Dragul meu jurnal,te deschid din nou,ca să-ți povestesc o întâmplare recentă.Știi că adeseori priveam spre
curtea prietenului meu și împreună cu el aveam obiceiul să măsor din priviri,
lăsându-mi capul mult pe spate, înălţimea văzduhului, până la ramurile cele mai
de sus ale unui tei vârstnic, stufos, ce existase şi în copilăria bunicilor. Înflorește
prin luna mai şi ne îmbăta parfumul
florilor sale. Râdeam când ne înecam din cauza mirosului lor puternic şi lipicios,
ca şi cum am fi înghiţit cu lăcomie mai multe linguriţe de miere. Îmi dădea
târcoale şi o senzaţie uşoară de ameţeală. Cred că de aceea refuzam, categoric,
să-mi beau ceaiul călduţ de tei, cu care mama încerca uneori să-mi domolească
răceala şi tusea sâcâitoare. Câteodată, un vânt mai puternic scutura coroana
teiului înflorit, iar unele flori se risipeau. Mă feream să nu le strivesc sub
tălpile pantofilor mei. Poate pentru că le asemuiam cu nişte insecte ciudate şi
mi-era milă, cumva, să nu le ,,rănesc". Mă refer la florile albe-gălbui,
minuscule, cu o codiţă foarte subţire şi o frunză însoţitoare, ca o aripă de
libelulă, al cărei rost îmi era greu să-l pricep. Îmi imaginam c-ar putea să şi
zboare, dacă floarea de tei ar fi avut o aripă în plus. Ce spectacol pe deasupra
grădinii!,iar când spuneam acestea,Ion râdea. Acolo sub teiul acela am petrecut
multe clipe împreună cu prietenul meu, despre care am mai scris,dragă
jurnalule,și acolo a avut loc cearta noastră,un schimb de cuvinte
repezi,gesturi de respingere între noi,prieteni de când eram la
grădiniță.Motivul?poate banal,dar pentru mine important.Făcusem schimb de
timbre valoroase,unele primite în dar,vechi,din anii de școală ai bunicului.Așteptam
de la Ion timbrele promise,iar el se scuza continuu:nu le scosese din clasorul vechi,uitase,dar
mâine le va aduce,ba chiar începuse să mă evite,mă ocolea,nu-mi răspundea la
mesaje.Și-atunci am înțeles că mă mințise,i-am cerut înapoi timbrele și i-am
spus hotărât că nu mai suntem prieteni.Nu ne-am mai întâlnit o vreme,deși eram
vecini,până când într-o zi m-a chemat sub vechiul tei și mi-a înapoiat
timbrele,iar alături era un plic mare,galben.Surprins,am desfăcut plicul și
înăuntru era o diplomă cu numele meu,cu felicitări pentru timbrele valoroase cu
care participasem la o expoziție.Bine!dar eu nu participasem la nicio
expoziție!Misterul l-am dezlegat,când m-am dus la el acasă:trimisese în numele
meu timbrele la acea expoziție,iar diploma era cadoul lui pentru ziua mea ce se
apropia.
Mă gândesc acum că
Ion nu mi-a greșit atât de mult, încât să nu mai am nicio legătura cu el, dar poate
orgoliul mă făcea să refuz să ne împăcăm? A ierta este omenește, dar a
te împăca este divin,mi-a spus mama.
Am înțeles că împăcarea
înseamnă iertare și recunoaștere ,așa încât să alerg cu brațele deschise către prietenul meu care nu a greșit,dar nu a știut cum să comunice
....a fost o împăcare adevărată și prietenia noastră a fost doar pusă la
încercare.
Ei bine,ție,jurnalul și confidentul meu îți spun că m-am grăbit judecându-l pe Ion,dar greșeala recunoscută e pe jumătate iertată și totuși ce crezi-m-am grăbit,supărându-mă pe Ion?de ce mă tot gândesc,parcă simt o neliniște....
