poezia ,,Balta” de Vasile Alecsandri

 

,,Aerul e viu și proaspăt!... el trezește și învie   
Peptul, inima și ochii peste carii lin adie. 
Balta-n aburi se ascunde sub un văl misterios,
Așteptând voiosul soare ca pe-un mire luminos.

Ceru-n zare se rotește; mii de vrăbii deșteptate
Ciripesc și se alungă pe girezi netrierate.
Balta vesel clocotește de-un concert asurzitor,
Și din ochiuri se înalță cârd de rațe ca un nor.

Pintre stuhul ce se mișcă iată-o luntre vânătoare!
Șerpii lungi se-ncolăcează sub a nufărilor floare;
Rațele prin moșunoaie după trestii se ascund,
Și pe sus nagâții țipă, lișițele dau în fund.

Răspândind fiori de moarte, luntrea cea de arme plină
Când la umbră se dosește, când s-arată la lumină;
Iar pe mal în liniștire, un bătlan, pășind încet,
Zice: „Nu-i peirea lumei... vânătorul e poet!”

 

  Poezia ,,Balta” aparține ciclului ,,Pasteluri” și înfățișează un aspect al anotimpului vara care produce poetului un sentiment de admiratie. Pastelul este o poezie cu conţinut liric, în care se zugrăveşte,se descrie un tablou din natură, o privelişte sau un fenomen al naturii. 

  Prima strofa descrie momentul dimineții, al răsăritului de soare, momentul trezirii din somn al naturii. Aerul puternic,curat reînvie întreaga ființă a omului ce se simte învăluită de boarea,suflarea dimineții.Asemenea unei ființe misterioase,balta ca o oglindă a cerului,un reflex al infinitului se ascunde ca o mireasă sub un văl misterios așteptându-și mirele-soarele,lumina vieții,a adevărului.Peste baltă plutesc aburi care îi dau o imagine misterioasă. Este un moment în care persistă încă misterul nopții, pe cale de a se destrăma. Întreaga natură așteaptă „voiosul soare ca pe-un mire luminos”, această personificare comparativă provoacă o puternică stare emotivă.

   Soarele a răsărit pe cerul ce dansează rotindu-se în cerc,în călătoria sa prin univers,iar natura,apa răsună,a primit o nouă viață în concertul vrăbiilor,în bucuria de a trăi.

  Apariția unei luntre,barcă a morții exprimă teama,frica de moarte.În lumea bălții totul este cuprins de spaimă:căutând misterul din adâncuri,șerpii,creaturile viclene se răsucesc sub florile de nufăr ce sunt luminate de soarele-mire,rațele se ascund prin movilițele pământului sau sub apă.Se aud sunete stridente ale păsărilor speriate. Prin aceasta enumerare de imagine motorii si auditive  se accentuează starea de frică amorții care înconjoară balta.

  În strofa a patra, starea de teamă atinge punctul culminant. ,,Luntrea cea de arme plină”este spațiul dintre viață și moarte în jocul misterios al luminilor și al umbrelor poetul reușește să amplifice frica viețuitoarelor.
  Tabloul este brusc dinamizat de un ,,bâtlan” care dorind să evite moartea„pășind încet”,fără teamă,readuce starea de armonie și echilibru,amintind că minunea naturii,a lumii  nu va  dispărea...vânătorul nu e căutătorul morții.... ,,e poet”-căutătorul de cuvinte,imagini,cel care caută în împărăția naturii armonia și echilibrul,pentru a-și tălmăci gândurile sentimentele în graiul limpede, bogat, frumos, sunător.Pentru el peisajul bălții are virtuți sacre : întinereşte, vindecă miraculos, iluminează spiritual fiinţa. Împărăţia cuvintelor este cel mai frumos tărâm,la fel ca împărăția apelor.
  Ca în toate pastelurile, în poezia ,,Balta”, Alecsandri exprimă stări de veselie, de optimism și încredere în viață. Stilul său se caracterizează prin: claritate, simplitate, expresivitate, naturalețe,
Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul trohaic și rima pereche.

 

două personaje-fetițe : ,,Dorothy”(Vrăjitorul din Oz) și ,,Lizuca”(Dumbrava minunată)

 

Vrăjitorul din OZ

                                                   de  Lyman Frank Baum

                                                                                                (rezumat) 

