Știam că, de cum treceam de tufele de alun de la marginea
văii, trebuie să tac, pentru că în pădure erau alte legi, nu ca acasă, unde
puteam să vorbesc cât voiam, prin curte ori pe stradă. Așa mi-a spus bunicul,
să tac în pădure, ca să aud mai bine. N-am auzit nimic la început, ce să aud?
Cred că nu știam cum ne-a obişnuit deja primăvara aceasta atât de capricioasă.
Verdele viu al pădurii părea şi mai proaspăt în lumina crudă a ploii iuţi ...şi-un
fel de bucurie a întregii firi se simţea oriunde m-aș fi uitat. Pâlcuri de
mesteceni îşi tremurau frunzele de-abia deschise, păpădiile împestriţau
marginile drumului, bujorii îşi ridicau semeţi bobocii în vânt. Încă o dată am
simţit ce mare sărbătoare este ploaia de început de vară, pentru fiecare fir de
iarbă. Mergem mult, mai mult de un ceas, printr-o pădure bătrână, numai şoapte
şi umbre. Ne strecurăm prin tuneluri
vegetale, căutând cu ochii zarea unui luminiş. Toate zgomotele, tot tumultul
lumii e sorbit în încolăcirea deasă a crengilor şi în vuietul apelor care se
împletesc sub noi, în văile de piatră adânci. E atâta pădure în jur, atâta
foşnet şi atâta verde, încât mă simt sorbit, cu totul, în adâncul magiei,
închis în ea, ca în farmecul unui basm.
Împreună cu bunicul m-am așezat sub crengile unui fag scorburos, ca să ne apere. Și o vreme am rămas sub crengile groase
ale copacului, ascuns de picăturile mari care brăzdau aerul cu șuierat ascuțit.
Și atunci, da, atunci într-adevăr, am auzit....Mai întâi, un freamăt greu. Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului, acoperit cu pelerina bunicului, care mă apăra de ploaie, auzeam un fel de tropot îndepărtat care venea de undeva de departe și se apropia pe sub iarbă, însuflețind într-o legănare imensă întreaga pădure. Crengile săltau înnebunite parcă și răspundeau freamătului de sub pământ, ca și cum o herghelie ar fi căutat acolo scăpare dintr-o mare primejdie. Și-am auzit și murmurul apelor care veneau de sus și de jos, dinăuntru și din afară, și în momentul acela, mi s-a părut, dintr-o dată, că în loc de degete îmi creșteau frunze și-n loc de mâini se-nălțau în aer niște crengi subțirele, niște lujeri firavi ca de mesteacăn.Eram sub copacul bătrân, ramurile lui mă acopereau cu o platoșă verde, ca o scoarță răcoroasă de mătase, care m-a prins pe veci în strânsoarea ei. Eram în mijlocul pădurii și ploua. Creșteam în ploaie și pădurea se bucura fremătând.Dar brusc, desişul se rupe şi văd, întrezărindu-se lumina strălucitoare a soarelui. Pădurea rămâne de acum în urmă, lăsând locul unei mări nesfârşite de pajişti înflorite şi înmiresmate.
Deasupra mea e doar cerul,iar eu mă văd sus, pe acoperişul lumii.
