Virgil
Carianopol,, Poeziei”
,,Se făcură codrii iarăşi de aramă,
Frunzele căzură, iar s-au ofilit.
Tot ce-a fost lumină astăzi se destramă,
Dar ca altădată
tot n-ai mai venit. [...]
Stau în orice
noapte, aşteptând la masă,
Cu lumina-aprinsă
până către zori,
Şi-ţi aştept zadarnic pasul de mătasă
Ce preschimbă
vorba-n aur şi culori.
N-ai venit de
secoli, parcă niciodată,
Mi-ai uitat tristeţea, gândul mi-ai uitat,
Nu mai ştii când singuri şedeam noaptea toată
Şi plângea cu frunze teiu-nfiorat.
Pun şi-acuma cheia
tot la locu-n care
O găseai pe
vremuri, tot acolo-n cui.
Plopu-aprins de toamnă ca o lumânare,
Luminează locul cu lumina lui.
Îţi aduc aminte, iar se face rece,
Nu mai pot rămâne dacă întârzii,
Stau şi-acum în
strada Mierlei,cincisprezece
În aceeaşi curte
cu aurării.”
Mihai
Eminescu,,De ce nu-mi vii”
,,Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
O, vino iar în al meu braţ,
Să te privesc cu mult nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!
Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?
În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei...
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!
Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!
Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii...
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”
Textul,,Poeziei”este o poezie de dragoste asemănătoare cu
poezia lui Eminescu,,De ce nu-mi vii” ;în ambele poezii natura este în
consonanță cu starea sufletească a eului liric.Motivul toamnei-cadrul natural dezolant este în armonie cu sufletul
pustiit al poetului:,,codrii de aramă...frunzele s-au ofilit”...,,rândunele se
duc,se scutur frunzele de nuc.”Ambele poezii exprimă dezamăgirea
suferită.Chemarea din ,,De ce nu-mi vii’’ răsună sfâșietor,la fel cu
certitudinea :,,tot n-ai venit”.
Întrebările retorice ale eului liric ,repetiția ,,de ce
nu vii”sugerează intensitatea sentimentelor de dezamăgire și disperare care
survin prin singurătarea dezolantă în care se află eul liric.
La ambii poeți singurătatea este o certitudine, eul liric
fiind convins că ființa iubită nu va veni,:,,n-ai venit de secoli.”
Dorința de a regăsi ființa iubita, sugerată de prezența
chemării lui Eminescu „vino”, la celălalt poet prin repetiția verbului,,aștept”
este sugestia posibilei veniri a iubitei. Eminescu nu mai crede în
posibilitatea fericirii, iar natura este prezentată prin elemente care
sugerează nestatornicia.
Toamna este considerată anotimpul sfârșitului: ,,lanurile
sunt pustii”.Carianopol nu oferă un
cadru natural,ci se concentrează pe locul intim al încăperii în care cei doi se
pot regăsi.În exprimarea sentimentelor și încercarea de împăcare cu sine,poetul
îi reamintește iubitei așteptate momentele fericite trăite împreună,dar și felul
de a se regăsi cei doi.Amintirile sunt prezente în sufletele celor doi
îndrăgostiți:,, Nu mai ştii când singuri şedeam noaptea toată”.... , Ţi-aduci
aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci.”
Eminescu ridică ființa iubită pe un piedestal, considerând-o
idealul feminin prin comparație cu alte femei: ,,Ca tine nu-s, ca tine nu-s!”, încadrând-o
ca pe o ființă de origine astrală: ,,Mai
mândră decât orice stea”.Carianopol nu conturează ,,tabloul” ființei iubite și-
o amintește ireală cu,,pasul de mătasă.”
Ambii poeți sunt decepționați de iubita care nu se întoarce,
dar continuă să spere ,așteptând-o,reamintindu-i adresa sau dorind-o
aproape,luminându-i viața.
De asemenea, convingerea este dată de hotărârea cu care
ființa iubită i-a părăsit,deși predomină sentimentul de ambiguitate, se poate
observa dezamăgirea sau chiar
neînțelegerea plecării iubitei.
