ține contactul cu el, nu-l slăbi, da’ nici nu-l rupe, vezi să nu intre sub
bolovani c-atunci, adio... Gata, s-a dus! Ei, nu-i nimic, așa-i la început!”
„Cum s-a dus?” zise el dezolat. „S-a dus, a rupt nailonul.” „De unde știți?”
„Uite ce ușor vine firul. L-ai scăpat.” Într-adevăr, firul ieși din apă
retezat, fără plumb, fără ac. „Ce-a fost?” întrebă el. „Somn. Somn mare. Da’
acum, saluti!” zise celălalt și el crezu întâi că spune așa, în glumă,
peștelui, dar apoi își dădu seama că i se adresase lui, deoarece, cu o
repeziciune uimitoare, își strânse sculele, le vârî în rucsac, îl săltă în
spate, merse după un tufiș de unde ieși c-o motoretă și-o încălecă. „Nu mai
stați?” zise el fără rost. „Pentru astăzi e destul. Ne mai vedem noi. Și ai
grijă cu scăldatul, […] spuse celălalt, privindu-l scurt cu ochii lui mici,
întunecați, după care ambală motorul, făcu un semn de rămas-bun cu mâna și
dispăru pe cărarea spre sat .
(Ioan Groșan, Spovedania)
Mijloace de caracterizare directe:
– de către autor;
– de către alte personaje;
– de către personajul însuşi
(autocaracterizare);
Mijloace de caracterizare indirecte:
– din limbaj;
– din fapte;
– din comportament;
– gesturi;
– din relaţia cu alte personaje.
Titlul nuvelei,,Spovedania”înseamnă
ritualul creştin constând în mărturisirea păcatelor spre a obţine
iertarea lor.
Personajul principal din fragment este un
anonim, urmărit de povestitor în încercarea de a descoperi pescuitul.Apare
alături de un alt personaj anonim,un pescar ciudat.
Pentru a-l caracteriza pe acest personaj,autorul
foloseşte atât caracterizarea directă, cât şi cea indirectă.
Caracterizarea directă este făcută direct de
narator, precum şi de celălalt pesonaj întâlnit
pe malul unei ape.Naratorul își prezintă direct personajul care,într-o duminică,este
surprins,descoperind un pescar,apărut miraculos în fața lui.Este nehotărât,dar
străinul îi răspunde firesc despre felul în care pescuiește.Și din acel moment
tânărul este fascinat de libertatea și tihna naturii.Privit cu,,miloasă
simpatie”,pescarul îi arată câteva din tainele pescuitului,motiv
pentru,,începător”să-i descrie figura
bizară:un om trecut de prima tinerețe,cu fața neîngrijită,cu ochi negri,mereu
în mișcare,,ce-i dădeau un aer șmecheresc”,al unui om abil,isteț.Îi observă
șapca veche,salopeta kaki murdară,cizmele noi,
ce-i completează felul ponosit. Îl urmărește
fascinat,aflând amănunte ale pescuitului,dar este descumpănit,auzind că este ziua
lui,a începătorului,de a-și demonstra îndemânarea.Tânărul
este astfel ințiat într-o îndeletnicire care-i va educa
îndemânarea,răbdarea,încrederea.Trăiește o emoție ciudată, simțind prinderea
unui pește,ca o legătură între el și apa ce ascunde taine.Prin nereușita lui înțelege
că ințierea trebuie continuată,nu și-a depășit stadiul de,,novice”,iar
avertismentul pescarului,,să ai grijă cu scăldatul”,poate că se referea la
apa care înseamnă viața,energia,tăria.
Modalităţile de
caracterizare indirectă sunt în special prin comportamentul tânărului:dornic de
a descoperi ceva nou,într-o duminică,este: nehotărât,curios,așteptat, pentru a
fi inițiat într-o viață nouă.Trăiește emoția unui început,dar rămâne dezorientat,incapabil
să înțeleagă rostul unor noi încercări.Gesturile lui sunt ale unui stângaci,necunoscător.Îl
impresionează hotărârea străinului de a-l învăța experiențe noi.,înțelege
totuși că e abia la început.Rămâne urmărind salopeta „kaki” şi „motoreta”
pescarului de oameni care dispar pe cărarea spre sat, nu înainte, însă,
de-a provoca iniţierea celui ce caută un început,o realizare.
Proza autorului,Ioan
Groșan, se caracterizează prin oralitate,
datorată stilului indirect liber al narațiunii. (Stilul indirect liber este un
stil mixt, pentru că în interiorul stilului indirect(vocea naratorului)se
reproduc cuvintele personajului(vorbire directă),fără însă să se marcheze
trecerea cu linie de dialog,ghilimele,după care iar se continuă vocea naratorului.)Autorul
se dovedește a fi un povestitor tradițional plin de imaginație, inteligent și
lucid, care consideră că viața are semnificație doar ca urmare a poveștilor
țesute în jurul ei.