Toto, cățelul lui Dorothy,vrea să se joace cu fetița,dar aceasta se simte îngrijorată.La fel și unchiul Henry, vede cerul întunecat,aude vântul șuierând și înțelege că se apropie o tornadă.Mătușa Em coboară în pivniță,o strigă și pe Dorothy,dar aceasta se adăpostește sub pat împreună cu cățelul.Nu mai au timp,pentru că vântul puternic ridică totul în aer: casa,staulul care se rotesc toată noaptea.De frică,fetița adoarme,dar când se trezește vede un peisaj minunat cu flori,un pârâu,păsărele,oameni fericiți cu pălării albastre cu clopoței,iar în fruntea lor o mică femeie în rochie albă,este ,,vrăjitoarea cea bună de la miazănoapte”,trei pitici sunt prietenii ei.O crede pe Dorothy vrăjitoare atotputernică,care a omorât-o pe,,vrăjitoarea cea rea de la răsărit”,dar căsuța fetiței a făcut acestea.Fetița primește în  dar condurii argintii cu puteri magice ai vrăjitoarei care a dispărut.I se spune că poate ajunge acasă, numai dacă va porni într-o călătorie periculoasă până la Cetatea de Smarald,unde va cere o audiență la Vrăjitorul din Oz.În drumul ei, întâlnește într-un lan de porumb o,,Sperietoare” care dorește să primească un,,creier”;într-o pădure întâlnește un,,Om de tinichea„căruia Dorothy îi unge încheieturile cu ulei și acesta îi spune că-și dorește o inimă.Întâlnește apoi un,,Leu”care recunoaște că este,, laș”și-i urmează,dorind să i se dea,,curaj”.În drumul lor ajung la o prăpastie,aproape de vizuina Kalidahilor,fiare cu trup de urs și cap de tigru,îi salvează Omul de Tinichea care taie un copac pe care aceștia se cățăraseră,cad astfel în prăpastie.Nu sunt salvați,pentru că ajung lângă un câmp cu maci,din cauza mirosului Dorothy șiToto adorm și chiar Leul.Sunt ajutați de Sperietoare și Omul de Tinichea.Acesta salvează un șoarece fugărit de o pisică—era chiar Regina șoarecilor de câmp și împreună cu o mulțime de șoareci îl scot pe Leul adormit din câmpul de maci.Când toți se trezesc,văd un cer strălucitor.Mergând,ajung la un zid bătut cu smaralde păzit de un om îmbrăcat în verde,care le dă fiecăruia niște ochelari enormi,ce-i va proteja de luminile Cetății de Smarald.Toți sunt impresionați de strălucirea splendidului oraș, împodobit cu smaralde .În sala tronului,Dorothy a văzut un cap uriaș,era Oz cel Mare și Înfricoșător,care-i cere s-o distrugă pe Vrăjitoarea cea Rea de la Apus.Pornesc toți spre regatul acesteia, sunt văzuți de ochiul vrăjitoarei și trimite înaintea lor un roi de albine.Sunt salvați de Sperietoare,care-i acoperă cu paiele ei ,iar Omul de Tinichea le întâmpină.Vrăjitoarea trimite o haită de lupi uriași și tot Omul de Tinichea îi salvează,nimicind cu toporul său toți lupii.În cele din urmă,Vrăjitoarea recurge la Pălăria Fermecată,chemând Maimuțele Înaripate,cerându-le să fie cruțat doar Leul.Pe rând sunt distruși:Speritoarea,azvârlită într-un copac; Omul de Tinchea este bătut,iar Leul este legat.Dorothy este salvată datorită condurilor argintii,iar Vrăjitoarea gândește că și fata este vrăjitoare.Dorothy îi apare ca o fetiță inocentă,dar condurii ei sunt doriți de Vrăjitoarea cea Rea.Este trimisă la bucătărie,unde muncește,iar seara lângă Leu este nefericită.Într-o zi,Dorothy se împiedică de firul întins de Vrăjitoare și-și pierde un condur.Supărată,fetița aruncă cu apă pe aceasta,fără să știe că apa o omoară.Vrăjitoarea se topește,Dorothy își recuperează condurul,îl eliberează pe Leu și împreună cu micuții winkiezi îl găsește pe Omul de Tinichea,care va fi reparat,apoi pe Sperietoare coborâtă din copacul unde fusese azvârlită.Pleacă cu daruri și cu Pălăria Fermecată,gândind că le va fi de folos.Maimuțele Înaripate îi duc în Cetatea de Smarald,unde Marele Oz îi primește.Dar câinele descoperă în spatele unui paravan un omuleț ,care bâlbâindu-se spune că el este Marele Oz și mărturisește că este un mincinos: capul pe care l-a văzut prima oară este o păpușă,apoi povestește că, zburând într-un balon,vântul l-a adus în aceste locuri,unde a fost crezut vrăjitor. Îi dă Omului de Tinichea inima promisă,Sperietorii i-a strecurat în cap tărâțe și ace-un fel de creier,iar Leului i-a dat să bea,,elixirul curajului”.După trei zile,bătrânul a dus-o pe Dorothy lângă un balon,dar ea a întârziat,cablurile s-au rupt,omulețul zboară,iar Dorothy pleacă spre Glinda,Vrăjitoarea de la Miazăzi.Trec printr-o pădure fermecată,păziți de crengi de Omul de Tinichea,ajung în Țara Porțelanului cu câmpii și  oameni, animale din  porțelan,invită pe o păstoriță să vină cu ea,care o refuză.Ajung apoi la Vrăjitoarea cea Bună de la Miazăzi,care îi promite ajutor în schimbul  Pălăriei Fermecate.Sperietoarea dorește să se întoarcă în Cetatea de Smarald,pe care o va guverna,Omul de Tinichea dorește să se ducă la Winkiezi,iar Leul vrea să devină rege în pădurea lui.Dorothy împreună cu Toto,ajutață de conduri vor zbura spre casă.Aterizează amândoi acasă.

