În fiecare primăvară, când salcâmii înfloriţi ne trimit
efluvii de miresme, mă cheamă copacul falnic din poarta bunicilor mei.
Nu ştiu dacă o minunată întâmplare a făcut ca dintr-o minusculă sămânţă purtată
de vânt sau pierdută de o pasăre să răsară un fir plăpând şi să crească apoi,
asemenea voinicului din poveste, un mândru salcâm. Ori, poate, va fi fost sădit
precum nucii, merii, perii şi gutuii din grădină,chiar nu știu.
Îi văd bogăţia frunzişului şi a ciorchinilor de flori albe, parfumate. Îmi
mângâie auzul zumzetul permanent al harnicelor albine cu picioruşele
încărcate de polen, trecând din floare în floare, pentru a duce apoi în stup
nectarul cel dulce.
Salcâmul din poartă crescuse uşor înclinat deasupra intrării în curte,
pentru a întâmpina, parcă, cu o ospitalieră plecăciune, pe oricine ar fi păşit peste prag.
De câte ori voi fi trecut pe sub bolta lui, de câte ori mă va fi întâmpinat
cu drag,nu-mi amintesc! Pe coroana lui mândră îmi odihneam privirea şi tot el
era hotarul până unde, în zbor săgetat, se avântau rândunelele care-şi aveau
cuiburile de mulţi ani sub streşinile vechii case. Pe crengile lui se odihneau
puii lor, când începeau lecţiile de zbor, deranjând stolul gureşelor vrăbiuţe,
locatare permanente ale salcâmului. După mai multe zile de la înflorire, când
mireasma florilor se stingea treptat, ne bucura cu un alt dar: un covor ţesut
din mii de floricele alb-gălbui ne mângâia tălpile desculţe. Abia când razele
soarelui le ofileau definitiv, mă înduram să le strâng.
Am văzut salcâmul bătut de furtuni şi şfichiuit de
vânturi, zdrenţuit de o grindină năprasnică, gata să se prăbuşească. Zăream salcâmul
prin fereastra întunecată de rafalele furtunii luptându-se cu stihiile naturii
dezlănţuite. Crengile i se învălmăşeau într-o zbatere neîntreruptă, lovite
de perdele dese de pietre care se năpusteau fără încetare asupra întregii
firi. Când urgia a încetat, pe stratul gros de grindină am privit cu milă
podoaba lui verde zăcând la pământ. Arăta jalnic, dar învinsese, rămânând în
picioare, şi, ca un vajnic străjer, apărase şi poarta şubrezită de vreme.
Au venit primăveri, şi veri, şi toamne, şi ierni. Din nou s-a acoperit, de
fiecare dată, de frunze, de flori, de cântecele păsărilor. Eu am plecat departe,dar
de câte ori mă întorc zăresc vârful salcâmului şi grăbesc pasul spre locul
unde mă simt cu adevărat "acasă."
Câteodată simt că mi
se-ntâmplă o minune.Pomul parcă s-a mutat din poarta bunicilor în inima mea şi
acolo va fi mereu ocrotit. Și așa mă voi bucura, în fiecare primăvară, de
bogăţia şi mireasma florilor sale şi voi zâmbi fericit amintindu-mi de el,pomul
ca un vitez din poveste...
