compunere--Ploaia de vară

 Soarele arzător al verii mă îndeamnă să merg la umbră. M-am gândit așa, deodată, să mă duc în pădurea de salcâmi, tare dragă, care mi-a adăpostit adesea sub bolțile ei jocurile copilăriei. Îmi place să ating copacii cu palma, să-mi plimb degetele pe scoarța lor. Iau pe câte unul în brațe, îmi lipesc obrazul de el și-l întreb ce mai face. Are să-mi spună ceva? Ciulesc urechea și parcă aud un murmur neînțeles. Toți copacii au înflorit în primăvara aceasta, chiar și cei mici. Mă opresc în loc, închid ochii, inspir adânc: ce parfum minunat!

Cât stăteam ascuns în ierburi, a venit ploaia. Am auzit mai întâi un fâșâit și apoi am văzut-o așa cum n-am mai văzut de-atunci niciodată venind ploaia. Adică, nu venea de sus, din cer, din nori, venea ca o perdea verticală ce se apropia văzând cu ochii de locul unde mă aflam. Am fugit din fața ei și m-am așezat sub crengile unui fag scorburos,ce crescuse rătăcit printre salcâmi, ca să mă apere.Acolo am rămas sub crengile groase ale copacului, ascuns de picăturile mari care brăzdau aerul cu șuierat ascuțit. Și atunci, da, atunci într-adevăr, am auzit.... mai întâi, un freamăt greu. Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului,auzeam un fel de tropot îndepărtat care venea de undeva de departe și se apropia pe sub iarbă, însuflețind într-o legănare imensă întreaga pădure. Crengile săltau înnebunite parcă și răspundeau freamătului de sub pământ, ca și cum o herghelie ar fi căutat acolo scăpare dintr-o mare primejdie. Și-am auzit și murmurul apelor care veneau de sus și de jos, dinăuntru și din afară, și în momentul acela, mi s-a părut, dintr-odată, că în loc de degete îmi creșteau frunze și-n loc de mâini se-nălțau în aer niște crengi subțirele, niște lujeri firavi ca de mesteacăn.
Eram sub copacul bătrân, ramurile lui mă acopereau cu o platoșă verde, ca o scoarță răcoroasă de mătase, care m-a prins pe veci în strânsoarea ei. Eram în mijlocul pădurii și ploua. Creșteam în ploaie și pădurea se bucura fremătând.....