„Fram îi întrecea pe toți. El nu avea nevoie de
îmblânzitor, de cravașă și de semnale. Intra singur în arenă, ca un om. Intra
în două labe, cât e de mare. Saluta în dreapta și în stânga, înainte și
îndărăt. Se plimba cu labele la spate de jur împrejurul arenei, până ce se
potoleau aplauzele. Pe urmă făcea un semn că vrea liniște. Și începea singur
programul lui. [...] Știa să fie comic și știa să fie
grav. [...] Copiii îl iubeau, fiindcă era hazliu. Oamenii în toată firea îl
iubeau, fiindcă era într-adevăr de mirare cum asemenea animal greoi și
sălbatic, adus din pustiurile înghețate, arăta atâta blândețe, atâta înțelegere
și atâta sprinteneală în mișcări. [...] El era cel mai mare și mai puternic
animal, născut în țara zăpezilor și a ghețurilor veșnice, îmblânzit ca un miel
și înțelegător ca un om. Pentru dânsul nu era nevoie de nicio cravașă, de nicio
privire poruncitoare, de niciun deget care să-i arate locul și să-i amintească
în fiecare clipă ce are de făcut. Aplauzele erau răsplata
lui. Iar Fram iubea aplauzele. Se vedea bine că înțelege rostul lor, că le
așteaptă, că-i fac plăcere. Iubea aplauzele, iubea publicul, iubea mai ales
copiii. Când îi vedea ronțăind o bomboană, întindea laba să capete și el.
Saluta mulțumind, cu laba la cap, ca un soldat. Iar dacă se întâmpla să capete
mai multe bomboane, își oprea numai una și pe celelalte le întindea în palmă
altor copii, parcă ar fi știut că nu toți au parte prea des de dulciuri. Un
copil curajos cobora să primească darul. Fram îl alinta pe creștet, cu laba lui
mare, care devenea deodată ușoară și lină ca o mână de mamă. [...] Cum nu l-ar fi iubit oare toți? Cum să nu fie el oare
răsfățatul publicului? Și acum Fram întârzia! Lipsea. Programul se apropia
de sfârșit. Numărul lui trecuse de mult. [...] Perdelele vișinii din fundul
arenei, pe unde intrau animalele și gimnaștii, se clătinau, se dădeau la o
parte și cădeau iarăși la loc. Se petrecea dincolo ceva, dar nimeni nu știa ce.
[...] Deodată s-a făcut tăcere. [...] De după perdeaua de catifea vișinie se
ivise Fram. Cu laba mai ținea încă o parte din perdeaua ridicată. Se opri să
privească sala, miile de capete, miile de ochi din loji, din staluri și din
galerii. Dădu drumul perdelei jos. Înaintă până în mijlocul arenei. Salută ca întotdeauna.
- Fram! - Bravo, Fram! - Trăiască Fram! - Ura! Bravo,
Fram! Ura!
Fram stătea în
mijlocul arenei, alb ca zăpada, uriaș și neclintit. Tot așa stau frații lui din
țara zăpezilor veșnice, pe insulele de gheață plutitoare, când se înalță să
privească la alți urși albi, care se depărtează pe alte insule plutitoare.
Stătea și se uita în gol. Mai făcu un pas. Își trecu laba peste ochi, peste
frunte, cum ar fi șters o urmă care-i păienjenea privirea. Aplauzele s-au
potolit. Acum toți așteptau. […] Dar Fram era într-adevăr de neînțeles în
această seară. Părea că a uitat unde se află. Părea că a uitat ce așteaptă
lumea de la dânsul. A uitat că îl privesc două mii de oameni, două mii de
perechi de ochi!
- Fram! îl
încurajă un glas. Ursul alb ridică ochii...
- „A, da! parcă
spunea privirea lui. Aveți dreptate! Sunt Fram și trebuie să vă înveselesc!...”
Cu labele făcu semn de neputință în lături, duse dreapta
la frunte; apoi la inimă; din nou la frunte și din nou la inimă. Acolo era ceva
stricat, care nu mai mergea... Adineauri, când a ridicat perdeaua de catifea
vișinie, încă tot mai credea că totul are să fie ca înainte. Mulțimea, copiii,
aplauzele i-au dat această amăgire. Acum din nou a uitat tot. Nu știe ce caută
aici. Ce vrea lumea aceasta de la el?
- E bolnav, bunicule! rosti fetița cu milă. E bolnav...
