,,Mai întâi să vă arăt cu băţul
Cele trei părţi de apă
Care se văd foarte bine
În oasele şi ţesuturile mele:
Apa e desenată cu albastru.
Apoi cei doi ochi,
Stelele mele de mare.
Partea cea mai uscată,
Fruntea,
Continuă să se formeze zilnic
Prin încreţirea
Scoarţei pământului.
Insula aceasta de foc e inima,
Locuită dacă nu mă înşel.
Dacă văd un drum
Mă gândesc că acolo trebuie să-mi fie
Picioarele mele,
Altfel drumul n-ar avea nici un rost.
Dacă văd marea
Mă gândesc că acolo trebuie să fie
Sufletul, altfel marmora ei
N-ar face valuri.
Mai există desigur
Şi alte pete albe
Pe trupul meu,
Cum ar fi gândurile şi întâmplările mele
De mâine”.
Cu simţurile,
Cele cinci continente
Descriu zilnic două mişcări:
O mişcare de rotaţie în jurul soarelui
Şi una de revoluţie
În jurul morţii...
Cam aceasta e harta pământului meu
Care va mai sta o vreme desfăşurată
În faţa voastră.”
Poetul a fost mai întâi remarcat prin preocuparea lui pentru pictură, deschizând în tinerețe numeroase expoziții în țară și în străinătate. Poate și de aceea opera sa descriptivă presupune o anumită „prospeţime”, menită să evite clişeele în care obiectul descrierii este fixat de percepţia comună. Astfel, într-o postfață la volumul ”Tinerețea lui Don Quijote”, din care face parte și poezia ,,Harta”, Marin Sorescu susține că actul poetic constă în a avea curajul să-ți dezvălui subiectivitatea, „sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele și năzuințele cele mai intime” cu aspirația de a ieși din contingent, asemenea păsării care, petrecându-și majoritatea timpului într-un copac, nu cântă numai în și numai despre copac.”
Poezia este un autoportret al unui om căruia îi este suficient un ,,băț”- simbolul al regenerării și nemuririi, spre a se descrie: corpul îi este inundat de apa,ce conține sămânța primordială,generatoare a vieții,a purificării,este un labirint al cunoașterii;,,desenată în albastru” devine simbolul adevărului și al veșniciei.Există un transfer de sens între termenii ce denumesc părțile corpului și definițiile acestora:ochii ca ,,stelele de mare”au puritatea văzduhului ce poartă tainele luminii.Fruntea prin capacitatea de înţelegere şi acceptare,semn al norocului este locul ce arată trăirile omului,iar,,inima...insula de foc” este refugiul sentimentelor. Fruntea,semn al intelepciunii, pornind dintr-o descendență telurică, devine un simbol al lumii eterne, celeste.
Jocul descriptiv continuă, iar pe ,,hartă” se observă acum picioarele, care justifică relația omului cu lumea exterioară, drumurile pentru împlinirea idealurilor, picioarele potențializează corpul uman în totalitatea sa.Conjuncția,,dacă”exprimă o experienţă lirică imaginată,vederea,,mării”,loc al transformărilor,al renașterii,dar și al nehotărârii sufletului care se poate transforma în piatră exprimă frământarea vieții-sufletul vine din spații siderale și se întoarce tot acolo.,,Harta” cuprinde și pete albe,urmele ,,gândurilor și întâmplărilor de mâine”,trăirile,speranțele pentru din viitor.
Continentele-pământul- înseamnă conștientul,dorința ce-i permite omului să se conecteze cu mediul înconjurător și să descrie în propriul interior o imagine internă a realității. Dorința de a primi va fi înlocuită cu dorința de a dărui, a da, a iubi, dorința care va dezvolta în om simțurile vieții. Harta vieții omului exprimă perfect relația cu tărâmul ceresc,este o hartă de conștiință, de armonizare și echilibru.
Limbajul poeziei luat din geografie și anatomie transfigurează artistic imaginea ,,hărții”, iar termenii unui limbaj expresiv caută frumusețea, armonia, făcând posibile legături între simțurile omului și continente, respectiv, dintre suflet și mare, așa cum apar în text.
Sunt prezente mărci ale eului liric:,,să arăt;gândesc;văd;mele;mă;mi;meu.
Principala figură de stil este metafora prin care se trece de la semnificația obișnuită a cuvântului la o
altă semnificație, pe baza unei comparații subînțelese: ochi-stele; picioare-drumuri; insula de foc-inima;suflet-mare; fruntea este ,,scoarța încrețită a pământului”.
Sunt remarcate imaginile vizuale, specifice descrierii:,,c ele trei părți de apă ...se văd foarte bine ; ,,apa e desenată cu albastru.... cei doi ochi, stelele mele de mare.”
Sunt remarcate modurile verbale: indicativul prezent, care exprimă acțiuni reale, concrete:,,văd, descriu, e desenată”; conjunctivul prezent, care exprimă acțiuni ale minții,imaginare,posibile :,,mai întâi să vă arăt cu bățul”; condițional-optativ prezent exprimă opțiunea- condiția îndeplinirii acesteia ,,altfel marmura ei n-ar face valuri”, specifice desenării unui autoportret, pentru că natura prezentată este permanent în strânsă legătură cu stările sufletești ale eului liric.
La nivel prozodic remarcăm versul liber,potrivit unui monolog liric însoțit de o descriere artistică
în versuri de tip portret-autoportet.
,,Cunoaşte-te pe tine însuți şi vei afla universul şi toate tainele sale"
era scris la intrarea în templu Delphi.
