compunere--Noapte de vară

  Este o zi de vară,iar eu mă bucur de  zilele lungi, simt mirosul florilor, aerul proaspăt și curat ce-l  resimt  în respirație, zborul albinelor în jur  și mai ales concertul dimineții. Visez să mă plimb în pădurea de stejari și mesteceni printre flori, prin iarba verde, să simt vântul ușor și să-mi destram gândurile departe, departe...cred că  este o adevărată fericire. Parcă ar fi un colț de RAI !

  Sub povara crengilor și a timpului, mestecenilor li s-au albit tulpinele și în noaptea cu lună plină mirosul aerului și strălucirea îi transformă în pădurea de argint.

  Dacă întind o mână spre vârful unui arbore ,așa rătăcit printre ei,pot să cred că prind o stea.

  Atât de albastru și nemărginit este cerul și atât de strălucitoare se revarsă lumina,încât pot întreba: câți au visat sub umbra ta pădure și câți te-au iubit... încă îi aștepți sub ramurile tale pe acei care încă mai au curajul să viseze și să iubească?

  În liniștea nopții aud clipocitul apei,cântecul unei păsări,iarba cum crește

  Cât de adânc se resimte până în adâncul sufletului acel miros al verii, toate în jur mișună de viață, totul e atât de viu:pământul, cerul, apa, iarba... chiar și pădurea parcă vorbește prin zumzetul din jur!! Da, totul e viu și tu, Doamne, le-ai făcut pe toate!

caracterizarea personajului Duțu din nuvela,,Comoara” de Ioan Slavici

,,Se scula Duțu cu noaptea-n cap și pleca-n cântarul cocoșilor, căci era lung drumul până la linie și ținea să se puie la lucru mai nainte de a se fi luminat de ziuă. Căra pământul cu metrul cubic, și cu cât mai de dimineață-ncepea să-l care și cu cât mai pe noapte înceta cu căratul, cu atât mai mulți erau metrii la sfârșitul săptămânii. […]

Avea mâna norocoasă, și pe ce punea el mâna lui nu putea să-i iasă decât bine.

Deprins cu gândul acesta, nu o dată, dând cu cazmaua în pământ, el se-ntreba de ce adecă n-ar fi cu putință ca să găsească vreo comoară-n calea lui. [...]

Când, deodată, Doamne ferește și-n ceas bun să fie! cazmaua se lovește de ceva vârtos, foarte vârtos, ce nu suna nici a lemn, nici a piatră, nici a cărămidă, nici a oală spartă, nici chiar a fier, ci curat ca o căldare de aramă, ca un cazan, mare cazan.

Duțu, om de vreo douăzeci și opt de ani, mai mult slab decât plin la trup, mai mult bălan decât oacheș, cu fața cam prelungă și cu ochii căprui, rămase nemișcat și cu fața galbenă și mai lungă decât de obicei. Îi trecuse un fel de junghi prin inimă, i se oprise sângele-n vine și i se tăiaseră picioarele.

- Dăduși de cazan?! grăi Dumitru al Ciungului, care săpa la o depărtare de vreo zece pași.

Duțu se cutremură în tot trupul și se uită speriat împregiurul său.

Vorbise Dumitru-n glumă, dar grăise un adevăr atât de grozav, încât Duțu abia se mai putea stăpâni să nu-l lovească cu cazmaua-n cap, ca să-l lase mort pe loc.

Mai erau însă și alții prin apropiere.

- Da, am dat, răspunse el cu glasul înecat. „Dar, taci, c-o să-l ridicăm la noapte și să-l împărțim”, voi el să urmeze, dar aceste vorbe i se opriră-n gât.

Era peste putință ca el să împartă cu cineva: mai bine moarte de om!

Urmă deci a săpa înainte, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat; răsuflarea i se îneca însă, mânile și picioarele îi tremurau, ochii i se furișau pânditori spre Dumitru.

