Îmi spune
bunica,sorbind din ceaiul fierbinte: noiembrie a avut totdeauna pentru mine o
frumuseţe şi sălbatică şi molcomă, o frumuseţe unduitoare, ca un pas
tăinuit.Își amintește cu ochii aburiți că
pe strada noastră în grădinuța casei cu pereții galbeni este un
trandafir care în fiecare an se încăpăţâneză să rămână înflorit, până la sfârşitul
lui noiembrie, uneori mult mai târziu, până îl apucă prima ninsoare şi, vreme
de câteva zile, petalele lui roz-portocalii încă se mai luptă cu zăpada care-l
înconjoară, asaltându-l din toate părţile. Și povestește încet,de parcă ar
auzi-o trandafirul de noiembrie,iar eu o ascult nedumerit- cum planta aceea o face
să creadă că ar putea sta înflorit oricât ar vrea el, străbătând iarna ca o
nălucă vie. La fiecare început de aprilie îl descopăr strălucind iar, cu mult
înaintea celorlalţi. Trandafirul ăsta este licărul meu de magie,oftează....
reperul meu pe lângă care trec zilnic, cu sfială, şi pe care îl consult, mai
ales în noiembrie, ca pe un oracol. El dă semnalul stingerii toamnei. Uneori
se încăpăţânează să lupte, singuratic şi mândru printre copacii desfrunziți,
până aproape de Crăciun..
Mie...Noiembrie
nu e tocmai luna care-mi place din an. De fapt, nu-mi place deloc. Dacă aş
putea, aş scoate-o din calendar. Aş trece de-a dreptul de la octombrie auriu,
la decembrie cel cu miros de zăpezi proaspete şi cu zvon de zurgălăi. Toamna
şi-a desfăşurat toate catifelurile arămii, şi-a destupat toate parfumurile
amărui, nu au mai rămas în urmă decât culori palide răsărite din grămezile de
frunze uscate, topite de ploi. Lumina e gri, aerul umed şi rece, ca-n peşteră.
Ochiul meu caută soarele ca un radar, dar nu-l găseşte decât rareori, şi venind
de departe, cu razele apărute din păturile groase de ceaţă pe care le-au
străbătut. Noiembrie e luna care mă obligă să stau cu plopul tăcut și gol din
fața geamului meu faţă în faţă! Să mă uit în sus, printre văluri tulburi,
doar-doar s-o vedea soarele, translucid, deasupra, ca un disc palid, fără
putere şi căldură. Noiembrie îmi dăruieşte răbdare. Zilele par mai lungi,
deşi ceasurile de lumină sunt puţine. Timpul se scurge greu, ca şi cum s-ar
prelinge, alunecat în somn, şi el. În jurul meu, în imediata mea apropiere,
lucrurile capătă altă mărime şi importanţă. Dar între timp s-a făcut Decembrie
şi ne pregătim de Crăciun (altădată așteptam vacanța de iarnă cu
nerăbdare,număram zilele pe calendarul din perete...acum,parcă,e altfel...și mă
întreb de ce nu mai sunt nerăbdător?????????).