De ce nu-l lasă în pace dacă e bolnav? [...]
Iar bunicul, care fusese profesor, care văzuse multe
întâmplări în viață și citise multe cărți, vorbi și el, cu alt fel de milă:
- Nu e bolnav,
Lilico! E ceva mai rău… L-a ajuns ceasul când nu mai e bun de nimic. Așa se
întâmplă cu toți urșii albi. Sunt neîntrecuți vreme de patru, cinci, șase ani.
Pe urmă se întâmplă ceva rău cu dânșii. Nimeni nu știe ce. Poate uită, poate îi
apucă dorul de pustietățile lor de gheață, unde s-au născut… Nu sunt în stare
să mai facă nimic din tot ce stârnea minunarea lumii. Devin niște urși ca toți
ceilalți. […] Din seara asta s-a sfârșit cu Fram!...
- Nu se poate,
bunicule! Nu vreau să vorbești așa, bunicule! […]
Fram, ursul polar, și-a astupat ochii cu labele. E acum
și el ca un om care plânge.”
(Fram, ursul polar de Cezar Petrescu)
Precizează, în 1- 3 enunțuri, o trăsătură a
personajului Fram, identificată în fragmentul de mai jos, și mijlocul de
caracterizare utilizat, ilustrându-l cu o secvență:
„Când îi vedea ronțăind o bomboană, întindea laba să capete și el. Saluta mulțumind, cu laba la cap, ca un soldat. Iar dacă se întâmpla să capete mai multe bomboane, își oprea numai una și pe celelalte le întindea în palmă altor copii, parcă ar fi știut că nu toți au parte prea des de dulciuri.”
Naratorul îl caracterizează direct pe Fram,urmărindu-i mișcările,prin dresură căpătase gesturi,mișcări omenești,unele copilărești,naive:îi plac dulciurile,le recunoaște și,ca un copil le dorește.Este darnic,oferind din dulciurile primite unor copiiPrin blândețea,duioșia lui îi descoperă pe copii ce nu au,,parte prea des de dulciuri” și le dăruiește din cele primite,se aseamănă cu ei,nefericit.Își salută publicul cu respect și politețe ca un soldat cu misiunea de a încânta un public.Este artistul ce-și cunoaște rolul în arena circului.
=Crezi că este importantă pentru un artist reacția publicului în timpul unui spectacol? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 100 de cuvinte, valorificând textul de mai sus.
Limbajul,gesturile reprezintă un sistem simbolic comun,
care reunește artistul si publicul. Artistul se adresează
publicului,existenta lui e tot atât de reală,încât publicul îl vede așa cum
apare pe scenă,în arenă.Artistul este capabil să-și formeze propriul public
prin rolul pe care-l joacă.Jucându-și rolul,comunicând cu publicul face
posibilă ca întreaga reprezentație să fie o legătură continuă cu
publicul.Artistul și publicul fac un tot,o unitate,el comunică prin gesturi,
prin mimică și astfel se creează o relație în timpul spectacolului de
înțelegere.La fel și Fram este artistul iubit de toate vârstele care trece cu
ușurință prin stări comice,serioase.Știindu-se iubit,plăcut de spectatori este
un adevărat artist a cărui reprezentație încântă spectatorii,care-i dăruiesc
aplauze ca un semn de aprobare și admirație, exprimă bucuria în fața acelui
spectacol,oferit de animal.
Cred că este importantă pentru un artist reacția publicului în timpul unui spectacol,atenția privirii,liniștea spectatorilor,zâmbetele sau tristețea și la final aplauzele,pe care chiar Fram le iubea.Actorii,cântăreții au nevoie de public, pentru ca spectacolele lor să aibă succes.Asemenea lui Fram ei iubesc publicul ce le dăruie aplauze. În funcție de reacția publicului, ei vor avea parte de succes sau de un insucces total.
.=Asociază fragmentul din „Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu cu un text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând o valoare morală/culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.
Fram este ursul
polar alb,mare renumit pentru numărul lui din arena circului pentru acrobațiile
sale și gesturile aproape umane pe care le căpătase. Ursul alb e întotdeauna
vioi, prietenos cu copiii, de la care primește bomboane și apoi le le împarte,
dansează, este comic și grav și răsplătit cu aplauze. Pana într-o seară când
iese la rampă și, cuprins de tristețe, refuză să mai facă vreo acrobație. Fram
este nefiresc de mult așteptat spre dezamăgirea spectatorilor,apoi își face
apariția,gesturile lui sunt nefirești,liniștite.Gânditor,trist nu execută
nimic, părăsește arena,fără a încânta spectatorii.