Un singur sâmțământ îl stăpânea: frica de o mare primejdie necunoscută.

El nu știa și nu putea să se încredințeze dacă e ori nu cazan în pământ și dacă e ori nu ceva în cazan; era însă amețit de gândul că trebuie să fie, și-n amețeala aceasta era ca ieșit din fire.

- O să te faci boier mare, Duțule; fă-mă și pe mine vreun vătaf la curtea ta, grăi Dumitru, urmându-și gluma.

Duțu iar se cutremură.

- O să te fac - răspunse el - mai mare peste cei mici. [...]

Acum Duțu era încredințat că nu bănuiește Dumitru nimic; sângele, cu toate aceste, nu i se potoli. Săpa înainte și băga bine de seamă, ca să nu mai ajungă cazmaua pe unde sunase cazanul, dar îl treceau fiorii când vedea că roaba se umple și trebuie să plece cu ea la fonul depărtat, vreo patru sute de pași.

Era peste putință ca el să plece, să se depărteze, să părăsească comoara lui - acolo, în apropierea lui Dumitru.

El răsuflă ușurat când Dumitru plecă cu roaba plină.”

(Comoara de Ioan Slavici - fragment)

  Titlul fragmentului din nuvela,,Comoara”este semnificativ pentru tradiția românescă care spune că dacă omul va visa,va dori să găsească o comoară (grămadă de bani sau de obiecte păstrate sau  ascunse în pământ) necazuri va avea.

  Tematica nuvelei abordată de autor este cea a înavuțirii, banul fiind văzut ca o sursă de dezechilibru sufletesc.

  În prezentarea personajului-principal al fragmentului,Duțu-nume al omului căutător- sunt folosite mijloace de caracterizare directă şi indirectă.

   Caracterizarea indirectă este folosită de autor la începutul fragmentului, când, din faptele personajului, se desprind hărnicia acestuia şi devotamentul său faţă de familie. Duţu pleca de acasă cu noaptea în cap,dornic de a începe munca grea. Muncea ziua întreagă cu hărnicie.Găsirea unei comori era singura dorință cu care scormonea pământul.Continuu gândea la norocul găsirii unei comori.Momentul în care cazmaua se lovește de ceva dur îl surprinde,se sperie,devine confuz,iar gândurile îi năvălesc în minte,nu poate vorbi cu Dumitru,care-l ironizează,stă pe loc,fără a se depărta de locul norocului. Comportamentul lui este al unui om plin de zbucium,cu frica de a nu fi bănuit. Gesturile si gândurile lui devin contradictorii, spaima de a nu fi descoperit îi impune un exces de supraveghere a gesturilor si mișcărilor și tocmai acest lucru îl trădează. Descrierea frământărilor sufletești ale lui Duțu arată dorința de a fi singurul posesor al comorii visate. În el sunt două personaje,unul pozitiv,muncitor și altul negativ cu dorința de a se îmbogăți.

  Caracterizarea directă este a autorului care-i arată vârsta tânără,înfățișarea unui om obișnuit.Este privit cu simpatie de omul care muncește alături de el și care glumește cu el.

  Perspectiva narativă: acțiunea este relatată la persoana a lll-a singular, de către un narator obiectiv   impersonal care povestește, fără a se implica în faptele prezentate,dar dezvăluie gândurile ascunse ale personajului său.Monologul lui Duțu arată spaima de a nu fi urmărit de omul de lângă el;exclamația,,Doamne ferește” trădează dorința de a nu fi văzut,de a se ascunde,gândind la soluția extremă: de a face chiar moarte de om.Verbele:,,se cutremură,se uită speriat,răsuflarea i se înecă,treceau fiorii”exprimă decăderea fondului uman pozitiv în favoarea celui negativ, demonic, e capabil să ucidă mai degrabă decât să-mpartă comoara. Stilul indirect liber este folosit pentru a evoca gândurile personajului.Impresionează claritatea comunicării,iar vorbirea personajelor arată felul popular de a se exprima.

compunere--despre trandafiri

Vara începe întotdeauna cu miresme de trandafiri. Nu e nevoie să merg să le caut,mă găsesc singure, mai ales dimineața și seara, când parfumul lor așteaptă să le deschid fereastra.

