test inițial clasa a 8 a

 

                  Ceasul din pod

,, În fiecare vară, Matei venea la bunicul său, în casa veche de la marginea satului, unde podul mirosea a lemn uscat și a praf adunat de zeci de ani. Acolo, într-un colț întunecat, stătea un ceas mare, cu pendulă, greu de reparat, oprit de multă vreme. Bunicul, mereu binevoitor, îi povestea nepotului despre meșterii de altădată, care știau să repare orice, și spunea mereu că, dacă cineva ar reuși să-l repare, casa întreagă și-ar recăpăta liniștea de altădată.

În vara aceasta, Matei s-a hotărât să încerce. A urcat scările scârțâitoare, ținând în mână o lanternă și o cutie cu unelte moștenite de la tatăl bunicului. A deschis ușa mecanismului cu grijă, temându-se să nu strice ceva. Roțile dințate erau ruginite, iar arcul principal părea rupt.

Lucrând ore în șir, băiatul a curățat fiecare piesă, ungând-o cu răbdare, verificând-o la lumina slabă a lanternei. Uneori se oprea, ștergea sudoarea de pe frunte și privea, prin fereastra mică a podului, cum soarele cobora tot mai jos spre dealurile din spatele satului. Spre seară, când ultima rotiță și-a

găsit locul, Matei a tras ușor de lanțul greutății. Un ticăit timid s-a auzit, apoi altul, tot mai sigur, umplând tăcerea podului ca o inimă care reîncepe să bată.

Coborând bucuros să-i spună bunicului vestea, băiatul a observat, între roțile ceasului, un plic îngălbenit, ascuns acolo de multă vreme. L-a deschis cu emoție și a găsit câteva rânduri scrise de mână, o scrisoare pe care bunicul o pierduse cu ani în urmă, adresată chiar lui, de la propriul tată. Bunicul, citind rândurile, a rămas tăcut multă vreme, cu ochii umezi, ascultând ticăitul regăsit al ceasului ca pe o voce venită de departe. Din ziua aceea, Matei a înțeles că unele lucruri, oricât de vechi și tăcute ar părea, așteaptă doar răbdare și grijă pentru a prinde din nou viață.”

                    

Partea I · A

1 Precizează forma verbală (infinitiv, participiu, gerunziu sau supin) pentru fiecare dintre cuvintele din text: lucrând, ascuns, de reparat, a prinde.

2 Identifică în text câte un exemplu pentru: adjectiv pronominal posesiv, adjectiv pronominal demonstrativ, pronume relativ, adjectiv pronominal nehotărât.

Precizează cazul pronumelui relativ identificat.

3 Precizează, cu justificare, modul de formare a cuvintelor „îngălbenit” și „binevoitor” (derivare sau compunere).

4 Explică diferența de sens dintre paronimele „aluzie” și „iluzie” și alcătuiește câte un enunț cu fiecare dintre ele.

5 Desparte în silabe cuvântul „seară” și precizează diftongul pe care îl conține. Precizează apoi silaba accentuată din cuvântul „bunicul”.

Partea I · B

1 Precizează perspectiva narativă din fragment (narațiune la persoana I sau a III-a) și arată, printr-o secvență din text, cum se vede acest lucru.

2 Explică, în 3-4 rânduri, semnificația titlului „Ceasul din pod” în raport cu întâmplările din text.

3 Transcrie din text o structură care conține o comparație (figură de stil) și explică rolul ei în fragment.

Partea a II-a

Redactează o compunere în care să povestești o întâmplare (trăită sau imaginată) în care ai redescoperit ceva vechi și uitat (un obiect, un loc, o amintire).

În compunerea ta, integrează: minimum două cuvinte din câmpul lexical al timpului, o secvență de dialog și o comparație.

începe școala....

 

începe școala....

În noaptea începutului de septembrie copacii poartă podoabe de argint-stelele ce se transformă în flori și coborâte se pierd în uitarea cerului....devin frunze foșnitoare ce-și trimit sunetele până departe...departe...Septembrie vine cu visele verii,cu gânduri uitate în infinitul nopților de vară,cu rugăciuni spuse în șoaptă :,,lasă-mi vară cerul tău,seninul tău,căldura ta,zilele cu bucuria vacanței”....