 

                               Dumbrava minunată

                                                            de Mihail Sadoveanu

                                                                                   (rezumat)

LIZUCA-o fetiță,a cărei mamă a murit,este mărunțică,însă voinică și plinuță,ochii căprui par o mică floare de lumină,gene negre,nas mititel,gura cam mare,tunsă băiețește,se stăpânește îndurând jignirile și durerile,deși este bătută în fiecare zi.Este hotărâtă să plece și prietenul ei,Patrocle,un cățel ce-i înțelege suferințele,o susține.Își ia cenușă,pentru a însemna drumul pe care merge.Pe drum văd săbiile de păpușoi,pe împărăteasa lor, Sora-Soarelui,căreia îi povestește despre necazurile ei.Patrocle este mușcat de furnici.Trec pe lângă sălcii ,văd gângănii mărunte și roșii și ajung în dumbravă,ce-i apare ca o lume de basm.Apare o bătrână,iar Lizuca crede că este sfânta Miercuri.Ajung în fundul văii la o punte de lemn și la un pârâu cu broaște,întâmpinați de o ciocănitoare și de păsărele mărunte,de un mierloi mirat.Luna apare și cei doi nu mai văd drumul,un licurici le arată locul de culcuș-o scorbură de răchită bătrână,iar Lizuca mărturisește că se teme de bursuc.Un iepure apărut este gonit de cățel,se aud un greiere și o privighetoare.Dintr-un perete de stâncă apar șapte omușori veseli,în fruntea lor mergeau un bătrânel și o bătrânică,erau urmați de patru prichindei cu bărbi cărunte.Ei duceau un pat pe care se odihnea o domniță bălaie,iar Lizuca și-a amintit că-i știa dintr-o carte pe care i-o citea cândva mama sa.Toți s-au așezat pe iarbă în fața fetiței și i-au spus că Țâncul Pământului și iepurele au vestit venirea ei.La semnalul domniței apare un podișor de argint,iar pe cărări vin toate jivinele pădurii.Erau vietăți care apăreau numai noaptea,bătrâneii i-au spus povestea tristă a lui Statu-Palmă,un morar care a fugit de răutatea oamenilor și trăiește alături de alți uriași pe alt tărâm.Bătrânul îi amintește fetiței de dorința tatălui său de a vinde dumbrava,locul de poveste.Domnița povestește despre timpurile de demult când în dumbravă trăiau zimbri,păsări mari,oameni buni,iar urșii și mistreții se închinau în fața unei zâne cu păr de aur.Despre ea povesteau oamenii. Făt-Frumos a chemat-o cântând din fluier,iar zâna a venit zile la rând,fără a fi văzută de ceilalți oameni ce-l însoțeau.Sfătuit de un vraci,el îi cere zânei inelul,ea îi spune că nu podoabele,ci dragostea este de preț.Îi taie o șuviță din păr,pe care nu o poate vedea nimeni și-atunci Făt-Frumos a renunțat a o mai vedea și a plecat singur și tot așa a murit, fără a cunoaște adevărul despre zână.Lizuca află că bărboșii cei cărunți nu știu povești,pentru că ei sunt meșteri fauri,care scot din peșteri comori.Lăcrimând,bătrâna povestește despre o căsuță de răzeși,unde sub icoane o femeie tânără îi spune unei fetițe aceleași vorbe pe care mama Lizucăi i le spusese înainte de a muri.Ca prin minune ființele de lângă Lizuca dispar, lângă ea apar bunicii,iar dimineața se trezește în căsuța lor.Aude glasul mamei virege ce-i certa pe bunici,dar aceștia îi spun că au găsit-o pe fetiță rătăcită în pădure și refuză să o dea,amenințând-o că se pot și judeca.Bunica intră în cameră și-i povestște fetiței că mama vitregă și slujnica s-au apropiat de stupi,iar albinele le-au gonit,înțepându-le.Bunica o mângâie și o liniștește.

 

 

                             Două fetițe: Dorothy și Lizuca

 

   Dorothy împreună cu Toto,cățelul, sunt luați de vântul puternic care ridică totul în aer: casa,staulul care se rotesc toată noaptea.