Ambele ființe sunt cuprinse de dorul de casă cu tristețe,melancolie,nostalgie, aproape o durere fizică, sentiment care exprimă o dorință puternică de a revedea locurile natale. aproape o durere fizică.
=Scrie un text narativ de minimum 150 de cuvinte, în care să prezinți o întâmplare desfășurată la Polul Nord și în care să inserezi o secvență descriptivă și una dialogată de minimum patru replici.
M-am hotărât să plec în această expediţie
extraordinară,o călătorie la Polul Nord este unică pentru oricine, prea
frumoasă pentru a nu fi spusă . Merg la Polul Nord.!!!Ştiam că va fi una
din cele mai spectaculoase experienţe pe care le-aş putea trăi.
Am pornit din Helsinki spre Murmansk, unde
m-am îmbarcat pe nava ce mă ducea la Polul Nord. Nava ,,Victoria
”era pregătită... imensă,chiar lăsa impresia, că sunt acolo în deplină
siguranţă. După două zile de navigat pe Marea Barents, am ajuns în zona
arhipelagului Franz Josef. Peisajul era spectaculos. Uimitor. Au apărut
banchizele. Am văzut primele balene. Deodată cineva strigă puternic:
-Priviți!urșii polari,albi,mari!!!
Într-adevăr,cu cât înaintam, urşii polari au început
să-şi facă apariţia. Unul mai curios şi, după cum arăta, cam flămând, s-a
apropiat mult de nava oprită.
-Ce cauți tu,Fram?Știi că numele tău înseamnă,,înainte”?
Dar el îşi căuta în continuare hrana,
fără să pară în vreun fel interesat sau deranjat de prezenţa noastră. Am privit
urşii polari în mediul lor natural și mi-am amintit de Fram,de dorul lui de
albul înghețat. Este un alt spectacol de care nu mă pot sătura. I-aş fi privit
ore în şir, cu acea curiozitate a omului dornic să-i vadă.acolo la ei,în mediul
lor.
Un marinar a acționat sirena,iar zgomotul a speriat o
ursoaică şi puii ei,probabil era pentru prima dată când auzeau un asemenea
sunet.
Mi-am petrecut dimineţi, după-amiezi, seri şi
nopţi -un fel de a spune, fiindcă era în permanenţă lumină- stând pe puntea
vasului şi privind ore în şir oceanul ce părea că n-are margini. După două zile
bune de mers, a început un alt spectacol fascinant: cel din ţinutul gheţurilor.
Nava îşi croia drum printre acele bucăţi imense de gheaţă, iar uneori se oprea,
blocată între ele. O lua de la capăt şi, în cele din urmă, reuşea să-şi facă
loc şi să meargă mai departe. Ore, zile la rând, peisajul rămânea acelaşi. Şi
totuşi, era ca o vrajă. Stăteam şi priveam neîncetat, nu mă puteam plictisi, nu
voiam să-mi desprind privirea de acel spectacol. Simplu, desăvârşit, grandios.
Totul părea ireal: albul halucinant al gheţurilor nesfârşite, ziua ce nu
ajungea niciodată la capăt, soarele ce apărea uneori şi învăluia locul într-o
lumină uimitoare.Mi se părea incredibil să fiu înconjurat de atâta frumuseţe
naturală. Mă bucuram de liniştea acelui loc şi resimţeam acea atmosferă tihnită
din jurul meu într-o stare continuă, extraordinară de calm. În jur era
doar natură pură şi totul îmi părea perfect. În acel capăt de lume, izolat,
însingurat, am învăţat să privesc altfel natura. Asemenea experienţe nu ţi le
poţi imagina. Cu siguranţă, trebuie să le trăieşti.
Privind gheaţa masivă învinsă sub greutatea
navei, mă gândeam uneori la primii navigatori care au ajuns în acest ţinut.
-Hai să ne plimbăm pe gheață!m-a invitat
marinarul-muzician, cel cu sirena.
-Nu e orice fel de gheață,este de la Polul Nord,am spus
pășind cu teamă,dar fericit.
-Privește aisbergurile uriașe pe care odihnesc mii de
păsări.
- O întâlnire cu un aisberg este întotdeauna
impresionantă și-mi amintește de,,Titanic”.
