,,Pe lacul luciu din gradina cu florile neclintite de
nici o adiere, cu crengile nestrabatute de nici un fosnet, pe lacul adormit ce
pare o uriasa lespede de cristal ce acopera o alta gradina fermecata, lebada -
barbatul ramas singur - trece ca o inchipuire, alb ca zapada, cu aripele ca
doua scoici de argint, cu gatul lasat, intre ele, subtire, ondulat ca toarta
unei amfore. Pasarea pluteste lin, si in ea parca poarta, ratacit, sufletul
unei fiinte duse de pe lume.
Sus, pe bolta adanca, stelele au palit; in haosul albastru, luceafarul
sclipeste tainic, stralucitor, purtand parca in vapaia lui viata tuturor
lumilor ceresti, a lumilor vesnic calatoare in necuprinsul firii.
si cum, jos, lebada sidefeaza fata apei, sus, luceafarul lumineaza intinsul tariei.
Numai ei doi sunt pâlpairile noptii acesteia in care lumea pare adancita
intr-un somn de moarte. Amandoi ratacesc singuri,
amandoi strajuiesc singuratatea, mistuindu-se in tacere, mandri, deopotriva de
reci - desi unul, bulgare de gheata, celalalt, para de foc. si se cunosc, se
vad in fiecare seara, merg unul catre altul, si se-ntalnesc: din inalt,
luceafarul isi coboara raza jos, in adancul.apei, unde rasare ca un mugur de
aur.
Iar pasarea se apropie de scanteia picurata din cer si pluteste usor, imprejurul
ei, mai intai in cercuri largi, apoi in rotiri tot mai stranse, tot mai
stranse, pana ce se opreste drept deasupra rasfrangerii stelei; si-atunci, din
mugurul de aur, pare ca se desface dintr-o data o floare plutitoare, o floare
maiastra de argint. si astfel stau de se privesc: sus, lebada de aur a cerului,
jos, luceafarul de argint al apelor.”
În această
descriere natura apare ca o pictură colorată cu străluciri fantastice și
întruchipări de basm, într-un spectacol al frumuseților firii, într-un univers
vizual, cu rezonanțe discrete într-un sentiment al contopirii cerului cu
apa,totul exprimat printr-o bogăție de epitete,metafore,personificări.
Ochiul vede apa privind bolta cerului în armonie,
limpezime, claritate, seninătate. Splendoarea naturii dată de lumina lunii, astru al nopților, evocă frumusețea, dar și
lumina în imensitatea întunecimii. Cerul, luna, luceafărul,
noaptea, luciul și murmurul apei, lebăda, toate se îmbină creând atmosfera
plină de culori și sunete exprimând comunicarea și corespondența armonioasă
dintre elemente. Privind spre pământ, se relevă un
spectacol grandios,iar alăturarea luminii nocturne cu apa, reflectată ca o
tainică îmbrățișare a lor, în mistica pasiune a elementelor.Lebăda devine un
semn prin excelență al universului misterios, al revelațiilor, simbol al
divinității, se transfigurează într-o barcă putând un suflet plecat din lume pe
luciul apei, pe unde de oglindire, adică într-un loc al întrepătrunderii
cosmicului cu terestrul. Lebăda este descrisă mereu într-o pornire de sfâșiere
a undelor,pare că știe să descifreze misterele universului; este pasărea
imaculată care prin albul,grația sa este o descoperire a luminii,a demnității regale.
De sus luna dă o strălucire halucinantă suprafețelor
acvatice, răspândește o pulbere argintie în aerul înmiresmat. Cadrul nocturn
are atributele unei uverturi simfonice, în care astrul tutelar, stăpân al universului
este martor, aduce liniștea, măreția
stăpânitorului unui univers, care se mișcă firesc, pentru a-și cunoaște și a-și
lumina propria lume.
Frumusețea nopții este împletită cu strălucirea și
farmecul lunii, astru care domnește odată cu lăsarea cortinei negre, oferind
mister și magie pământului. Tabloul feeric creat și prin armonia naturii
descrisă noaptea: apa este locul purificării,liniștea -cunoașterea vieții, aduce
o notă de căldură și intimitate, sugerând nașterea lumii, poartă a veșniciei.
Luna săvârșește ritualul magic de anulare a
timpului,deschide poarta intrării spre o altă lume,transfigurând realitatea
spre ceea ce este veșnic în lumina misterioasă,nemuritoare a nopții.
Pe cerul cu stelele fără strălucire,Luceafărul, semnul
depărtării,,nemuritor și rece”,urmărește plutirea lebedei,luminându-i
rătăcirea.Luceafărul și lebăda sunt singuraticii nopții și parcă la o chemare
razele din înalt coboară transformându-se de dragul păsării albe într-un ,,mugure
de aur”-focul solar,cald,dăruindu-se.Dansând în jurul stropului ceresc,lebăda îl
preface în floarea de argint,clipă a purificării,a renașterii,descoperă misterul
veșniciei prin devenirea,preschimbarea
fiecăruia în lumini purificatoare ale cunoașterii,ale veșniciei:aurul solar,înălțare,nemurire...argintul
lunar purificator, diafan.