  Lizuca este hotărâtă să plece din casa în care este nefericită cu prietenul ei,Patrocle,un cățel ce-i înțelege suferințele,o susține.

  Dorothy adoarme,dar când se trezește vede un peisaj minunat cu flori,un pârâu,păsărele,oameni fericiți cu pălării albastre cu clopoței,iar în fruntea lor o mică femeie în rochie albă,este ,,vrăjitoarea cea bună de la miazănoapte”,trei pitici sunt prietenii ei.

   Lizuca,plecată de acasă,ajunsă în dumbravă, vede cum dintr-un perete de stâncă apar șapte omușori veseli,în fruntea lor mergeau un bătrânel și o bătrânică,erau urmați de patru prichindei cu bărbi cărunte.Ei duceau un pat pe care se odihnea o domniță bălaie,iar Lizuca și-a amintit că-i știa dintr-o carte pe care i-o citea mama sa.Toți s-au așezat pe iarbă în fața fetiței.

  În drumul ei,Dorothy întâlnește într-un lan de porumb o,,Sperietoare” .

  În drumul ei, Lizuca vede  săbiile de păpușoi,pe împărăteasa lor, Sora-Soarelui,căreia îi povestește despre necazurile ei.

  Dorothy împreună cu Toto,ajutață de conduri vor zbura spre casă.Aterizează amândoi acasă.

  Ca prin minune ființele de lângă Lizuca din dumbravă dispar, lângă ea apar bunicii,iar dimineața se trezește în căsuța lor.

  Ambele fetițe: Dorothy și Lizuca,fetițe orfane,visează să trăiască într-un loc mai bun, sunt însoțite de câte un cățel: Toto și Patrocle.Pleacă de acasă,pentru a căuta o ieșire din viața lor obișnuită: luată de un vânt puternic sau nesuportând o viață cu certuri.Fiecare ajunge pe un tărâm de vis : într-o cetate de smarald sau într-o dumbravă minunată.În lumea lor de vis apar personaje de basm:pitici,omușori,ființe ciudate,peisaje fantastice.Finalul fiecărei întâmplări este fericit:ambele fetițe ajung în locurile numite,,acasă”.

 

 

Asociază fragmentul din Cel mai mare Gulliver de Gellu Naum cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o asemănare și o deosebire dintre ele

 

 

                           ,,Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se îndeplinească.”

 

( Volumul,, Cel mai mare Gulliver” li se adresează copiilor cu vârste cuprinse între 6 şi 10 ani, a căror dorinţă arzătoare este de a creşte cât mai repede.

Misterios,autorul se inspiră din basme și nu-și situează personajul,pe Matei, într-un loc și un timp,dar îi face un portret asemenea unui Făt frumos.Matei are șapte ani,este arătos,frumos ca o floare,cu păr negru,nas mic și mai are patru dinți de lapte,știe să-și scrie numele.Băiatul,înclinat spre visare,  îşi doreşte să crească foarte repede şi să fie atât de mare, încât nimeni să nu mai poată râde de el, pentru că este cel mai pitic. Referirea la ,,Călătoriile lui Guliver” ale lui Jonathan Swift ne indică încă din titlu faptul că dorinţa lui Matei este îndeplinită, chiar la superlativ, căci, într-o zi, plimbându-se prin curte, Matei dă peste un cangur magician minuscul(un fel de peștișorul auriu) care îl face pe băiat să crească până ajunge la nişte dimensiuni cu adevărat impresionante. În dialogul cu cangurul-magician,Matei este nerăbdător,insistent,amenințător să-i fie îndeplinită dorința: vrea să ajungă uriaș,asemenea lui Guliver –un gigant,deosebit de ceilalți din jurul lui.

Matei este atât de înalt,se simte fericit: cântă,râde,dansează, fiindcă totul a devenit miniatural,iar el poate parcurge fără dificultate drumul cel lung prin lume.

 

(!!!!!!Prima reacţie a lui Matei cel foarte înalt este aceea de a-i dispreţui pe toţi cei pitici, dând dovadă astfel că nu a învăţat încă lecţia pe care cangurul scamator voia să i-o dea. Purtându-se cu cei care îi ies în cale în acelaşi mod în care prietenii lui se purtau cu el pe vremea când era încă mic, Matei îi jigneşte la rândul său pe ceilalţi. Nu este însă nevoie de mult timp pentru ca băiatul să se găsească din nou în necaz şi să aibă nevoie de ajutor.Matei trăiește satisfacția independenței față de ei: atunci când e rugat să ajute la construcția unui pod, refuză, deoarece își dă seama că, mare cum e, el poate trece apa dintr-o săritură: cui îi pasă de ceilalți?  Băiețelul stoarce un nor atunci când arșița e mare și are nevoie de răcoare, dar refuză să facă același lucru spre folosul unor țărani ce sufereau din cauza secetei. Călătoria lui Matei ajunge până la mare. Acolo eroul face o baie, dar refuză să salveze un echipaj naufragiat. De aici încolo urmează drumul de întoarcere, presărat cu lacrimi: Matei descoperă că are și el nevoi, îi este frig, foame, dar nimeni nu vrea sau nu poate a-l ajuta, în afară de, evident… mama sa. Copilul și-a învățat lecția: ar prefera să fie din nou mic și realizează că slăbiciunile își au rostul lor atunci când declanșează iubiria celorlalți oameni. Spre norocul lui totul s-a petrecut doar în vis. Matei  se trezește fericit,că nu a trăit acel coșmar în realitate.

