Poezia este un monolog al îndrăgostitului adresat femeii
iubite,un cânt de adorație.
Iubita căreia i se adresează glasul poetic e o întrupare
fragilă, delicată, o imagine îngerească:
fragedă ca floarea de cireş, îmbrăcată în mătase pluteşte
ușor,pură, precum visul, răsărind din rochie ca marmura. Această
apariție aeriană, plutitoare „ca visul de ușor”, ca de zână, o face și mai
atrăgătoare. Prospeţimea este sugerată prin imaginea florii de cireş, delicată,
fragilă. Albul este simbol al purităţii, al inocentei Fecioare. Doar ochii „cei
plini de lacrimi şi noroc”sunt omenești.
La apariția ei de o frumusețe
marmoreală, inima poetului se înfioară. El își leagă întreaga ființă de ochii
ei „cei plini de patimi și noroc”, sintagmă ce descrie frumusețea ei
interioară, un suflet plin de pasiune. Cuvântul „ noroc” sugerează înzestrarea
sa ca femeie de o rară frumusețe. Este imaginea unei zeiţăți ireale ca un
vis din lumea poveștilor: „mireasă blândă din poveşti”ce alunecă asemenea unui
abur. Este ,,mireasa sufletului meu',veșnic pură, tânără ca un ,,vis
ferice de iubire', nealterat de aspectele banale ale vieții.Cel ce cată
iubirea este în ipostaza de mire mitic, a cărui mireasa,,din povești" dispare,
rămânându-i o amintire duioasă, iubita se pierde în negura depărtării, va
fi eterna ,,mireasă".
În rochia ei albă, ce o învăluie precum un abur de
lumină,femeia pluteşte, abia atingând „covorul moale”,iar mătasea are un sunet
ușor,diafan.Asemenea unei statui reci, ea,,răsare” „ca marmura în loc...cu
brațe reci.”Noblețea, regalitatea acestei ființe ideale sunt marcate de
comparația cu marmura care sugerează că la o asemenea iubită nu se poate
ajunge,poate este inexistentă.
Și totuși are ,,ochii fierbinți”și,,căldura șoaptelor”cu
pasiune și dorință. Suferința celui care-sși dorește iubirea perfectă este
exprimată metaforic: ,,Deodată trece-o cugetare,/ lin val pe ochii
tăi fierbinți.”
E-ntunecoasa renunțare,/ E umbra dulcilor dorinți.” Frământarea interioară
este exprimată de antiteza:,, întunecoasa renunțare' și,,umbra
dulcilor dorinți.” Iubita este descrisă ca o ființă miraculoasă, care, ajutată
de farmecul nopții, prin pasiunea ei, sporește suferința poetului; în sufletul
lui senin, luminos coboară întunericul adus de suferința din iubire. Această
iubire îl înflăcărează, dar îl tulbură,fiindcă pierde lumina lui interioară,
seninătatea unui suflet poetic. Admirând-o plin de dorință o roagă,,Nu mai
zâmbi”,pentru că simte că visul se va depărta
.A visat,a sperat în zadar,cea dorită se sustrage
dorinţei şi se depărtează.:,,Spăşi-voi visul de lumină/ Tinzându-mi dreapta în
deşert.”
El ştie că nu va putea împlini niciodată visul de iubire,
că iubirea lui nu va atinge niciodată frumuseţea,idealul perfecțiunea
iubirii,că va trăi doar pentru a suferi.
În încheiere, iubita îi va apărea,,ca o icoană/ A pururi
verginei Marii…”Într-o lume totuși adevărată ea,cea care pleacă, este urmărită
de întrebări:,, Unde te duci? Când o să vii?"Interogațiile marchează
tragismul celui care și-a conturat chipul iubitei perfecte și o cauta cu
speranță. Relația cu ființa iubită nu poate avea un viitor, căci ea nu-i poate
aparține.
Lexicul poeziei este simplu:forme
populare, obișnuite:mătasa, răsai, dulce;comparații:,,te-semeni
cu floarea albă de cireș, ca un înger dintre oameni,
plutești ca visul de ușor, răsai ca marmura; să-mi răsai ca o icoană a pururi
verginei Marii" .
Epitetele transmit însușirile femeii ideale:,, mireasa
blândă, dulce, brațe reci,cei plini de lacrimi și noroc.”;
inversiunile:,,lungii rochii, a
farmecului noapte, calde şoapte, dulcilor dorinţe.”
Eul liric,subiectiv,este exprimat prin pronumele şi
adjectivele pronominale la persoana întâi:mele, mi,verbele la persoana
întâi:,,am înţeles, spăşi-voi, tinzându-mi.”
Frământarea interioară este evidențiată
de antiteza: ,,întunecoasa renunțare,umbra dulcilor dorinți'.
Poezia este o rugă către o ființă
inocentă și de neatins, în care sunt sentimente contradictorii: încântare în
fața frumuseții feminine ideale, iluzia împlinirii visului erotic, regretul că
a întâlnit o ființă inaccesibilă, remușcarea finală, indecisă în speranță:
,,Unde te duci? Când ai să vii?”
