Ca o câmpie, oglindind întinsul,
Cu păsări care-i stau pe crengi cântând,
Privindu-l lung, aduce-n el nestinsul
Din depărtate vremuri luminând.
Împestriţat cu crini şi lămâiţă,
Cu albăstrele şi cu maci duioşi,
Vii, flori de liliac sau romaniţă
Te fac să te apleci, să le miroşi.
Pus în perete, lângă pat, în casă,
Te-ntinzi sub el ca-n margini de câmpie.
Îi simţi răcoarea dulce de mătasă,
Şi parcă vântu-l simţi cum te adie.
Lucrat adânc din lână şi culoare,
Cu-nseninări şi arbori fel de fel,
Odihna lui te-mbie la visare
Şi la un somn pe pajiştea din el.
Iar când în seară luna cu lumină
Loveşte-n el, cu razele pieziş,
Un greier sare, crede că-i grădină
Şi cântă de acolo pe furiş.
Mesajul poeziei exprimă un sentiment de admirație față de
o creație a mâinilor ce crează frumuseți,dă glas sentimentelor nereținute de
dragoste, de prețuire, de respect și de admirație ale poetului față de țesătura
împodobită cu multiple motive. Tema poeziei exprimă sentimente de adâncă
prețuire pentru această creație a
poporului nostru,este o descriere a unui covor floral,imagine a unei grădini
din paradisul românesc. Titlul
poeziei este format dintr-un substantiv ce numește țesătura ca mijloc de
exprimare artistică și un adjectiv derivat.
Un prim argument îl
reprezintă utilizarea descrierii lirice care debutează cu o comparație:covorul
este ,,ca o câmpie”străbătută de păsări cântătoare ce duc spre înalt
sufletul,destinul omului.Privitorul fascinat este transpus în vremurile
,,depărtate”,când omul a ales să-și exprime artistic dorința de frumos.În acest
sens evidențiem enumerația substantivelor ce denumesc florile țesute din fire:crinii
puri,regali ce adună roua,lacrimile cerului,lămâița parfumată,albăstrele ce poartă
culoarea infinitului,a depărtării de lumea reală,macii roșii ce se dăruiesc
fetelor,liliacul aprinzând iubirea,romanița alintătoare...toate par atât de
vii,încât ,,te fac să te apleci,să le miroși”.Mărturisirea poetului continuă și
alege momentul când transformă realitatea și intră în alt univers:alături de
covor simte răcoarea și adierea vântului câmpiei.
Un
alt argument este remarcat după adresare directă către un prieten nevăzut,dar
pe care și-l dorește aproape,poetul observă
că acel covor este un mijloc de exprimare artistică prin libertatea
lucrului și de alegere a culorilor, a diverselor motive caracteristice românești:lumini,arborii
vieții-este locul în care visul poate purta orice ființă printre florile
veșnice,simboluri ale armoniei.Seara,momentul solemnități,când zgomotele se
pierd, timpul se oprește,dispar granițele dintre lumea reală și cea a
misterelor,doar,, luna cu lumină”stăpânește natura covorului, ademenind pe
furiș,,un greier”ce a cântat la Facerea Lumii.
Utilizarea rimei încrucișată, măsura de 11-10
silabe,cuvinte simple,câteva epitete:,,duioși,vii,dulce” și lipsa rigorilor
referitoare la punctuație capătă aici semnificația aprecierii măiestriei meșterilor
creatori de frumos.
În
concluzie, poezia evidențiază bogăția,strălucirea unei adevărate opere de artă –covorul
românesc.