Aud sunetul vântului transformat într-un fir de argint al clopoțelului ce-mi amintește de timpul ce aleargă spre locul unde-mi întâlnesc prietenii,cărțile,temele,notele...

                                  și iată că toamna din nou a venit...croind prin sufletu-mi cale...
  Mă întreb înaintea zilei de ÎNCEPUTUL școlii:Ce elixir trebuie să beau, ca să trăiesc numai în vară?!!!

Ce trebuie să fac să pot  mişca limbile ceasului înapoi… ca zilelesă nu mai scadă şi să mă trezesc în aur aurul verii?

                             Nimic...... Nu pot face nimic....

                                            Doar să trăiesc  în visare.....

                                 Îmi bate  în geam…e vântul?…e soarele?… Aaa…. E  prima zi de școală....

SUCCESE...NOTE BUNE....MINTE LIMPEDE...TEME UȘOARE....UN AN BUUUUN!!!!!!!!!!!!!!!

compunere--Sfârșitul verii

 

compunere--Sfârșitul verii

Parfumul tare al ierburilor cosite, mirosul pădurii, adierea fructelor pârguite, toate acestea transformă sfârșitul verii într-o sărbătoare..Acum, pentru mine, vara înseamnă un ,,sfârșit" plin de culoare,un timp fericit, vibrând, încă, de sentimentele fierbinți ale verii, de speranța că frigul și ploaia toamnei sunt departe... Mai mult ca oricând, la sfârșitul verii mă gândesc la momentul când   se deschid gradat culorile roa­delor de tot soiul: fruc­te, legu­me, cărţi, amintiri. Ver­­dele pălit al vegetaţiei secă­tuite se transformă într-o infi­ni­tate de nuanţe calde.

  Nu, n-am nostalgii la ve­nirea toamnei! Pe mi­ne, anotimpul ăsta mă um­ple de încântare şi bucurie. Sfârșitul verii e o minune... şi pentru că aerul ăsta, răcoros noaptea şi cald încă ziua, îmi dă voie să mă  plimb, să admir cerul, mult mai adânc decât cel de iulie, șă-l urmăresc cum se lasă tot mai aproape de pământ, până va deveni violent de albastru. Privesc bogăţia de forme a frunzelor, în transformarea lor, până devin să­mân­ţă și-mi spun că Toamna, care va începe peste câteva zile,nu e nicidecum o apropiere de final,este o poartă în timp,este ca o oglindă mare în care-și fac loc aleile înfrunzite,castanele care cad,marcând secundele,cerul resemnat,stropii reci ca o ninsoare invizibilă.Și-atunci îngerul meu păzitor îmi îngăduie să cânt alături de vântul ușurel melancolia și regretul zilelor vacanței ....începe școala .... Septembrie înseamnă sunetul clopoţelului.... prima zi de şcoală...  și apoi... mai sunt florile acelea că­ră­mizii, ca nişte capsu­le, pe care le pot păstra în vază toată iarna şi cărora le zic: ,,Ce frumoase sun­teţi! Îmi daţi voie să vă pictez?".        

poezia: ,,Septembrie”, de Miron Radu Paraschivescu

 

,,Suflet al meu, ce faci acu,

Pierdut prin lucrurile toate?

Lăsându-şi soarele-n bucate,

Vara, catarg de foc, trecu.

 Un greier ţârâie mărunt

Prin câmpul unde am umblat

Şi ca un mort din somn sculat,

În toate pier şi-n toate sunt.

Prin vântul serii, glasul tău

Îl mai pândesc, poate, şi-acum;

O stea sclipind prin nori de fum

Târziilor păreri de rău.

O, suflete al meu, învie

În lunga toamnă, grea de rod,

Să vezi crescând într-alt norod

Nestinsa ta copilărie!”

                                                      (,,Septembrie”, de Miron Radu Paraschivescu)

Poezia „Septembrie” de Miron Radu Paraschivescu este o meditație despre trecerea timpului. Textul surprinde melancolia specifică toamnei prin motive precum despărțirea de vară și interogarea propriului suflet.

  În mesajul poeziei eul liric se raportează la natura care își pierde din splendoare, trăind o stare de resemnare și căutare interioară.

