O pasăre se opreşte la fereastra mea. Stă învelită într-un
penaj fastuos, de parcă a coborât de pe un alt tărâm. Stă şi mă scrutează
atentă, cu ochii ei mici şi negri, înfoindu-şi penele, liniştită.O urmez afară
în aerul verii,unde mă întâmpină mai întâi cu o tăcere asurzitoare. O
tăcere care şerpuieşte biruitoare, întreruptă, ici-colo, de zborul fluturilor
albaştri, de parfumul buruienilor date în floare şi de iarba care a crescut
uriaşă, ca o aripă a destinului, peste tot. În vârful unei coline potopite de
flori şi de iarbă, înghiţită, de-a dreptul, de vegetaţia dezlănţuită năvalnic, miresmele
şi fluturii verii înconjurau un bujor rătăcit din alte lumi ce înflorise
ca o jerbă de purpură. În plimbarea mea ,am trecut pe lângă un lac împodobit cu frunze şi flori de
nufăr. Apa liniştită purta povara scumpă a frunzelor mari, rotunjite şi a florilor
albe şi diafane, care pluteau cu o graţie nesfârşită. Nuferii sunt florile
care dăruiesc frumuseţe, calm, puritate şi o senzaţie de plutire şi vis. Când mă
uit la ei,simt cum mă îndeamnă la tăcere,mă duc cu gândul la rugăciune, la
linişte şi pace lăuntrică.Pe mal,lângă picioarele mele,un nufăr ieșit din
apă,își etala frumuseţea.L-am cules și l-am dus acasă, voiam să-i păstrez frumuseţea,
mirosul plăcut şi să-i amân, pe cât se putea, sfârşitul. Nimerind zile
însorite şi calde, s-a deschis pe verandă, şi-a deschis floarea să vadă locuri
şi oameni noi. A fost uimirea celor care nu mai văzuseră o floare ca asta S-a
mai deschis într-o dimineaţă şi a primit sărutul soarelui şi al unui fluture
roşu ca purpura. Ultimul omagiu pentru frumuseţea lui ireală. Apoi s-a stins.
Am stat lângă el şi l-am privit cu întristare cum nu mai reuşea să-şi deschidă
petalele. Dezrădăcinat, stârnit de la locul lui, îşi pierduse forţa şi bucuria
de a trăi. Departe de locul lui, se simţea fără rost şi străin... nufărul meu a
murit. Nufărul este o floare smerită care se supune voii lui Dumnezeu....
