miercuri, 13 ianuarie 2021

descrierea,,Singuraticii”de Emil Gârleanu

 

,,Pe lacul luciu din gradina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrabatute de nici un fosnet, pe lacul adormit ce pare o uriasa lespede de cristal ce acopera o alta gradina fermecata, lebada - barbatul ramas singur - trece ca o inchipuire, alb ca zapada, cu aripele ca doua scoici de argint, cu gatul lasat, intre ele, subtire, ondulat ca toarta unei amfore. Pasarea pluteste lin, si in ea parca poarta, ratacit, sufletul unei fiinte duse de pe lume.
Sus, pe bolta adanca, stelele au palit; in haosul albastru, luceafarul sclipeste tainic, stralucitor, purtand parca in vapaia lui viata tuturor lumilor ceresti, a lumilor vesnic calatoare in necuprinsul firii.
si cum, jos, lebada sidefeaza fata apei, sus, luceafarul lumineaza intinsul tariei. Numai ei doi sunt pâlpairile noptii acesteia in care lumea pare adancita intr-un somn de moarte. Amandoi ratacesc singuri, amandoi strajuiesc singuratatea, mistuindu-se in tacere, mandri, deopotriva de reci - desi unul, bulgare de gheata, celalalt, para de foc. si se cunosc, se vad in fiecare seara, merg unul catre altul, si se-ntalnesc: din inalt, luceafarul isi coboara raza jos, in adancul.apei, unde rasare ca un mugur de aur.
Iar pasarea se apropie de scanteia picurata din cer si pluteste usor, imprejurul ei, mai intai in cercuri largi, apoi in rotiri tot mai stranse, tot mai stranse, pana ce se opreste drept deasupra rasfrangerii stelei; si-atunci, din mugurul de aur, pare ca se desface dintr-o data o floare plutitoare, o floare maiastra de argint. si astfel stau de se privesc: sus, lebada de aur a cerului, jos, luceafarul de argint al apelor.”

 

 În această descriere natura apare ca o pictură colorată cu străluciri fantastice și întruchipări de basm, într-un spectacol al frumuseților firii, într-un univers vizual, cu rezonanțe discrete într-un sentiment al contopirii cerului cu apa,totul exprimat printr-o bogăție de epitete,metafore,personificări.
Ochiul vede apa privind bolta cerului în armonie, limpezime, claritate, seninătate. Splendoarea naturii dată de lumina lunii,  astru al nopților, evocă frumusețea, dar și lumina în imensitatea întunecimii. Cerul, luna, luceafărul, noaptea, luciul și murmurul apei, lebăda, toate se îmbină creând atmosfera plină de culori și sunete exprimând comunicarea și corespondența armonioasă dintre elemente. Privind spre pământ, se relevă un spectacol grandios,iar alăturarea  luminii nocturne cu apa, reflectată ca o tainică îmbrățișare a lor, în mistica pasiune a elementelor.Lebăda devine un semn prin excelență al universului misterios, al revelațiilor, simbol al divinității, se transfigurează într-o barcă putând un suflet plecat din lume pe luciul apei, pe unde de oglindire, adică într-un loc al întrepătrunderii cosmicului cu terestrul. Lebăda este descrisă mereu într-o pornire de sfâșiere a undelor,pare că știe să descifreze misterele universului; este pasărea imaculată care prin albul,grația sa este o descoperire a luminii,a demnității regale.
De sus luna dă o strălucire halucinantă suprafețelor acvatice, răspândește o pulbere argintie în aerul înmiresmat. Cadrul nocturn are atributele unei uverturi simfonice, în care astrul tutelar, stăpân al universului este martor, aduce liniștea,  măreția stăpânitorului unui univers, care se mișcă firesc, pentru a-și cunoaște și a-și lumina propria lume.
Frumusețea nopții este împletită cu strălucirea și farmecul lunii, astru care domnește odată cu lăsarea cortinei negre, oferind mister și magie pământului. Tabloul feeric creat și prin armonia naturii descrisă noaptea: apa este locul purificării,liniștea -cunoașterea vieții, aduce o notă de căldură și intimitate, sugerând nașterea lumii, poartă a veșniciei.
Luna săvârșește ritualul magic de anulare a timpului,deschide poarta intrării spre o altă lume,transfigurând realitatea spre ceea ce este veșnic în lumina misterioasă,nemuritoare  a nopții.
Pe cerul cu stelele fără strălucire,Luceafărul, semnul depărtării,,nemuritor și rece”,urmărește plutirea lebedei,luminându-i rătăcirea.Luceafărul și lebăda sunt singuraticii nopții și parcă la o chemare razele din înalt coboară transformându-se de dragul păsării albe într-un ,,mugure de aur”-focul solar,cald,dăruindu-se.Dansând în jurul stropului ceresc,lebăda îl preface în floarea de argint,clipă a purificării,a renașterii,descoperă misterul veșniciei  prin devenirea,preschimbarea fiecăruia în lumini purificatoare ale cunoașterii,ale veșniciei:aurul solar,înălțare,nemurire...argintul lunar purificator, diafan.