  Tema poeziei este trecerea ireversibilă a timpului și sentimentul de pierdere.Poetul nedumerit își întreabă sufletul,,pierdut”,rătăcit prin ,,lucrurile toate” ce există în univers, evenimente, situații și experiențelor din viață cum va privi trecerea soarelui. „Vara, catarg de foc”, metaforă, este o imagine puternică a luminii, a energiei și a unui anotimp ce se înalță semeț înainte de a apune,exprimând vitalitatea și lumina ce se sting. Vara este anotimpul trăirilor frenetice.Dar apare atmosfera tristă însoțită de cântecul stins al unui greier,,un greier țârâie mărunt”,simpla acțiune umanizată a insectei devine o proiecție a singurătății și a trecerii implacabile a timpului.

Imaginea tristă este și comparația,,ca un mort din somn sculat” accentuând o stare de contopire a eului cu infinitul. Se adâncește ruptura dintre om și mediul înconjurător. Această secvență descrie o integrare totală în universul cosmic, sugerând o detașare de realitatea cotidiană și o trezire a unei conștiințe superioare.

Toamna devine un spațiu al interiorizării când își dorește ca,,vântul serii” să-i aducă sunetul glasului iubitei,iar sclipirea stelei,,prin nori de fum”devine iluzia care crează o imagine profund melancolică a luminii care încearcă să străbată prin regretele  târzii.Este o atmosferă apăsătoare simțită în,,lunga toamnă”a vieții și a timpului existent. Repetiția „suflet al meu”,invocație retorică subliniază intensitatea dialogului interior, al regretului în fața trecerii timpului.Ultimele versuri exprimă o profundă nostalgie pentru vremurile trecute, descriind melancolia de a-și privi propria copilărie cum se îndepărtează și renaște într-o altă lume sau într-un alt suflet.

Finalul aduce o notă de speranță,sufletul este îndemnat să „învie”, pentru a regăsi „nestinsa ta copilărie”. Astfel,deși prezentul este marcat de singurătate și uitare, puritatea și valorile spiritului supraviețuiesc în ciuda trecerii vremii.

Lirismul cald, reflexiv este dat de atmosfera de detașare și introspecție. Poetul folosește un spectru bogat de figuri de stil,pentru a contura atmosfera melancolică a toamnei și starea de izolare a eului liric. Epitetele cromatice și senzoriale precum: „catarg de foc” arată și culoarea portocaliu-roșiatică a soarelui și a toamnei, aducând o dinamică vizuală puternică peisajului și sporind încărcătura emoțională a textului.

   Poezia „Septembrie” de Miron Radu Paraschivescu se remarcă printr-o prozodie clasică,muzicală.

Versurile au o măsură scurtă, de 7-8 silabe,ritm specific poeziei populare, rima este încrucișată, ritmul este predominant iambic alternat cu cel amfibrahic, conferind o cadență lejeră și meditativă.

  Concluzia poeziei poate fi rezumată în ideea că trecerea ireversibilă a timpului nu distruge esența sufletului, ci o transpune într-o altă dimensiune a eternității.Toamna și luna septembrie devin simboluri ale maturității și ale sfârșitului de ciclu :vara se stinge, natura se schimbă.

Eul liric resimte acut absența iubirii și a timpului trecut, dar concluzia nu este una de deznădejde totală, ci de acceptare a realității.

 

 

 

 

                        Implicarea în acțiuni civice este importantă sau nu în situații de criză?

 

Cred că implicarea civică e un drept, dar și o responsabilitate. Ca cetățeni care trăim în sânul unei comunități și care .ervicii sociale, a participa activ și a ne aduce contribuția personală la construirea unei societăți cât mai sănătoase ne aduce beneficii care trec de pragul personal, cu impact asupra întregii societăți. Implicarea civică poate avea multe forme și poate cuprinde o mare varietate de activități. Acesta e un lucru bun, fiindcă, în acest fel, fiecare dintre noi îl poate alege pe cel care i se potrivește cel mai bine. Implicarea civică, în afară de impactul puternic asupra întregii societăți, are unul cel puțin la fel de puternic asupra persoanei care îl practică: faptul că treci dincolo de sfera personală, că focusul tău se schimbă de la strict împlinirea nevoilor și rezolvarea problemelor personale la cele ale unei întregi comunități, te face mai fericit, mai mulțumit de tine, îți dă încredere și un sentiment de împlinire. Ceea ce e cel mai frumos, este ca stă în natura noastră să ne ajutăm unii pe alții. Dacă ești foarte atent la viața ta și la felul în care ți-o trăiești, vei vedea că nu ai fost niciodată mai fericit decât atunci când te-ai simțit util, când contribuția ta a făcut o diferență. Nu contează cât de mică, orice contribuție este precum propagarea undelor cauzate de căderea unei pietre în apă. Are efecte care trec mult dincolo de zona strict delimitată a impactului.

