Dintotdeauna câinele a căpătat o sensibilitate
particulară față de emoțiile și comportamentul omului, de aceea este posibilă o
comunicare între cele două ființe.Eu cred că un câine rămâne prietenul omului,
atașamentul lui este cea mai pură expresie a fidelității, afecțiunii și
devotamentului.
M-am gândit să asociez fragmentul din ,,Toate pânzele
sus”cu lectura,,Cum e lumea” de Veronica Niculescu-manualul de clasa a7a(dar
soarta ursulețului e nefericită și actuală) sau cu prietenia dintre Remi și
cățelul Capi din ,,Singur pe lume” de Hector Malot sau sentimentele
lupului-câine din,,Colț Alb”de Jack London sau cu devotamentul,iubirea până la
un sfârșit a lui Hachiko,câinele din romanul cu același nume de Lasse Hallstrom
sau cu alte animale prietenoase omului,pline de iubire,devotate, însoțindu-i
viața ....exemplele sunt nenumărate—unele își asistă stăpânul până la
sfârșit,altele îl salvează pe om,altele suferă ca oamenii despărțite de locuri
și de mediul lor...dar aceste necuvântătoare sunt și vor fi totdeauna alături de
om.
În
fragmentul,Toate pânzele sus”Mihu,un băiat trist,nefericit,plecat în lume să-și
găsească norocul, este însoțit de Negrilă,un câine de stână,cu înfățișare
jalnică,dar cu o poziție demnă asemănătoare ca a unui om.Cei doi se
aseamănă: sfioși,neîncrezători, neobişnuiți cu oamenii străini,cu bunătatea
îndreptată spre ei.Întâmpinați totuși cu prietenie,bunăvoință,amândoi devin
încrezători,luminoși în priviri,cu mers vioi,așteptarea unei transformări în
viața lor s-a înfăptuit;este momentul când fiecare și-a găsit un rost,o viață
nouă.
În fragmentul din romanul,,Baltagul”apar la
fel un băiat și un câine:Gheorghiță,plecat să-și găsească tatăl și câinele
Lupu,un câine de stână,crdincios stăpânului răpus de dușmani;câinele prin
manifestările pline de neliniște îl conduce pe băiat în locul în care fusese
omorât tatăl.Este un câine devotat și dornic de a-i arăta băiatului că poate fi
de ajutor.Nu are glas,dar manifestările lui atrag atenția și astfel va fi urmat
în locul,râpa,devenită loc de veci.A fost instinctul,a fost dorința de a-și lua
rămas bun de la osemintele stăpânului său,iubirea pentru omul-prieten sau i-a
arătat noului stăpân că îi va fi și lui statornic,cu afecțiune constantă.
Cei doi băieți
pornesc pe drumul vieții, pentru a deveni oameni cu puterea de a înfrunta
greutățile ca pe un prim pas către maturitate în locuri diferite: Mihu cunoaște
marea cu întinderea nemărginită,prietenia oamenilor;Gheorghiță își îndeplinește
datoria de fiu, înfăptuind un act justițiar,devenind stâlpul
familiei.Amândoi vor avea alături câinii credincioși,ce-i vor veghea cu prietenie
și devotament.
Iată fragmentul:
,,Cainele dadu scancet. S-ar fi voit si el slobod.
— Gheorghita, da-i si lui drumul, zise femeia, atenta.
Flacaul descaleca si descatarama zgarda lui Lupu. Dar canele nu cauta sa
zburde. Umbla cu botul in soare si din cand in cand parca incerca sa stranute.
Ranjea si forcaia pe nas, adulmecand si sorbind adierile. Urcara asa la pas din
parapet de pod in parapet de pod. Sus, poposira.
Canele sta cu luare-aminte pe coada, privind vaile ca un
om. Petrecea si el, uitandu-se la frumusetile lumii. Gheorghita il observa de
cateva ori si-l arata din ochi catra maica-sa, razand.
— Ii place si lui sa se uite zise munteanca, serioasa.
Cand cobori la al doilea pod al vaii dinspre Sabasa,
canele se opri si deveni nelinistit. Deodata se repezi asupra cailor, latrand
si incercand sa-i incleste de boturi.
— Nu inteleg ce va fi avand astazi Lupu, vorbi
Gheorghita, nedumerit. Si ast dimineata, cand il tineam langa mine, in sura la
domnu Vasiliu, tot cerca sa iasa din zgarda si maraia. Parca era tunet, cand
s-aude departe.
— A facut asta?
— Da. S-a linistit tarziu, dupa ce s-a desertat crasma de
oameni. Acu vad ca-i vine alta nebunie.
— Sa vedem ce este. Sa oprim caii.
Canele isi conteni dusmania impotriva dobitoacelor. Se
intoarse asupra oamenilor. Apoi coti pe langa parmaclacul podului, in rapa. Se
duse asa o bucata la vale, pe o pajiste noua, care lucea in soare — si iar veni
la drum. Se repezi asupra lui Gheorghita, incoltindu-l de pulpana sumaiesului.
Flacaul il izbi cu piciorul. Animalul se duse chelalaind la vale, pe aceeasi
urma.
— Baiete, zise munteanca, leaga-ti calul de un mesteacan,
cum fac si eu. Coboara-te in rapa dupa cane. Si asara, cand suiam, a dat aicea
semn; dar era in lantug.
— Da de ce sa ma cobor? E un pripor gol, fara carare.
— Coboara-te, iti spun. Aud pe Lupu dand glas. A
gasit ceva. Deodata i se imbujorasera obrajii si-i luceau ochii. Flacaul
Intelese. Cotind si el pe langa parmaclacul de piatra, isi dadu drumul taras in
rapa. Femeia se apleca si vazu prapastia. Totusi Gheorghita luneca lin pe clina
umeda, starnind bolovanii. Canele nu se zarea; i se auzea numai glasul, dosit
in vagauna”....
(,,Baltagul”de Mihail Sadoveanu, cap12-fragment)