Cartea lui Gellu Naum propune o reflecție asupra noțiunii de vis, jucându-se cu înțelesurile a două feluri de vise: cele pe care le avem cu ochii deschiși și visele din somn. Aici, în povestea lui Matei, ficțiunea trăită în somn vindecă iluzia acelui ce bine ar fi dacă aș fi …

,,Cel mai mare Gulliver ”este o poveste pentru copii, cu un copil erou pricipal, dar ea poate fi citită și ca o alegorie cu copii, despre slăbiciunile adulților, adevărații mari fabricanți de iluzii.)

                   o propunere:

                           

                                       ,,Cel mai fain uriaș din oraș”

                                                      autor:Julia Donaldson; ilustrator: Axel Scheffler )

 

,, George era cel mai modest îmbrăcat uriaș, din oraș.....Purta întotdeauna un halat vechi și peticit și o pereche de sandale vechi și uzate.

 - Aș vrea să nu mai fiu cel ma modest uriaș din oraș.... spuse el trist.

Într-o zi, în orașul lui s-a deschis un magazin de haine de uriași care era plin de haine elegante. Și-a cumpărat de acolo o cămașă elegantă, o pereche de pantaloni eleganți cu o curea, o cravată dungată, o pereche de șosete elegante și o pereche de pantofi strălucitori. Acum era cel mai elegant uriaș din oraș. George și-a lăsat hainele vechi într-o plasă, în spatele magazinului. Era gata să plece spre casă când a auzit un zgomot.

O girafă care era foarte supărată pentru că o durea gâtul și nu găsea nicio eșarfă suficient de mare pentru gâtul ei, cerea ajutor.

 - Nu te întrista, ia cravata mea și înfășoară-o în jurul gâtului și o să te simți mai bine. Oricum nu se potrivește cu șosetele mele....

- Mulțumesc, spuse girafa.

 George plecă mai departe și spuse: „Cravata mea e eșarfă pentru o girafă răcită, dar sunt totuși cel mai elegant uriaș din oraș....” Ajuns lângă râu, George auzi un oftat:

 - Ce s-a întâmplat?

 - Barca mea, spuse țapul, furtuna mi-a rupt pânzele...Sunt foarte supărat! Mi-aș dori o pânză puternică pentru barca mea.....

- Nu te întrista, îți dau cămașa mea, oricum nu pot să o port încheiată. O să fie pânza potrivită pentru barca ta.

Țapul i-a mulțumit și a plecat. George și-a continuat drumul spunând:

 - Cravata mea este eșarfă pentru o girafă, cămașa pânză pentru barca țapului, dar eu sunt cel mai elegant uriaș din oraș”. În drumul lui George a întâlnit ruina unei case. Lângă ea, o mamă șoricioaică cu șoriceii ei plângeau pentru că au rămas fără casă. George le-a oferit unul din papucii lui, spunând că oricum îl strângeau. Sărind într-un picior, George cânta voios același cântec:

- Cravata mea.......”

 Ajungând într-un camping George se întâlni cu o vulpe care era tristă pentru că și-a scăpat sacul de dormit în noroi. Acesta i-a oferit șoseta lui. George își continuă drumul voios, cântând cântecul lui.... Apoi s-a întâlnit un câine căruia i-a dăruit cureaua lui să o folosească ca și pod pentru a trece peste o mlaștină. Vântul a început să bată iar George și-a continuat drumul cântând fericit: „Cravata mea este eșarfă pentru girafă, cămașa pânză pentru barcă......, iar eu sunt cel ma elegant uriaș din oraș.....”

Pentru că nu mai avea cureaua care să îi țină pantalonii, aceștia i-au căzut, iar el nu mai era cel mai elegant uriaș. S-a grăbit să își cumpere alte haine dar magazinul era deja închis. În spatele magazinului a văzut un pachet care i se părea cunoscut. Acolo erau vechile lui haine. Era foarte fericit...,se simțea confortabil în ele. Le-a îmbrăcat și a pornit spre casă.