Trandafirul este floare de suflet, floare de frumusețe.  Legenda spune că ,,floarea zeilor" s-a născut din zâmbetele și din lacrimile zeițelor.

 Sunt în grădină și privesc florile și văd nişte culori intense, amestecate într-o armonie aproa­pe muzicală, care-mi taie răsuflarea. Bolta de trandafiri este armătura mea de feri­cire. De cum intru  sub iradierile ei parfumate, tim­pul se oprește în loc, orice întâmplare, cât de mi­că, devine  viaţă trăită la maximum. Parfumuri ușoare de primăvară amețitor de dulci mă înconjoară.
  Atât de intensă este fericirea, încât mi se pare, câteodată, că dacă voi îndepărta puţin petalele, am să îl văd pe Dumnezeu, zâmbindu-mi îngăduitor.

Trandafiri- albi, roșii, galbeni, roz, toți au explodat și strălucesc în soarele după-amiezii de mai, desfăcându-și florile cu voluptate.Să nu fim trişti că trandafirul îşi pierde petalele…

                                Primăvara dă foc naturii cu trandafiri. 

compunere--În pădure

 Înainte de a intra în pădurea de la marginea câmpiei, se auzeau fălfâiri de ziuă, triluri de păsări... Zvâcnea lumina din toate părțile....era lumina aceea de început de lume, curată și frumoasă. Ierburile erau așa de înalte, încât trebuia să le dau cu mâna la o parte, flo rile câmpului se aplecau spre mine, spre potecă. Multe petale mi se lipeau pe mâini... le adunam, le țineam în palme până când mâinile miroseau a flori. Valurile de iarbă mă înconjurau,iar o boare căldă mișca frunzele și florile.. Văzduhul aburea cu miros de ierburi. De jur-împrejur,
 la orizont, se descoperea ziua, minut cu minut. Mii de sclipiri se încrucișau, pretutindeni strălucea roua. ,,E drumul spre Rai", gân deam...Departe de mine  dealurile din depărtare ondulau în căldura ce se rostogolea din înalturi.. M-am oprit în marginea unui lan de grâu... verde-gălbui. Spicele erau nemișcate în lanul ce se unduia ușor, ce-mi  aducea un val foșnitor de răcoare din pădure.
Pădurea....încă de la început am avut senzaţia stranie că toţi arborii mă pri­vesc. Nu le vedeam ochii, dar cu siguranţă mă priveau. Şi parcă milioanele de frunze care foş­neau erau tot atâtea pleoape clipind. M-am apro­piat de brazii aceia seculari să le pipăi scoarţa, mi s-au părut nişte bătrâni solitari.
  La tot pasul,arbori scorburoși ca nişte case deschise, în care duhuri vin să locuiască un timp, pentru a se muta apoi în alt loc. Cu cât înaintam, pădurea devenea mai întunecoasă şi mai misterioasă, şi păsările cântau mai aprig. Ceva sălbatic se amesteca cu frumuseţea şi delica­teţea. Explozia de viaţă din lumi­nişuri alternează cu trupurile arborilor căzuţi şi intraţi în descompunere, unde furnicile aleargă în neştire şi câte o ciocănitoare, în culori fantastice, scobeşte fericită în putregai. Şi oriunde mi-aş fi îndreptat privirea, vedeam acest amestec de viaţă şi moarte, în îmbinări distincte şi clare. Încetul cu încetul, drumul s-a transformat într-o potecă alunecoasă pe alocuri, acoperită cu frunze.Vuietul pădurii a­vea un şuierat, şi trosnete ciudate se auzeau din desi­şuri. Brusc, am în­ceput să percep fie­care detaliu, în doar câteva minute, am început să fiu atent la fiecare pasăre ce îşi lua zborul, fie­care foşnet de frun­ze şi fiecare urmă din pământul moale.Era amurgul ce mă gonea spre casă... soarele ce-mi arunca săgețile aurii de rămas-bun.... 