   O poveste despre implicare civică a unei fete din Pakistan,Malala. Yousafzai    Pentru dreptul fetelor la educație, Malala ne aduce în fața ochilor o poveste contemporană a unei fetițe care luptă pentru dreptul la educație al fetelor. Malala este din Pakistan, dintr-o regiune încercată de lupte, extremism și probleme sociale cauzate de talibani, care urmăresc să le impună tuturor, cu forța, viziunea lor asupra lumii.

Este o poveste încărcată, mai ales că include și momentul în care Malala ajunge să fie împușcată de talibani, în autobuzul care o aduce de la școală.

Atât în realitate cât și în poveste, Malala supraviețuiește atentatului, își revine și continuă să militeze pentru libertatea de exprimare și pentru dreptul fetelor la educație. Primește premiul Nobel pentru Pace iar ziua ei de naștere, 12 iulie, este declarată de ONU Ziua Malala, fiind sărbătorită de copii din întreaga lume.

rolul notațiilor autorului Ion Băieșu în fragmentul din opera dramatică,,Chițimia”

 

PARTEA I

O cameră oarecare, neîngrijită și mobilată fără gust – camera-salon a familiei Chițimia I. Un glasvand, deschis aproape tot timpul, desparte acest salon de dormitor, care va fi plasat în fundul scenei. În dormitor, se află o oglindă, două noptiere și un pat foarte larg, în care doarme, acoperită până peste cap cu plapuma, Vica Chițimia   I. […] vizibil marcat de o înceată și sigură degradare morală, îmbrăcat într-un halat de casă jerpelit, stă la masă, în salon, și cercetează niște hârtii, trăgând aprig din țigară. În acest timp, bombăne, fluieră, geme, trântește scaunul. Vica se trezește și scoate de sub plapumă un cap acoperit cu păr roșcat, pus pe moațe. [...]

VICA (cu un glas suferind): Eu nu am dreptul să dorm în casa asta? (Nu i se răspunde.) Întreb: eu nu am dreptul să dorm în casa asta? Există, în general, dreptul de a dormi?

                                                                                                        (Ion Băieșu, Chițimia)

* glasvand – ușă pliantă cu geamuri care separă două încăperi

Didascaliile (indicațiile scenice) sunt elemente specifice textului dramatic, menite să îndrume jocul actorilor și să sprijine viziunea regizorală. Pentru cititor ele sunt importante, pentru că îl ajută să-și imagineze acțiunea. Didascaliile vin în completarea replicilor personajelor, aducând informații despre cronotop (spațiul și timpul întâmplărilor) și despre personaje (statutul, înfățișarea, acțiunile, gesturile, mimica, vocea.)

În fragmentul dat sunt câteva indicații scenice, care acompaniază și completează replicile personajelor, aducând informații și sugestii importante pentru înțelegerea textului.

  Prima dintre ele conține o descriere a locului acțiunii: o cameră-salon banală a familiei Chițimia,în care glasvantul desparte salonul de dormitor ,unde se văd oglinda,două noptiere,un pat mare. Decorul anticipează existența unor personaje modeste maerial. Sunt prezentate două personaje:în pat,Vica Chițimia,și-a acoperit capul cu plapuma și celălalt I.(o inițială).este descris ca un om tulburat,decăzut,îmbrăcat neglijent,sărăcăcios,fumează  preocupat cu cercetarea unor hârtii.Atitudinea lui zgomotoasă redată printr-o enumerare de verbe o trezește pe Vica. Trăsăturile ei au cu siguranță o semnificație, pe care însă nu o putem înțelege din acest mic fragment de text.

  Ultimele indicații scenice sunt incluse în replica a personajului Vica,(caracterizarea indirectă) și  prezintă tonul,,un glas suferind”, o voce încărcată de durere, tristețe ce trădează vulnerabilitate, deznădejde. Este un personaj neînțeles de celălalt,care nu răspunde dorinței de a fi respectată.

