poezia,,Valțul rozelor”de Alexandru Macedonski

 

,,Pe verdea margine de șanț
Creștea măceșul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danț.
Întâi pătrunse printre foi,
Și le vorbi cu voce lină,
De dorul lui le spuse-apoi,
Și suspină — cum se suspină...

    Și suspină — cum se suspină...

Albeața lor de trandafiri,
Zâmbind prin roua primăverii,
La mângâierile-adierii
A tresărit cu dulci simțiri.
Păreau năluci de carnaval
Cum se mișcau catifelate,
Gătite toate-n rochii de bal,
De vântul serii sărutate,

    De vântul serii sărutate.

Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunii,
S-au dat în brațele minciunii,
Și rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul tainic le șoptea,
Luându-le pe fiecare,
Ș-un valț nebun le învârtea,
Un valț — din ce în ce mai tare,

    Un valț — din ce în ce mai tare.”

 Titlul poeziei este format din substantivul ,,vals" în variantă fonetică veche-valţul-care denumeşte un dans armonios şi elegant , lent ,este sugestia mișcării pure,nevinovate ,se caracterizează prin rotirile pe care le fac cuplurile în timp ce se mișcă,iar substantivul ,,rozelor", trandafir,simbolizează sufletul,inima,iubirea,parfumul,dar și frumusețea trecătoare. Se interferează astfel patru sugestii: dinamicul, auditivul, vizualul și olfactivul într-o armonie deosebită.

   Tema este reflectarea unui aspect din natură, a măceșului „singuratic”floarea sălbatică asociată fie cu durerea, fie cu plăcerea și a florilor care dau splendoare pământului, bucurându-se de strălucirea solară și lunară, simbolul perfecţiunii naturii sălbatice, reprezentând naivitatea şi ingenuitatea omenească.

 Este aici antiteza dintre bine şi rău, drept şi nedrept,în baza căreia se realizează selecţia valorilor umane.Poetul adoptă o formulă poetică alegorică prin care prezintă realităţi din lumea umană. Două realităţi se confruntă : una terestră „măceşul”statornic pământului şi cealaltă imaginară„vântul”, nestatornic, jucăuș.

    Structura poeziei este specifică rondelului, poetul adoptă lirismul obiectiv prin care realizează o descriere de cadru şi o succesiune de personaje în timp.Lipsesc mărcile eului liric, folosindu-se exclusiv persoana a-III-a a verbelor şi pronumelor.

    Textul cuprinde trei strofe cărora li se interpune un vers, ca un refren, care reia ultimul vers al strofei, dând poeziei o muzicalitate aparte. Acest vers are o funcție aparte,pentru că, pe lângă muzica interioară pe care o creează, realizează și sugestia de „legănare', de mișcare ritmică a florilor personificate, intenția autorului fiind aceea de a reda „valțul', unduirea naturii, frumoasă și lină, determinată de mișcarea vântului șăgalnic,glumeț. ,,Valțul rozelor" este o simfonie poetică închinată florilor, simbolurile cele mai concrete ale biologicului efemer.

   Poezia sugerează armonia vegetală a naturii, văzută ca împlinire a ordinii divine, într-o diversitate de forme plastice și de imagini sonore.

    Protagoniştii sunt:,,măceşul singuratic", crescut pe "vechea margine de şanţ" şi ,,vântul serii nebunatic", exprimând legătura dintre elementele naturii. Feeria naturii este surprinsă la lăsarea serii și apoi noaptea.Primele două strofe surprind armonia dintre floare și vânt,mișcarea măceșului sub unduirea prietenoasă a vântului.Strofa a treia exprimă starea de fericire în mișcarea nocturnă ,,din ce în ce mai tare”a florilor vrăjite. Vântul serii, ,,nebunatic", vioi,zburdalnic,înșelător, personificat, este elementul naturii care provoacă ,,valțul" rozelor, simboluri ale sublimului din natură, flori diafane ce se prind într-o rotire cosmică, ritmică.Versul ,,de vântul serii sărutate" declanșează dansul misterios și fermecător,dă ritm tot mai dinamic mișcării florale.Vântul este Zburătorul deghizat ce pune în mișcarea perfecțiunea florilor, la început cu discreție, insidios în -,,valsul" care se dovedeşte o capcană în care "rozele" se antrenează fără să înţeleagă ca parcurg o cursă a morţii.

      Autorul imprimă versurilor ritm şi muzicalitate ca într-o simfonie poetică închinată biologicului-efemer.Moartea se insinuiază lent sub legănarea ademenitoare a valsului.

   Strofa a-III-a, prin verbul ,,s-au dat în braţele minciunii"apare ca o morală.Este evident că poetul exprimă propriile deziluzii legate de destinul propriu în raport cu semenii şi cu posteritatea. Vântul nestatornic destabilizează,strică ,,cu voce lină", "suspină" tot mai insistent, le îmbie cu "mângâierile-adieri", provocându-le ,,dulci simțiri", până când într-o fericire a simțurilor, rozele ,,scăldate-n razele de sus”... s-au dat în brațele minciunei și rând pe rând în vânt s-au dus."

În tot acest dans erotic delicat pe căi ale pierzaniei, florile iau înfățișări de fete îndrăgostite, naive, ,,năluci de carnaval",ascunzând dorința de a se lăsa pradă plăcerilor.Moartea se insinuează lent, gradat în lumea florală, ca intr-un vis: florile au toate atributele grației, sunt ,,catifelate", gătite în rochii de bal, dar au destinul trecerii, al pieirii, ceea ce conferă ,,valțului" semnificația ultimului dans, ca un,,cântec de lebădă" de dinainte de trecerea în moarte.

   Valsul florilor, ,,valț nebun", în rotirea tot mai rapidă a vârtejului, devine un iluzoriu, un tren al morții în mijlocul naturii. 

   Mijloacele artistice sunt variate.Personificarea vântului prin epitetul,,nebunatic”,al verbelor,,pofti-ntr-o zi florile la danț....le vorbi cu voce lină...suspină”există într-o atmosferă de mister cu,,năluci”,vedenii în razele lunii.Mișcarea lentă se intensifică odată cu noaptea ,când totul devine un vârtej misterios în care florile se lasă purtate.Personificarea florilor,ființe credule,,zâmbind în roua dimineții”le arată pure,ingenue,gătite apoi în ,,rochii de bal”fastuase.

Vântul se insinuează, strecurându-se ca o mângâiere, vorbindu-le duios, povestind de dorul lui şi suspinând ca orice îndrăgostit. În nevinovăţia lor, florile surâd, tresar, apoi se avântă într-un dans frenetic,extaziate de sărutul vântului şi de lumina de argint a lunii. Beţia dansului se sfârşeşte cu iureşul gingaşelor flori, care se lasă purtate „în braţele minciunii”, în noapte şi în moarte, florile  măceşului (trandafir sălbatic) se dăruiesc vântului, ca într-o transă, simt reveria şi extazul, dulcea pierdere de sine este  mirajul înaltului spre care tind rozele.

 Epitetul,,dulce”și verbul,,șoptea”definesc idila,iubirea,sunt gesturile tandre ale vântului,,nebunatic”.Verbele sunt la:imperfect,perfectul simplu,perfectul compus exprimă un timp trecut,nedefinit,o amintire care se va mai repeta ca orice fenomen din natură.

     Prozodia se realizează din versuri de 8-9 silabe, organizate in 3 strofe a câte 8 versuri şi unul independent constituind refrenul.Rima este combinată (âmbraţişată şi încrucişată) îar ritmul este iambic,suitor, triumfal, grav, dinamic.