compunere--Vara florilor de tei

  Îmi place să ating copacii cu palma, să-mi plimb degetele pe scoarța lor. Iau pe câte unul în brațe, îmi lipesc obrazul de el și-l întreb ce mai face. Are să-mi spună ceva? Ciulesc urechea și parcă aud un murmur neînțeles. Toți copacii au înflorit în primăvara aceasta, chiar și cei mici. Mă opresc în loc, închid ochii, inspir adânc: ce parfum minunat!

 Vara este anotimpul exuberanței, al belșugului și al manifestării vieții. Câmpurile, pajiștile, poienile și marginile drumurilor se umplu de flori și de miresme. Pâlcurile înflorite de salcâm cu mirosul lor dulce-rafinat, înmiresmatele păduri de tei, covoarele roșietice aromate cu flori, delicatele broderii în culori sălbatice, incredibilele lanuri galben-verzui,toate organizează adevărate spectacole de forme, culori și parfumuri. Dar parcă numai mireasma florilor de tei aduce pacea în suflet, îmblânzește inima, pregătind-o pentru marile împliniri ale verii. Legendarul tei a devenit un simbol vegetal al unei mis­tui­toare iubiri neîmplinite, o durere în­lănţuită, care aminteşte atât destinul tragic al celui mai mare poet al neamului românesc, cât şi destinul unei istorii fră­mântate a poporului ce a dăinuit pe aces­te meleaguri. Nu voi greşi  dacă spun că teiul are un omolog... şi anume ,,Gorunul lui Horia"?

 Ca arbore din covorul vegetal al ţării, teiul poartă pecetea unui dar al Divinităţii, fiind consi­derat ca arbore sfânt. Nu este întâm­plător că, în coroana teiului, Dumnezeu nu aruncă niciodată săgeţile trăsnetelor.

  Căldura nopții de vară intră pe geamul deschis, odată cu fluturii buimaci, zăpăciți de lumina lunii,de parfumul teilor și mi-l presară pe mâini, pe față,iar eu le simt ca niște scântei de lună...

compunere--Ploaia de vară

Din întâmplare am ajuns pe un drum care parcă mergea spre cer, trecând prin păduri de fag și stejar, prin poieni înmiresmate și multicolore, pe lângă ferigi înalte cât oamenii și mesteceni delicați și imperiali care vibrau în aerul curat al verii. Era ca un tablou viu.

 Știam că, de cum treceam de tufele de alun, trebuie să tac, pentru că în pădure erau alte legi, să tac în pădure, ca să aud mai bine. N-am auzit nimic la început, ce să aud? Cred că nu știam să ascult. Dar asta, până într-o zi când m-a prins ploaia, o ploaie bogată de vară.M-am așezat sub crengile unui fag scorburos, ca să mă apere și am rămas sub crengile groase ale copacului, ascuns de picăturile mari care brăzdau aerul. Și atunci...atunci într-adevăr, am auzit...mai întâi un freamăt greu...

    Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului, acoperit de crengi groase care mă apărau de ploaie, auzeam un fel de tropot îndepărtat care venea de undeva de departe și se apropia pe sub iarbă, însuflețind într-o legănare imensă întreaga pădure. Crengile săltau de parcă răspundeau freamătului de sub pământ, ca și cum o herghelie ar fi căutat acolo scăpare dintr-o mare primejdie. Și-am auzit și murmurul apelor care veneau de sus și de jos, dinăuntru și din afară, și... în momentul acela, mi s-a părut, dintr-o dată, că în loc de degete îmi creșteau frunze și-n loc de mâini se-nălțau în aer niște crengi subțirele, niște lujeri firavi ca de fag.