 În fața casei îl așteptau toate animalele pe care le-a ajutat. Acestea duceau o cutie mare, de cadou, cu fundiță. L-au încurajat să o deschidă. Înăuntru era o felicitare aurie și o coroană. George și-a pus coroana și a deschis felicitarea. Pe felicitare era scris: „Cravata ta este eșarfă pentru o girafă răcită, cămașa o pânză pentru barca țapului, pantoful căsuță pentru șoricei, șoseta pătuț pentru vulpe, cureaua pod pentru un cățel, iar coroana este pentru cel mai BUN uriaș din oraș”.

                     ,,Cel mai fain uriaș din oraș" este o poveste despre generozitate.

Dacă Matei și-a dorit să ajungă uriaș,George,personajul din cartea,,Cel mai fain uriaș din oraș” este chiar un uriaș care poartă mereu aceleași haine vechi și ponosite,contrastează înfățișarea lui cu a lui Matei cel frumos. Nu se știe de ce, poate pentru că în orășelul liniștit în care locuiește George nu sunt magazine cu haine pentru uriași. Dar într-o zi, în oraș se deschide o prăvălie nouă unde se găsesc haine foarte-foarte mari. Numai bune pentru George, care nu stă mult pe gânduri și își cumpără de toate. Ce cravată elegantă, ce cămașă fină, ce pantofi strălucitori are acum George... E complet schimbat. Acum, se plimbă vesel pe străzi la fel ca Matei ,depășind în înălțime casele din jur. Dar, chiar dacă privește totul, vrând-nevrând, de sus, George are timp să fie atent și să-i ajute pe cei pe care îi întâlnește,în timp ce Matei,fericit de noua lui înfățișare ,dansează de fericire, fără a-l interesa ce se-ntâmplă în jurul lui,doar se minunează de lumea miniaturală.Hainele noi ale lui George sunt doar... haine... poate că e cel mai fain uriaș din oraș sau poate că nu. Dar e cu siguranță cel mai prietenos  uriaș.Și Matei i s-a adresat calm cangurului-scamator,dar dorind să se transforme într-un uriaș a schimbat tonul,poruncind sădevină uriaș.George se oferă să salveze toate animalele care sunt puse la încercări grele. Deși îi plăceau hainele, pentru ca nu mai era un uriaș zdrențăros, renunță cu usurință la ele și se bucură,dialogând cu prietenie cu micile viețuitoare  de fiecare dată când găsește soluții pentru a ajuta. Și așa renunță la cravată, pentru a încălzi gâtul unei girafe răcite, renunță la pantof ,pentru că familia de șoricei rămâne fără casă. Matei este mândru de înălțimea lui și pleacă să cunoască lumea,dar George impresionează prin dărnicia,compasiunea pentru cei mici și neajutorați.

     (gândește-te și la alte asocieri : hiperbola din ,,Pașa Hasan”-portretul lui Mihai

                                                        uriașii din,,Harap Alb

                                                        !!!!copiii din schițele lui Caragiale????cred că nu!!!

 

 

 

Imaginează-ți că tocmai ți s-a îndeplinit o dorință. Scrie o notă de jurnal, de cel puțin 150 de cuvinte, în care să-ți prezinți dorința și modul în care ți s-a îndeplinit, incluzând o secvență narativă și una descriptivă. Data redactării jurnalului este 10 mai 2021.

 

                                                                                                                         10 mai 2021

  Nu te-am uitat,dragă jurnalule,nu te-am mai deschis,recunosc...a fost vacanța de primăvară,sărbătorile pascale,am mers cu bunicii la biserică,apoi masa de Paște...ei!ocupații fericite!

  Astăzi m-am hotărât,vom fi împreună,pentru că vreau să scriu despre ceva interesant.Dimineață în soarele cald,în parfumul florilor de iasomie,l-am așteptat pe sticletele colorat și cântător, să apară pe una din crengi.Și-a făcut obiceiul să vină,să-și cânte ariile melodioase,să mă privească,să ciugulească boabele dintr-o farfurioară și-apoi să plece numai el știe unde.A venit! și așa se repetă ritualul știut numai de noi doi.Apoi m-a vizitat noul meu prieten venit de curând în clasa noastră...în primele zile nu l-am băgat în seamă,dar într-o zi l-am auzit vorbind cu tatăl său despre un zbor cu paranta,râdeau și i-am invidiat pentru apropierea dintre ei.Și așa din curiozitate l-am întrebat de ce este atras de acest zbor,iar el mi-a spus că poți trăi o senzatie unică pe care ar trebui să o încerci măcar odată,că zborul cu parapanta este un sport aerian.Încă de la decolare, când te desprinzi cu picioarele de pe pământ, în zbor… când primești comenzile și faci ușor virajele în aer.. până când aterizezi.. te simți ca un înger. Ești exact ca un om care se transformă în înger și prinde aripi....