  În concluzie, în acest fragment, prin folosirea didascaliilor,autorul  transmite regizorului și actorilor indicații privind decorul și jocul scenic, dar sugerează și cititorului căi de interpretare a textului.

 -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Cuvântul chițimie (sau chițimia) înseamnă o casă foarte mică, o colibă, o cocioabă, un bordei.

,,CHIȚIMIA” sau Estetica războiului casnic

În ,,Chiţimia” războiul favorizează mistificarea, provoacă atât drama frontului, cât şi suferinţa individului, profund imoral. Tânărul se întoarce de pe front şi pretinde că ar fi altcineva, preluând viaţa şi identitatea prietenului său, pe care se presupune că îl vede murind, ba chiar el este cel care îl ucide, fără a se asigura ulterior că a reuşit să facă acest lucru. Planul decurge perfect, iar substituirea se va dovedi, după 20 de ani, un şir complet de nefericiri. Bântuit de imaginea prietenului său, cel dintâi are impresia că apare mortul care vine să îşi ceară viaţa înapoi, ceea ce creează un spaţiu ficţional ireal, al visului, al iluziei vizuale. Este întâlnirea dintre cei doi autentică sau zdruncinarea realităţii trebuie pusă pe seama halucinaţiei primului? Vica îl aude vorbind cu cineva, dar primul neagă, considerând că femeia este predispusă la crize emoţionale, care afectează liniştea căminului. Aroganţa împricinatului se vădeşte a fi o modalitate de a scăpa de responsabilitatea mărturisirii, pe care i-o promisese în urmă cu douăzeci de ani. Acceptându-l drept logodnicul ei, chiar dacă ar fi existat unele nepotriviri în detaliile fizice sau de caracter, Vica se resemnează, capitulând înainte să lupte, ceea ce o face să piardă războiul şi să aştepte dezvăluirea adevărului. De altfel, ea este măcinată de această tergiversare şi este nerăbdătoare ca actualul soţ să îi mărturisească: VICA (disperată): ,, Ah, Doamne Dumnezeule! Am stat cu tine(Chițimia I.) douăzeci de ani, îndurând mizerie materială şi spirituală, aşteptând ziua când ai să-mi spui ceva, iar când vine, în sfârşit, ziua respectivă, tu refuzi! “ De altfel, spaţiul în care se desfăşoară viaţa cuplului accentuează tragismul acestei căderi psihice, încăperea pare ea însăşi un fragment din frontul unor lupte casnice, în care Vica îl acuză de propria nefericire: ,,VICA: Mi-ai otrăvit viaţa! Mi-ai otrăvit-o cu răutatea şi cu plictiseala ta!” ( În camera neîngrijită şi cu mobilă de prost gust, cuplul îşi consumă viaţa anostă, soţul, un tip cu figura decavată fiind absorbit de o invenţie care îl secătuieşte financiar şi mental şi care facilitează intrarea în scenă a altor figuri neobişnuite: profesorul, japonezul, filozoful. În fapt, trenul care va merge fără locomotivă din vârful unei pante, bizară invenţie, este doar un pretext nebunesc pentru o existenţă care doreşte să sfideze instalarea unui ritm anost, care duce treptat către dezamăgire, pierderea sensului. Cei trei camarazi în realizarea experimentului îi întreţin delirul, nebunia, nu de a gândi cu mintea lui, ci de a crede că poate a se sustrage destinului care îl urmăreşte şi care devine o manifestare justiţiară. Revenind după 20 de ani, în episodul halucinant al fostului tovarăş de arme, tizul său nu face decât să accentueze delirul casnic, Vica îşi iese din minţi într-o fericire aproape extaziantă, iar actualul partener de viaţă conştientizează că trebuie sa schimbe această realitate, prin eliminarea, a doua oară, a prietenului său. Japonezul, partener de afaceri, un tip redus mintal, care se poate transforma în orice moment într-un ucigaş cu sânge rece, se oferă să o scoată din scenă pe Vica, alături de fostul logodnic, proaspăt întors de pe front: ,,JAPONEZUL: N-am înţeles o chestie: vreţi să-l lichidez total? Pentru că, în cazul acesta… dublez preţul...”  Se pare că uciderea ar fi singura soluţie. Dacă, iniţial, Vica acceptă căsătoria din naivitatea unei solitudini pe care doreşte să o elimine, respingând ideea că ar fi putut rămâne singură, în final se desprinde de aproapele său, refuză să se mai subordoneze Celuilalt şi îşi asumă un destin individual, care, însă, pare să o coste viaţa. Finalul Vicăi este plauzibil, deoarece a ales să accepte prea uşor compromisul. Vica a călcat în picioare dragostea ca valoare fundamental universală, favorizând desfăşurarea fără limite a unui impostor lamentabil, de care rămâne ataşată douăzeci de ani. Gestul inconştient, semn al unei depline laşităţi, va fi plătit cu nefericirea, depresia şi viaţa. Cu toate acestea, ieşirea din chiţimie ar fi putut da naştere altei poveşti în care destinul pretinsului logodnic să continue, având curiozitatea de a descoperi alt mod de a fi în lume. Este o metaforică desprindere de un mediu care a strivit-o constant şi care a redus-o la tăcere, anihilându-i personalitatea. Războiul este doar catalizatorul unor patimi, face posibilă această intrigă şi deschide un orizont în care, pe fundalul unei incertitudini date de depărtarea impusă, de traumele psihice şi fizice ale celor plecaţi pe front sau de cele sentimentale ale celor rămaşi acasă, se proiectează vieţi decimate, căzute într-o explicabilă, dar deranjantă solitudine.