  Eram sub copacul bătrân, ramurile lui mă acopereau cu o platoșă verde, ca o scoarță răcoroasă de mătase, care m-a prins pe veci în strânsoarea ei. Eram în mijlocul pădurii și ploua... creșteam în ploaie și pădurea se bucura fremătând. Nici nu-ndrăzneam să privesc cerul,îl socoteam supărat,iar ploaia mi se părea a fi lacrimi,dar eu eram împăcat că mi se așterneau pe față mângâierile ude ale cerului.

  Când ploaia s-a potolit,am simțit că pădurea pare mai tăcută vara, în comparație cu explozia de cântece din primăvară.Vara, concertele se țin dimineața, devreme. Poate e cald mai târziu,poate  prea multă treabă au păsările, pentru a mai cânta în miezul zilei. Nici nu mai e așa de mare nevoie de cântece ca în primăvară.Îmi place că privighetorile continuă să cânte și în timpul nopții chiar după ploaie. Știu, probabil, că un asemenea glas  le-a dat cerul,ca să-i încânte și pe locuitorii pădurilor.

  Iar mie nu-mi rămâne altceva decât să tac, fiindcă în pădure legile sunt altele... și să mai aștept o ploaie de vară.

gen liric--poezia,,Glas de toamnă”de Adrian Maniu

,, Toamna a făcut inimi de aur din foi...

Nicio  vorbă, niciun glas. Linişte târzie.

O pasăre se face mică, în cerul ce-o să fie alb de ploi.

Inimă, potoleşte-ţi zbuciumarea.
Pământu are odihnă pentru toate.
Ceru din slăvi înnorate,
împarte uitarea.

Linişte în ogoru unde sămânţa veghează,
linişte în sufletu învins,
linişte pe foile ce s-au desprins
şi în steaua care stă să cază.” 

Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

Titlul poeziei este o metaforă-definește prin imagini şi sunete cu rezonanţe grave perioada sentimentelor profunde când sunt pecetluite sau destrămate stările naturii, temperată de liniștea ca stare spirituală,este momentul înțelegerii  tainelor ascunse.

   În primul rând,poezia,,Glas de toamnă” este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct. Contemplând un peisaj de toamnă,poetul descrie transformarea frunzelor în,,inimi de aur”-ornamente ce ascund sufletul trist în tăcerea și calmul lumii,iar păsările se topesc pe infinitul lipsit de culoare.Tăcerea este suferință,iar poetul îi poruncește inimii,sufletului să-și domolească chinurile schimbării timpului.Este vremea unui repaus,când nimic nu tulbură calmul din ,,ogor”,locul sacru al naşterii, al devenirii,al începutului  noii vieţi.Poetul repetă cuvântul,,liniște”,pentru a sublinia starea de pace și seninătate din interiorul naturii,a omului dominat de nemișcare.Liniștea este adusă de căderea frunzelor,a foilor din calendar,a stelei  căzătoare,toate anunţă tristețea,durerea.

   În al doilea rând, textul este liric, deoarece eul liric îşi face simţită prezenţa prin adresarea directă către,,inimă”,loc al zbuciumului,al neliniștii;dar și prin verbul la modul imperativ urmat de un pronume,,potolește-ți”-rugămintea omului ce caută seninul chiar și-n toamnă.

  În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul care creează imagini vizuale ale toamnei cu o atmosferă întunecată și tristă,cuvintele transmit un sentiment de nelinişte. 

  Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, organizat în versuri cu măsură inegală, rimă îmbrățișată şi ritm trohaic.

    În concluzie, poezia,,Glas de toamnă”este liric, deoarece, prin vocea eului liric, autorul descrie un peisaj dominat de liniște,nemișcare,care degajă melancolie.