   Simțeam o dorință deosebită,dorința zborului,dorința aceea de a mă avânta spre înalt, spre necunoscut,de a încerca să fiu puțin ca sticletele meu.

   Am mers cu el pe muntele apropiat de casa noastră și i-am văzut pe îndrăzneții aerului,am vorbit cu unii dintre ei,i-am urmărit și-am înțeles că te poți bucura de senzații diferite, pentru că fiecare zbor este unic,acolo sus trăiești senzația de zbor absolută,iar peisajul văzut de la înălțime este altfel.Bineînțeles m-am lăsat ademenit și am zburat,,în tandem”,adică am decolat ținut de un pilot și am privit pământul,l-am văzut,,altfel”,parcă era un desen colorat...dar ce m-a uimit a fost un vultur care ni s-a alăturat,crezând că îi suntem prieteni.Am înțeles că primul meu zbor cu parapanta tandem a implicat o doză de curaj și încredere în pilotul care făcea toate manevrele necesare pentru ca decolarea, zborul și aterizarea să fie în siguranță deplină. Încă de la decolare, când ne-am desprins cu picioarele de pe pământ, în zbor, când am făcut ușor virajele în aer.. până când am aterizat.. m-am  simțit așa...ca un înger.. La aterizare, l-am îmbrățișat pe pilot de bucurie,deși eram puțin amețit-asta n-am spus-o nimănui.Dar colegul meu zbura alături de tatăl său departe,ei erau obișnuiți,erau asemenea păsărilor-simțeau libertatea absolută,i-am asemănat cu doi Icari...superbi!!!!

  Totuși,ce voi spune acasă?Adevărul,a râs colegul meu,strângând mătasea parapantei.Chiar așa:le voi spune cum a fost: parcă am zburat cu aripile mele, am plutit printre nori, iar de sus totul mi s-a părut în miniatură,am uitat de tot și am simțit doar aerul care mă mângâia că mâna mamei.

  Zborul, dorința,visul celor îndrăzneți, merge mai departe! Puterea zborului nu se poate exprima prin sentimente, pentru că atunci când simți și trăiești ca mine magia zborului, nimic nu mai prezintă importanță... în acele momente trăiești clipele veșniciei...te simți stăpânul lumii. Acolo sus tu,omul cerului, rămâi fără cuvinte: ce ai văzut acolo, sus.? Tăcere, libertate...

  Toate aceste trăiri ți le împărtășesc ție,dragul meu jurnal,știu că mi le păstrezi și le înțelegi...pe curând!!!!!

 

 

 

                    Dansează ursul românesc

     

Oraşul rîde şi petrece
Vuieşte în chiot
urlă strada
boierul dă un leu cînd trece
prin faţa lui jucînd parada
dansează ursul….. românesc
e mare ridicată-n labe şi blîndă fiara fioroasă
prin blană-i numeri coaste slabe,
dar nu se lasă nu se lasă… danseaza ursul românesc
prin nas le-au petrecut verigă
dar tot mai mormăie urîtul..
mai mormăie
dar nu prea strigă că-i trage cu veriga rîtul
dansează… ursul românesc
de 2000 de ani dansează, l-au prins de pui în miez de codru
hei codrul ăla-l tot visează dar să mai scape nu e modru
dansează…
ursul românesc
oraşul rîde şi petrece vuieşte în chiot
urlă strada
boierul dă un leu
cînd trece
prin faţa lui jucînd parada
dansează …. ursul românesc.

                             (Versuri: Mihai Beniuc, Muzica: Tudor Gheorghe)

 

compunere--Am fost în peștera urșilor

 

Mergând cu bunicul prin pădurea de fag, am auzit trosnind o creangă mare, am știut imediat că e un urs.  L-am văzut l mare si negru, de cum ne-a simțit ,a fugit în tufișuri,alerga rupând crengile sub picioare, în valea de lângă noi. M-a fermecat sunetul acela, de urs care aleargă – parcă trecea o turmă de cai cu viteză prin pădure.Curioși ,am mers pe urmele lui  și am ajuns într-un loc unic,minunat,frumos:Peștera Urșilor.Un om ce stătea rezemat de un brad imens,înalt(așa ceva văzusem în filme)mi-a spus că numele i se trage de la numeroasele fosile ale urșilor de cavernă descoperiți aici, urși care se adăposteau în peșteri în urmă cu 15.000 ani. Se pare că se retrăgeau să moară în același loc în care muriseră și predecesorii lor, și de aceea numărul mare de schelete descoperite în aceasta peșteră. 