                       ,

compunere---În căldura lui august

 

compunere---În căldura lui august

          În august e ca-ntr-un spectacolul de gală în care splen­doarea verii se întâlneşte cu primele semne, încă timide, ale toamnei. Mai întâi este lumina lui august, ca o umbră albă,ca o mângâiere. Am privit lumina aceea ca un fluture alb, care s-a făcut tot mai mare, a îmblânzit pământul, l-a făcut să se vadă. Deasupra lui, aproape, un abur albastru, neînceput, a dezmierdat câmpia.

 Drumul pe care sunt arată ca un balaur însetat, zvârcolindu-se în mijlocul arșitei. ...se înalță către cerul cel mare, pe vârfurile dealurilor, pentru ca apoi să se prăbușească în adâncurile văilor, să se încolăcească prin pârjolite tuneluri vegetale. În dreapta, departe, sunt creste de piatră  alburie, în care se agață nori subțiri. Undeva, prin perdeaua văluroasă a aerului clocotit, văd două puncte negre, ca două mogâldețe, mișcându-se vag, sub cerul topit. Acolo e singurul loc unde îmi sprijin privirea. În rest, numai câmp galben, petice mari de pământ zbârcit și un zăduf venit parcă din adâncul pământului.. Aici, la marginea câmpiei , în zilele toride de vară, totul e amorțit și pustiu. De-atâta amarnică arșiță, nici păsările, ori poate nici îngerii, nu mai au vlagă. Pășesc împiedicat printre paiele pârjolite de soare, ca prin nisipul deșertului și simt cerul topit cum se scurge ușor peste creștetul meu. Departe, în mijlocul câmpului, îmi apar niște puncte ca doua mogâldețe ce se mișcă,se apropie,se depărtează,iau forme de abur, se înalță în aer. Cerul se limpezește atât de mult, că aș fi putut să mă oglindesc în el.Și merg....  drumul meu  ajunge într-o pădurice  de aluni, o pată de umbră binefăcătoare, pentru ca apoi sa se înfunde într-o poiană uriașă, cu iarba înaltă, flori mărunte și roiuri de fluturi și de albine, care zgârie ușor liniștea locului. Mă întorc nedumerit și,zâmbind,mă întreb:unde e arșița ?s-au coborât cele două mogâldețe ciudate?Ajuns în poiană, trebuie să-mi croiesc  singur cărare prin ierburile năvalnice. Uit de arșiță și iată-mă într-un rai de soare și umbră deasă și tămâiată de miresme dulci-amărui. Un fluture mare, în culori de negru și roșu, catifelat, îmi  dă târcoale. Am întins mâna spre el și i-am zis că, dacă este într-adevăr un sol trimis, să-mi dea un semn. Spre marea mea surprindere, a urcat pe degetul arătător pe care i-l întinsesem. M-am așezat așa cu el pe iarbă.Lumina ne învăluia,iar eu mă simt într-un tărâm care se leagănă între basm şi vis....