 Am intrat împreună cu el,deși simțeam în mine fiori.Și iată-ne în prima din cele trei galerii : Galeria Urșilor (sau a Oaselor) denumită astfel după scheletele urșilor găsite aici,cu scheletele urșilor găsite aici,cranii și multe vetre sau culcușuri ale urșilor. Pe pereți se mai văd zgârieturi adânci făcute de ghearele lor, urșii de atunci având până la 3 m lungime.În Galeria Urșilor am văzut stalagmite în formă de pagode, animale fabuloase desenate și stânci ca niște statuete, de aici și numele sugestiv cu care au fost botezate.Am descoperit o urmă de profil al unui urs.Mi-am trecut mâna pe peretele șlefuit de vreme și-am simțit ușoare denivelări,probabil că în agonia lui gigantul,s-a sprijinit de perete,căutând un ultim reazăm,o speranță că se mai poate îndrepta,nu se va prăbuși.Ciudat ceva îmi atrăgea mâna parcă în adâncul peretelui,auzeam un muget straniu,un sunet de durere,peretele aproape se mișca.Nu-mi puteam dezlipi mâna și-atunci am înțeles că-n ultimele lor clipe de viață,urșii mureau alături de pereții peșterii,care le era ultima apropiere.

   A fost o părere,un adevăr,dar am trăit o clipă unică de întoarcere la un moment  de durere,de despărțire a unor ființe de viață. Începe ușor, abia simțit, să se însereze.La ieșirea din peșteră,omul acela cu privirea blândă  îmi șoptește  că urșii sunt mult mai prietenoși decât oamenii. Totul e să le respecți tihna și echilibrul, să nu dai buzna în viața lor...au ei un fel de privire care parcă te înseamnă,care te poate urmări ca o vrajă...

                                Neobișnuit de straniu și dureros.....  

 

compunere-- Zile de mai

 

Îmi place nespus primăvara. Îmi place trezirea ei molatecă şi uşor uluită din iarnă. Îmi plac mofturile ei de răsfăţ, neastâmpărul cu care stârneşte din senin vântul printre copaci sau se ascunde în aşteptarea unui răsărit de soare tandru şi arămiu, care se revarsă asupra lumii.

Primăvara, mă bucur să ridic privirea spre cer şi să simt degetele vântului cum îmi umblă uşor prin păr.Sub soarele de început de mai, mă trezesc la via­ţă cu încetul, agitându-mi rând pe rând emoţiile. Tot ce văd în jur mă tulbură într-un soi de bucurie liniştită. Este ceea ce caut în fiecare pri­mă­vară,când to­tul e bun şi curat, uşor şi plin de aro­me. Ies din ca­să şi trag adânc aer în piept,mă bucur de soare,zâm­besc ,neîn­ţelegând prea bine ce mi se întâmplă. Oricât am pândit mo­­mentul înfloririi cireșilor,oricât am aşteptat înfrigu­rat, n-am prins clipa în care, de sub învelişul umflat de seve, se deschideau foile delicate ale frunzelor crude. Numai ce mă trezeam şi-i vedeam acoperiți de un văl verzuliu,smălțuit cu florile   rozalii  ce tremura uşor în bătaia vântului. Primă­vara mă păcălea de fiecare dată şi izbucnea tumultu­oasă, cât vedeai cu ochii. Lumea îmi părea alta, ieşită pe tă­cute, într-o noapte, din ceţurile mohorâte,din ploile iuţi şi scurte.Iar la venirea păsărilor grațioase și grăbite,fericite,mi se păreau,mi-am pus multe dorințe,sperând că măcar câteva se vor împlini.

Stau întins, pe pământ, şi deasupra mea stră­lucesc bulgării mari şi albi ai florilor.

Un alb,un roz intens şi pur, amestecat prin verdele crud al frun­zelor. Fun­dalul e albastrul limpede al cerului de pri­măvară. Un vânt uşor mişcă crengile şi peste mine încep să cadă petale grele, trase în jos de parfumul lor. Pă­mântul e acoperit cu miresmele pomilor înfloriţi. Sunt încon­jurat de marea albă a pomilor înfloriţi. Până şi spinii au înflorit

Pacea şi tihna începutului lumii pare că s-au păstrat ne­atin­se,pot respira şi le pot atinge, grădina, de un verde nou,intens,umbrită de câțiva nori, parcă mă înghiţea de fie­care dată,amestecând  în unduirile unui vânticel stolurile de fluturi albi cu florile de cireş, iarba de la pi­cioa­­rele mele cu cren­gile  ce se uneau dea­supra, în bolţi. Şi când zborul s-a ter­mi­nat,un fluier a început să răsune sub imensitatea albastră a primăverii.Cântecul lui avea ceva de basm. Notele acelea duioase conturau aievea poveşti, întâmplări, înţelesuri uitate ale lumii vechi, şi poate chiar de mai-nainte. Un instrument fermecat, care odată pornit, revărsa întreg trecutul.